Sfantul Ioan Bosco (1815-1888)

Revoluţia franceză (1789-1799) îi aruncase Europei provocarea unui trio de cuvinte fascinante: libertate, egalitate, fraternitate. Armatele franceze conduse de generalul Bonaparte invadase Europa şi purtaseră peste mări şi ţări cuvintele Revoluţiei. Tinerii erau vrăjiţi. Înălţau la tot pasul stindarde ale libertăţii şi dansau în jurul lor ţinându-se de mâini. Totuşi, prin războaiele sale Napoleon a dus la pieire mii de tineri iar continentul era acoperit de cadavre. Sfârşită şi secătuită de resurse materiale şi umane, Europa nu mai repeta cuvintele libertate, egalitate, fraternitate, ci un altul: pace. În 1844, roadele Revoluţiei franceze se puteau vedea în noul sistem ideologic, liberalismul (cf. Bosco T., 19-21).

Nici Italia nu a scăpat de acest vacarm în care era aruncată Europa. De asemenea, Italia se confrunta şi cu multe probleme interne. Pe plan politic insă, Italia de la căderea Imperiului Roman si până în secolul al XIX-lea a doar o expresie. Abia în 1848 apare ideea unificării statelor italiene. Pe baza acestei idei o intensă activitate diplomatică s-a desfăşurat în jurul Piemontului şi a regelui Victor Emanuel. După ani de lupte şi revolte populare statele italiene se vor unii în jurul Piemontului in 1861 iar la 1870 Victor Emanuel va asedia Roma care se afla încă în mâinile papei. Tot atunci va dispărea si Statul papal care luase fiinţă în 756 din bunăvoinţa lui Pepin cel Scurt. În afara Italiei unite după 1870 vor rămâne doar câteva mici teritorii precum: Triol, Triest, Trentin şi Corsica (cf. Berestein S., Miliza P., 134-150).

În sec. XIX, Biserica a avut mult de suferit. Ea şi-a pierdut din influenţa pe care o avea asupra unor grupuri imense de populaţie. O mare parte a populaţiei, în aproape toate ţările, chiar şi în cele cu bogată tradiţie catolica, cum ar fi Italia, a devenit străină faţă de Biserică, atât din punct de vedere interior cât şi exterior. Existau oameni care erau botezaţi şi se numeau catolici, însă în viaţa lor erau indiferenţi sau adesea ostili faţă de Biserică. Se vorbeşte pe bună dreptate de o reîntoarcere la păgânism. Apoi, catolicii apar ca o simplă minoritate aproape în toate ţările, o minoritate adesea persecutată şi oprimată care, în multe locuri este vrednică de admirat pentru rezistenţa energică şi pentru reuşitele sale (cf. Hertling L., 517-518).

În acest context politico-religios s-a născut Ioan Bosco. A văzut lumina zile la data de 16 august 1815, la Bechi, un mic sătuc care făcea parte din comuna Castelnuovo d’Assisi. Tatăl său se numea Francesco şi se căsătorise pentru a doua oară cu Margareta Occhiena, mama sa. Rămânând orfan de la vârsta de 2 ani a primit educaţia de la mama sa care, rămasă văduvă cu 3 copii, din care unul născut dintr-o primă căsătorie, nu a voit să se recăsătorească pentru a se dărui în întregime lor.

La vârsta de 9 ani, Ioan Bosco a avut un vis care-i va prezenta misiunea s-a viitoare: pe pajiştea dinaintea casei sale, a văzut un grup de copii care se încăierau urlând şi blestemând. El, îngrozit, pentru a le da o lecţie, s-a năpustit asupra lor şi a început să împartă pumni în toate direcţiile. Dar iată, la un moment dat, a apărut un om cu chipul strălucitor şi i-a zis: Trebuie să-ţi faci prieteni cu dragoste şi bunătate nu sărind la bătaie (Memorii, 14). Ioan l-a întrebat cine este şi acesta i-a răspuns: Eu sunt Fiul aceleia pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi (Memorii, 15). În acel moment a văzut-o alături de El pe o femeie plină de strălucire îmbrăcată cu o mantie strălucitoare din toate părţile. Doamna i-a făcut semn să se apropie, l-a luat de mână şi la iniţiativa ei de a privi spre acea pajişte el nu a mai văzut ştrengarii de mai înainte dar în locul lor a apărut o mulţime de capre, câini pisici, urşi şi alte animale. Iată câmpul tău – i-a spus Doamna – iată unde trebuie să lucrezi. Să creşti umil, puternic, robust şi ceea ce acum ce vei vedea că se va întâmpla cu aceste animale să faci tu pentru fii meii (Memorii, 15). Iar după ce a privit din nou, în locul animalelor feroce a apărut tot atâţia miei blânzi care alergau, behăiau, făceau sărbătoare în jurul acelei femei şi acelui om. A povestit visul familiei dar a fost luat în râs şi de aceea a uitat de el (Lemonyne G. B., 30-44).

În timpul copilăriei, Ioan, înzestrat cu o inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agitaţie corporală, îi aduna pe câmp pe tovarăşii săi şi organiza cu ei jocuri distractive. Făcea diferite trucuri, se deghiza etc. După ce-i distra repeta cu ei predica ascultată în biserică duminica. Când însă, auzeau sunând clopotul, pentru slujbă, năvăleau cu toţii spre biserică. Tot în acest timp, sfântul o ajuta pe mama sa la treburile casei şi nu ieşea niciodată din cuvântul ei.

De mic a avut un mare interes pentru cele spirituale. Interesul acesta, dar şi talentul său au atras atenţia uni preot, don Colosso, care pe cheltuiala sa l-a pus să înveţe, dar, la moartea neprevăzută a acestuia, Ioan a rămas din nou fără ajutor. A trebuit să se întoarcă din nou la lucru, abandonând studiile, pe care le-a reluat abia la 16 ani, dar cu voinţă tare şi cu inteligenţa sa sclipitoare a reuşit să completeze în patru ani studiile elementare şi gimnaziul. Visul său era să devină preot, iar acum putea să înceapă studiile seminariale (cf. Bibliotheca Sanctorum, 968-985).

Vrând să de vină preot pentru a se dedica complet tinerilor, în timp ce muncea în timpul zilei, nopţile şi le petrecea asupra cărţilor. Însă el nu ştia care este adevărata sa vocaţie. Voia să devină preot dar voia să devină şi misionar. Datorită acestei nesiguranţe parohul a cerut colaborarea mamei sale, spunându-i acesteia că un fiu preot i-ar fi fost de ajutor chiar şi din punct de vedere economic. Deşi a ascultat cu respect cuvintele preotului, mama Margareta a luat propriile decizii , cum făcea mereu, singură înaintea lui Dumnezeu. A mers la fiul ei şi i-a spus: Tu nu trebuie să te gândeşti la mine…eu m-am născut săracă, am trăit săracă şi vreau să mor săracă… Dacă vei deveni preot secular şi vei ajunge din nefericire bogat, nu voi pune piciorul în casa ta niciodată. Să nu uiţi asta ( Pepe E., 66).

După o perioadă lungă de meditaţii şi rugăciune, după ce a cerut sfatul persoanelor mai mature, Ioan, la vârsta de 20 de ani, a intrat în seminarul din Cheiri, la data de 30 octombrie 1835, ca extern. A locuit într-o pensiune iar pentru a plăti chiria lucra în fiecare seară făcând-o pe-a ucenicul în tot felul de meserii: croitor, cofetar, lemnar, fierar, cizmar, etc. Prin acest mijloc, Dumnezeu îl pregătea pe Ioan pentru a fonda într-o zi o şcoală profesională pentru copii. În zilele de sărbătoare, se ocupa de tineri. Pentru aceştia a fondat Societé dell’Allgria (Societatea vieţii) aproape ca un preludiu a ceea ce va fi Oatoriul, punând astfel bazele unuia dintre stâlpii sistemului său educativ: ambientul de bucurie (cf. Bibliotheca Sanctorum, 968-985).

Ioan Bosco avea o mare înclinaţie către studiu, si datorită acestui lucru si-a format o cultură solidă. Era pasiunea sa să-i asculte pe ci învăţaţi şi imediat îşi imagina cum poate să traducă acele bogăţii doctrinale într-un limbaj potrivit pentru copii şi cum poate să le trezească acestora apetitul pentru aceste lucruri.

Pentru don Bosco a fost importantă întâlnirea cu Sf. Iosif Cafasso, care a devenit maestrul şi confesorul său. Terminându-şi studiile seminariale şi devenind preot în anul 1841, a fost dus de acesta la colegiul bisericesc din Torino, pentru perfecţionarea formării sale cu studii de teologie morală. Aici, don Bosco a cunoscut profund spiritualitatea Sf. Francisc de Sales şi a Sf. Alfons Maria de Liguori. Aceşti doi sfinţi îi vor furniza acestuia elementele inspiratoare pentru propria-i spiritualitate. Tot în anul sfinţirii sale ca preot, mai precis pe data de 8 decembrie 1841, don Bosco şi-a dus la îndeplinire visul său: a inaugurat oficial Oratoriul.

Programul său, devenit pasiune, era educarea tinerilor, în deosebi a celor săraci şi părăsiţi. La început a adunat un grup mic de băieţi pe care îi ajuta să se joace, să se roage şi adesea să ia masa în locuinţa care-i fusese repartizată ca preot. În curând, din pricina zgomotului pe care îl făceau copii, a trebuit să părăsească această locuinţă, precum şi altele închiriate provizoriu. În cele din urmă şi-a găsit un adăpost stabil în şurele cumpărate de la familia Pirarai; aici s-a format prima celulă a formatorului. Apoi, ajutat de mama sa Magareta, deşi lipsit de mijloacele materiale şi întâmpinând multe împotrivire, don Bosco a dat viaţă, la Valdocco, unui mare complex social cultural numit, Oratoriul Sf. Francisc de Sales: loc de întâlniri duminicale pentru tineri care doreau să petreacă o duminică în veselie sănătoasă şi sfântă, complex de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, scoli regulate pentru studii umanistice. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă”, metodă ce se baza pe religie, raţiune şi iubire (cf. Vieţile Sfinţilor, 51-52).

Această acţiune a lui Don Bosco nu a fost privită cu ochi buni de Guvernul liberal-masonic din Piemonte. Persoane autorizate au încercat să-l convingă, că e mai bine să dizolve Oratoriul. Întru aceasta, s-au folosit de metode inumane însă fără succes. Toţi erau împotriva lui don Bosco, însă nu a avut succes nici una dintre acţiuni deoarece Sfântul era încurajat în misiunea sa chiar de regele Carlo Alberto care nu a permis distrugerea Oratoriului. Dificultăţile cele mai mari însă, au venit din partea parohilor din Torino care l-au învinuit că îndepărtează tinerii de parohiile lor.

Condiţiile timpului erau vitrege. Dezvoltarea industrială a oraşului Torino atrăgea mulţi oameni de la ţară, dar tocmai visul unui câştig uşor se frângea în amara experienţă a mizeriei şi a foamei. Tinerii înşişi, cei mai mulţi dintre ei analfabeţi şi fără o meserie anume, cădeau în mâinile unor stăpâni nemiloşi. Din cauza lipsurilor, de foarte multe ori aceştia furau de pe străzi pentru a putea supravieţui dar ajungeau în cele din urmă la galere. În special pentru aceştia a fondat don Bosco opera sa, dar mulţi nu înţelegeau acest lucru. Pentru oamenii Guvernului, el era un lider periculos al unei mase explozive, care pute fi folosită pentru răscoale şi revoluţii; pentru mulţi păstori ai Bisericii, el era considerat un concurent neloial (cf. Pepe E., 64-69).

Avea vise mari don Bosco şi ştia că poate să le ducă la îndeplinire cu ajutorul bunului Dumnezeu. Nu toţi erau de acord cu el, nu toţi credeau în visele sale. Într-un timp, unii preoţi ai crezut că Sfântul şi-a ieşit din minţi. Doi prieteni preoţi, auzind de aceasta au voit să-l atragă într-o cursă pentru a-l duce la un ospiciu pentru a primi îngrijire. Don Bosco povesteşte plin de umor acest episod: „Am înţeles imediat „gluma” lor pe care vroiau să mi-o facă şi, fără să arăt că mi-am dat seama, i-am însoţit până la birjă. Am insistat ca ei să urce primii. Când au fost înăuntru, în loc să-i urmez am închis repede uşiţa şi i-am zis birjarului: - Repede, la spitalul de nebuni! Aceşti doi preoţi sunt aşteptaţi acolo” (Memorii, 131).

În ciuda tuturor opoziţiilor, don Bosco nu a încetat să creadă, să spere, să lupte pentru crezul său. Îi iubea mult pe tineri şi de aceea, înfruntând orice risc, a mers până la capăt. Era conştient că în misiunea sa avea un aliat puternic, Dumnezeu. Dorinţa lui era ca şi după moarte sa, misiunea începută de el să continue. Într-u aceasta a întemeiat Asociaţia Sf. Francisc de Sales (Salezienii), care a luat naştere în mod oficial în anul 1859. O familie spirituală ce va păstra de la vechile ordine religioase numai totala dăruire lui Dumnezeu deoarece, în ce priveşte concretizarea ei, aceasta va avea în vedere nevoile tinerilor şi răspunsul la exigenţele vieţii. To el a înfiinţat împreună cu Sf. Maria Domenica Mazzarello Institutul Ficelor Mariei Ajutorul Creştinilor (Istituto Figlie di Maria Ausiliatrice A dat naştere acestor Instituţii într-un timp în care un spirit distrugător se ridica împotriva Ordinelor religioase şi a Congregaţiilor ecleziastice. Într-o zi, la Marsilia, don Bosco a spus zâmbind: Suprimarea Ordinelor Religioase este ca atunci când baţi din palme ca să alungi păsările ce vin să mănânce grăunţe: ele îţi iau zborul dar revin la fel de repede una după alta ( Bosco T., 253).

Don Bosco a ales pentru sine şi pentru tineri o spiritualitate modernă, însă, a completat-o cu unele caracteristici proprii. Înainte de toate convingerea că orice muncă făcută după voinţa lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui, este prin sine însăşi rugăciune. O a doua caracteristică este bucuria. Toate acţiunile sale erau înmiresmate de o bucurie care numai de la Dumnezeu putea veni. O a treia caracteristică este fidelitatea faţă de papă. Într-un timp cu mari mişcări socio-politice, în care odată cu dizolvarea puterii temporale a papilor se anunţa chiar sfârşitul papalităţii, don Bosco lăsa fiilor săi obligaţia unei fidelităţi care să reziste împotriva tuturor încercărilor la care este supusă carisma lui Petru (cf. Pepe E., 64-69).

În timpul misiunii sale, don Bosco a publicate şi foarte multe cărţi, reviste şi articole. Şi-a dedicat tot timpul său liber, pe care nu de puţine ori îl fură somnului, pentru a scrie şi a divulga fascicule şi opuscule pentru instrucţia creştină a poporului. Într-o societate în care sectele luau aripi, religia catolica era îndreptată spre pieire, Sfântul a voit prin scrierile sale să încurajeze, populaţia, a voit să le amintească, că Dumnezeu nu murise dar că este viu. Apoi a voit ca toată lumea să poată înţelege doctrinele religiei catolice. Nu era un mare învăţat. Nu a scris cărţi de studii teologice, dar cărţi care să răspundă la nevoile omului simplu. Pentru aceasta a înfiinţat si o tipografie. În timpul vieţii sale publicat mai mult de 150 de opere (cf. Bibliotheca Sanctorum, 968-985).

Pentru timpul său dar şi pentru timpul nostru, Don Bosco este de o importanţă capitală. El a fost un om de caritate foarte activ, însă şi un mistic dintre cei mai mari. Don Bosco a format generaţii întregi de sfinţi pentru că i-a readus pe tinerii săi la iubirea lui Dumnezeu, la realitatea morţii, a judecăţii lui Dumnezeu, al Iadului etern, la necesitatea de a se ruga, de a fugi de păcate şi de ocaziile care conduc la păcat şi de a se apropia frecvent de sacramentele. Spovedaniei şi al Împărtăşaniei. A fost respectat şi iubit de către cei care l-au cunoscut. Scriitorul francez Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit un om de excepţie. A fost un apărător ferm al credinţei catolice, a scris lucrări apologetice, însă asta nu l-a împiedicat să respecte şi chiar să fie prieten cu protestanţi sau evrei. Scria în Catolicul în viaţă: Să dezaprobăm greşelile, dar să respectăm totdeauna persoanele (www.wikipedia.org/wiki/Ioan_Bosco). De asemenea, a fost un intermediator de nădejde între Sfântul Scaun şi guvernul italian. S-a dedicat atât de mult operelor pentru tineri, încât înainte de a muri tot la ei se gândea când le-a lăsat un ultim mesaj: Spuneţi tinerilor că îi aştept în Paradis ( Bosco T., 370).

Si pentru mine, Ioan Bosco este un exemplu grăitor. După cum am văzut, în viaţa sa nu a făcut altceva decât să ducă până la capăt drumul vocaţiei sale. A crezut în visul său până la sfârşit. Asemenea lui, şi eu şi noi trebuie să luptăm pentru visele noastre, ceas de ceas, zi de zi, an de an. Trebuie să începem fiecare zi cu dorinţa arzătoare de a face din visul nostru o realitate, indiferent de dificultăţi, de opoziţii; indiferent dacă e noapte în faţa noastră sau poate drumul este împovărat cu bolovani şi spini. Apoi, într-o lume în care tinerii sunt într-o continuă decădere morală, într-o lume în care din inima lor încetul cu încetul dispare speranţa, într-o lume lipsită de vise, noi cei chemaţi de Domnul pentru a avea grijă de turma sa, trebuie să urmăm exemplul acestui mare sfânt în pastoraţia noastră, exemplu care este de o importanţă capitală. Trebuie să învăţăm de la el ce înseamnă sacrificiu, ce înseamnă iubirea, ce înseamnă speranţa. Doar cu ajutorul acestora putem să ne ducem şi noi la îndeplinire vocaţia noastră, visul nostru.

Don Bosco s-a ridicat la cer în dimineaţa zilei de 31 ianuarie 1888, la vârsta de 72 de ani. A fost beatificat în 1929 şi canonizat la data de 1 aprilie 1934 de Papa Pius al XI-lea. În 1989 a fost declarat de Papa Ioan Paul al II-lea „Părinte şi maestru al tinerilor” (cf. Enciclopedia Biografica Universale, 326-327).

În timpul trecerii sale din această lume la cele veşnice, în marile oraşe italiene, la porţile fabricilor, mii de băieţi aşteptau la rând sub privirile supraveghetorilor lor să-şi înceapă cumplita zi de muncă. În aceiaşi zi, din porturile Genovei, de la Napoli şi Palermo, grupuri tăcute de emigranţi au urcat pe nave: erau câţiva din mii de emigranţi care evadau în fiecare an din Italia pornind în căutarea „norocului” dincolo de ocean. Tot în acele zile, prin trecătorile Anzilor, triburi decimate de indieni araucani se căţărau spre regiunile îngheţate ale munţilor, pentru a se salva de puştile albilor care-i vânau. Pe pământ trecuse un sfânt. O licărire de lumină se aprinse într-un colţ. Dar mai era atâta întuneric(cf. Bosco T., 370).

Bibliografie

BIBLIOTHECHA SANCTUORUM, VI, Citta nuova, Roma, 1967.

BOSCO IOAN, Memoriile Oratorului, Babel, Bacău 1998.

BOSCO TERESIO, Don Bosco. Istoria unui preot, Babel, Bacău 1999.

ENCICLOPEDIA BIOGRAFICA UNIVERSALE, Biblioteca Treccani, 8.

LEMOYNE G. B., Vita di San Giovanni Bosco, Società Editrice Internazionale, Torino 1977, I.

PEPE ENRICO, Martiri şi sfinţi din Calendarul Roman, Sapientia, Iaşi 2007.

SERGE BERESTEIN, PIERE MILZA, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi 1998.

VIEŢILE SFINŢILOR , Arhiepiscopia Romano Catolică, Bucureşti, 1985.