Sfantul Arnold Janssen (1837-1909)

S-a născut pe data de 15 noiembrie 1837 în localitatea Goch, un mic oraş la est de Renania (Germania), la mai puţin de 5 Km. de frontiera cu Holanda. A fost al doilea copil al familiei Janssen din cei unsprezece fraţi. A învăţat de la tatăl său să fie un om de o profundă religiozitate (cf. Arnold Janssen „Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Borneman, ed. Citta nuova della Pamon, 1975. p. 7). În cei douăzeci şi patru de ani (1837-1861) de la naşterea sa şi până la consacrarea sacerdotală, Arnold nu s-a deosebit prin calităţi excepţionale faţă de colegii săi de copilărie, adolescenţă şi studii. Eventual lucrul cel mai extraordinar a fost normalitatea sa. Desigur nimeni nu se gândea că Arnold va deveni un sfânt sau un om ilustru. De aceea amintirile păstrate de familia lui despre copilărie sunt puţine. Când mai târziu s-au grăbit să adune amănunte trecuseră deja prea mult timp ca autenticitatea acestora să mai poată fi garantată (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 7).

Arnold avea aproape şapte ani când a început să frecventeze şcoala elementară publică din Goch. Era o şcoală cu aproape 500 de elevi. Tulburările din 1848 au determinat autorităţile ecleziale şi comunale să deschidă o şcoală gimnazială pentru a putea oferi copiilor din familiile catolice o educaţie religioasă şi morală mai bună. Şcoala nouă a fost tranzitorie. Spre sfârşitul lui 1849 episcopul din, a deschis un seminar minor în vechea mănăstire augustiniană din Gaensdonck, aflată chiar lângă graniţa cu Olanda. Seminarul începea chiar cu clasa a VII-a şi concludea după absolvirea liceului cu bacalaureatul.

Arnold a fost promovat la examenul de admitere, dar nu era cazul să-şi facă iluzii. De fapt în anul următor a ieşit la iveală insuficienta sa pregătire: era cel mai slab elev. La verificările finale nu a făcut faţă şi a fost constrâns să repete anul (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 8).

Pe 23 martie 1848 izbucnea războiul de independenţă împotriva Austriei, cu un profund ecou în întreaga Europă. Supuşii imperiului Austro-Ungar vor mai multă libertate şi aspiră la independenţă. Ferdinand I este incapabil să potolească mişcările revendicative care frământa imperiul şi abdică în favoarea nepotului său Frantz Joseph. Urcând pe tronul imperial al habsburgilor Frantz Joseph îşi asumă întreaga responsabilitate a poziţiei sale şi îşi impresionează anturajul prin hotărârea şi simţul datoriei care îl caracterizează. Principala datorie a suveranului este aceea de a păstra unitatea imperiului său multinaţional care numără nu mai puţin de zece naţionalităţi. Într-un vast mozaic etnic: germani, maghiari, sârbi, români, italieni, polonezi, slovaci, sloveni, croaţi şi ruteni. Evenimentele revoluţionare din 1848 nu au consecinţe teritoriale asupra Austriei, însă imperiul este ameninţat de pericole.

În Italia, după umilitoarele înfrângeri de la Magenta şi Salferino, piemontezii lui Victor Emanuel al II-lea, ajutaţi de trupele lui Napoleon al III-lea obţin Lombardia.

Statul pontifical sub pontificatul lui Pius al IX-lea în alocuţiunea din 29 Aprilie 1548 punând pe primul plan misiunea sa creştină, de şef al creştinătăţii, îşi exprimă refuzul de a se implica în război cu Austria. Copleşit de revendicările politice, economice şi sociale, pe data de 24 Noiembrie papa părăseşte Roma deghizat şi se refugiază la Gaeta în statele Napolitane, lăsând cale liberă proclamării republicii romane sub conducerea lui Mazzini şi Garibaldi. Cu ajutorul uni corp expediţionar francez, Pius al IX-lea revine la Roma pe 12 Aprilie 1850.

În Germania în această perioadă Otto von Bismark, încearcă să-l determine pe rege să declanşeze o acţiune împotriva revoluţionarilor şi figurează printre fondatorii „Jurnalului Crucii”, tribună a coservatorismului prusac; un an mai târziu este ales deputat în noul parlament al Prusiei. În această perioadă structurează un naţionalism prusac integral, din care derivă concepţia sa cu privire la viitoarea naţiune germană: aceasta va fi prusacă, protestantă şi conservatoare (cf. De la revoluţia franceză până la începutul secolului al XX-lea „Personalităţi care au schimbat istoria lumii” ed. Larousse 2001, p. 230).

Războiul cultural iniţiat de Bismark împotriva Bisericii Romano-catolice , în contextul constituirii imperiului german, a durat cam 15 ani, încheindu-se în 1883, prin reapropierea lui Bismark cu Sfântul Scaun. În zonele în care clerul catolic era mai numeros şi mai profund implicat în şcoli şi predicare acest război al culturii a reprezentat o deschisă şi adevărată persecuţie sub diferite pretexte, a dus la privarea dreptului preoţilor de a preda în şcoli, la sechestrarea bunurilor ecleziastice, la desfiinţarea şcolilor catolice a seminariilor mici şi mari şi a multor instituţii religioase. În plus în opinia lui Bismark, catolicii din Westfalia şi Renania aveau de ispăşit o vină, şi anume simpatia lor pentru Franţa manifestată în decursul războiului care de abia se încheiase.

Împrejurările sociale şi politice au şlefuit predispoziţiile lui Arnold Janssen şi deci pregătirea sa la preoţie (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 12).

Odată cu terminarea seminarului mic din Gaesdonck, a plecat în 1855 la Münster şi apoi la Bonn, pentru a se specializa în ştiinţele naturii şi matematică. Evenimentele au urmat un alt curs. A intrat la universitatea din Bonn pentru a studia filosofia care, mai ales în acele vremuri, era slujitoarea fidelă şi inseparabilă a teologiei.

Privind la viaţa lui Arnold, putem spune pe bună dreptate că sfinţi nu ne naştem ci devenim! Şi devenim nu prin forţele noastre, ci printr-un dar a lui Dumnezeu, căruia omul trebuie să ştie să-i corespundă. Cu toate acestea, cine anume pregăteşte terenul, favorizând răspunsul potrivit al omului? S-o recunoaştem: înainte de toate, familia.

După ce a părăsit oraşul Bocholt, Arnold s-a stabilit la Kempen, localitatea autorului „Imitaţiunea lui Cristos”. Pentru Arnold un asemenea fapt nu a fost chiar indiferent: în unele scrisori din acei ani, el menţionează acest fapt, atunci când precizează locul scrierii.

La Kempen, unde activitatea sa era cea de capelan al surorilor Ursuline din localitatea, Arnold are mai mult timp, nu doar pentru a-şi continua munca în favoarea „apostolatului rugăciunii”, ci şi pentru a aprofunda tema misionară. Află că aşa numitele „şcoli misionare” din Belgia; Franţa şi Italia, căpătau o importanţă din ce în ce mai mare. La o întâlnire cu msgr. Raimondi, care se întorsese din China, a aflat că Sf. Scaun era în favoarea întemeierii, în Germania a unui institut pentru formarea misionarilor. Existau deja contacte în acest sens cu un preot, dar acesta întârzia cu transpunerea în practică a ideii.

După mari sacrificii şi donaţii neaşteptate, a reuşit să achiziţioneze la Steyl, în Olanda, o clădire pentru a o transforma într-o casă misionară, a trebuit din motive practice, să treacă totul pe numele unuia dintre primii săi colaboratori, pr. Peter Bill, un paroh olandez, în care avea toată încrederea. Anii următori (1873-1875), necesari realizării primului său vis misionar, au însemnat nopţi nedormite, încercări dure şi obstacole, pe care le-a depăşit cu o răbdare incredibilă (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 18).

Când a cerut episcopului său permisiunea de a se dedica operei pe care o visa, a primit un răspuns reţinut: „Dacă Domnul vă va da un semn că vrea să se folosească de dumneavoastră în realizarea acestei opere, desigur nu vă va pune obstacole”. În anii premergători întemeierii casei misionare de la Steyl, părea că Arnold a atins cu mâna de mai multe ori imposibilitatea realizării proiectului său.

La Katholikentag din München, pe 12 septembrie 1876, Arnold a primit o aprobare oficială a propriei opere; presa catolică germană nu a întârziat să pună în evidenţă acest lucru. Cei doritori să se alăture cauzei misionare începu să sosească, aceasta şi datorită fericitei iniţiative de a se ţine la Steyl, începând din Octombrie 1876, cursuri de exerciţii spirituale pentru cler şi pentru laici. Pe 16 iunie 1876, după ultimele hotărâri referitoare la statutul casei misionare, Arnold şi J. B. Anzer, au depus primele voturi, dar nu temporare ci definitive. Într-un anumit sens viitoarea Societate a Cuvântului Divin era deja o realitate. Acum trebuiau să se pună la lucru.

După moartea Papei Pius al IX-lea şi blocarea provizorie a spinoasei chestiuni romane, Papa Leon al XIII-lea se străduia pentru reînnoirea vieţii religioase. Fragilul pontif, bolnav din tinereţe, dar destinat să moară la o bătrâneţe foarte înaintată, era înconjurat de colaboratori foarte valoroşi. Chiar dacă nu a pretins-o, Arnold venind la Roma dorea să vorbească direct cu papa despre propria sa operă. Ajuns la Roma, a vorbit despre opera lui la Propaganda Fide, dar nu reuşea să obţină o audienţă privată la Sfântul Părinte. A participat la o audienţă publică, reuşind să spună papei ceva despre opera sa. Apoi a aflat că, dacă mai aştepta câteva săptămâni, avea să obţină ceea ce-şi dorea. După trei săptămâni, pe 12 iulie 1878, a fost primit în privat de către Leon al XIII-lea. S-a dovedit util faptul că cunoştea foarte bine limba latină. Cu o latină simplă, dar corectă a expus finalitatea operei sale, neuitând că printre scopuri era şi acela de a forma oameni de ştiinţă, care să fie autentici mesageri ai Cuvântului Divin. Pontiful a ascultat atent fiecare lucru şi a binecuvântat intenţiile şi opera începută de el cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 305).

În luna martie a anului 1789 J. B. Anzer şi J. Freinademetz au fost primii care au plecat spre China. În ianuarie 1886 a fost ridicat primul vicariat misionar autonom al Societăţii Cuvântului Divin şi a fost consacrat primul episcop misionar verbit, în persoana părintelui J. B. Anzer.

La primul capitol general au participat numai patru persoane: Arnold Janssen şi fratele său Johannes, J. B. Anzer şi J. Wegener. La capitolul general ţinut în 1972 numărul participanţilor era de 115. Capitolele care au dat impulsul cel mai decisiv Societăţii Cuvântului Divin a fost primul între anii 1884-1885 cu elaborarea unui prim concept de Reguli sau de Constituţii religioase, reelaborate din nou la capitolul general di 1890-1891, recorectate şi propuse aprobării papale la capitolul general din 1898.

Din însăşi iniţiativa fondatorului, Societatea a avut trei ramuri: Misionarii Verbiţi sau Societatea Cuvântului Divin, congregaţia misionară Slujitoarele Duhului Sfânt şi un institut de clauzură, adică Slujitoarele Duhului Sfânt de Adoraţie Perpetuă (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 56).

Asumarea de teritorii misionare a cunoscut această succesiune cronologică: în 1882 China, zece ani mai târziu America de sud, în 1892 Togo, în 1896 Noua Guinee, în 1905 populaţia de culoare din America de Nord, în 1907 Japonia, anul următor Filipine, în 1913 Indonezia, 1932 India, în 1983 Ghana şi în 1951 Congo. Activitatea misionară a fost promovată intens de fondator care, prin asumarea teritoriilor misionare din Asia, Africa, America Latină şi America de Nord a pus bazele şi orientările unei activităţi misionare inconfundabile, create şi susţinute cu o rară prevedere de unul din puţinii fondatori ai unui institut misionar, care nu a plecat ca misionar în ţări străine. Marele impuls cultural şi profesional, pe care, imediat după sosirea lor, misionarii verbiţii l-au promovat în zonele lor de activitate a creat de decenii premizele pentru o soluţie rapidă şi mai puţin dramatică a dilemei care azi atinge atâtea Biserici şi anume dacă se pune înainte promovarea socială şi apoi evanghelizarea, sau invers.

Aşa cum a spus foarte clar misionarul verbit J. Schotte, deja superior general al verbiţilor, decedat în noiembrie 1971, „Evanghelizarea şi interesul pentru dezvoltare sunt două expresii ale aceleiaşi activităţi misionare a Bisericii. Ele vor trebui dozate după caz, şi, ca principiu, încredinţate, prima, preotului şi cealaltă, laicilor apţi, bine pregătiţi". O consideraţie care nu se poate lăsa de-o parte citind biografia lui Arnold Janssen este aceasta: el a fost un om care reuşea să-i descopere foarte bine pe cei care erau în stare să facă ceea ce ar fi vrut el să facă, dar nu se simţea pregătit s-o facă. O asemenea disponibilitate, care confirmă deschiderea inteligenţei şi umilinţă interioară, i-a permis lui Arnold Janssen să dea instituţiilor sale o faţă prin care, deja cu jumătate de secol în urmă, putea să se considere anticipatorul instanţelor lumii moderne. Pentru că, dincolo de zgomotul cuvintelor şi de neliniştea atitudinilor, sub cenuşa modernei disperări, arde flacăra unei curiozităţi noi şi diverse, nevoia de a descoperi credibilitatea a ceea ce se crede, documentele propriei speranţe, dovezile, dacă vrem să le numim aşa, ale credinţei noastre. Experienţa lui Arnold Janssen subliniază şi gradualitatea în a se ajunge la ceea ce este, impropriu denumită, perfecţiunea creştină. Impropriu, pentru că numai Dumnezeu este perfect, în timp ce noi suntem numai în drum spre ea. Nici un loc al pământului, nici un moment al vieţii nu ne împiedică să începem această urcare graduală. Putem deveni sfinţi între coloanele unei mănăstiri sau între coşurile unui centru industrial, în inima unei societăţi dezvoltate sau în mlaştinile ţărilor uitate de toţi. Dumnezeu aude vocea noastră din orice loc o înălţăm spre El. Şi răspunsul lui Dumnezeu poate să-1 înţeleagă şi cel pregătit şi cel nepregătit, cel puternic şi cel umil, cel sănătos ca şi cel bolnav (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 607).

În timp ce Arnold Janssen îşi ţesea propria operă, neînţeles de toţi şi ajutat de puţini, scena lumii era traversată de personaje şi nume ilustre care păreau să decidă soarta istoriei. Astăzi, pentru a ne aminti de aceste nume trebuie să le studiem şi să le repetăm după cărţile şcolii; puterea lor s-a redus la a decide promovarea sau nepromovarea studenţilor, indiferenţi la acţiunile lor de odinioară.

În schimb cei care, în tăcere şi în renunţare, au răspuns unui impuls divin, au trecut pe pământ aproape întrutotul ignoraţi de marea opinie publică. Are dreptate însă Cartea înţelepciunii: numai proştilor li se pare că aceştia, prin moarte, au încetat să trăiască. în realitate, ei au intrat în viaţă şi în istorie, pentru că numele lor este scris, pentru totdeauna, în cartea lui Dumnezeu.

La 19 octombrie 1975, suveranul pontif Paul al VI-lea l-a proclamat fericit.

Bibliografie

BORNEMANN FRITZ; Arnold Janssen Fondatore dei missionari de Verbo Divino, Citta nuova della Pamom 1977.

BENASSI VINCENZO; Sfântul Arnold Janssen Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi, trad. din lb. It. Pr. Alberto Marson svd, Traian jud. Nt. 2003.

AAVV., De la revoluţia Franceză până la începutul secolului XX, Personalităţi care au schimbat istoria lumii, Larouse 2001.