Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859)

„Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină dare se răspândeşte în mod misterios în jur” (Mons. F. Trochu, 87). Acest text luat din una din catehezele Sfântului exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el.

Timp de zece ani, viaţa religioasă a fost profund tulburată în Franţa, fără ca violenţa să se exercite în mod continuu. Biserica refractară a fost tolerată până în primăvara anului 1792. Dar până la această dată Biserica din Franţa şi viaţa religioasă va avea mult de suferit(Cf. J. Comby, 83).

Revoluţia franceză a fost, înainte de toate, o revoluţie politică şi socială, dar prin forţa împrejurărilor a devenit şi religioasă, având mai multe etape în desfăşurarea ei. Calvarul Bisericii din Franţa poate fi structurat în 15 staţiuni a Căii Crucii. Prima „staţiune” constituie „Declaraţia Drepturilor omului şi cetăţeanului” proclamată în 27 august 1789 de Adunarea Constituantă, înfiinţată în data de 27 iunie a aceluiaşi an, prin unirea celor trei Stări Generale. Această declaraţie, prin articolul 10, răpeşte Bisericii catolice dreptul de religie de stat, făcându-se astfel, primul pas spre neutralitatea laică. În data de 2 noiembrie 1789, aceeaşi Adunare Constituantă, la propunerea Episcopului Talleyrand de Auton, naţionalizează toată averea Bisericii. Aceasta a fost a doua „staţiune”. În anul următor, în 13 februarie se desfiinţează toate mănăstirile contemplative, excepţie făcând cele cu călugări ce se îngrijeau de bolnavi sau întreţineau şcoli. Şi astfel prin această a treia „staţiune”, Biserica din Franţa fusese lipsită de suportul spiritual al călugărilor şi călugăriţelor, care de altfel prin exemplul lor şi prin viaţa lor menţineau încă aprinsă flacăra credinţei în acele vremuri tulburi.

Perioada care urmează este caracterizată de atacuri succesive prin care Adunarea Constituantă şi, mai târziu, Adunarea Legislativă, au căutat să separe Biserica de stat. Unul din cele mai grave atacuri l-a constituit Constituţia Civilă a Clerului decretată în data de 12 iulie 1790. În data de 27 mai 1792, Adunarea Legislativă a decretat deportarea preoţilor, regele însuşi opunându-se împotriva acestei decizii. La 21 septembrie 1792, Convenţia aboleşte regalitatea şi proclamă Republica, îl arestează le regele Ludovic al XVI-lea şi în baza acuzaţiei de conspiraţie împotriva siguranţei statului îl execută pe eşafod în duminica din 21 ianuarie 1793. În perioada următoare situaţia se agravează şi mai mult, aşa încât în 7 noiembrie 1793, Biserica din Franţa încetează să mai existe. În 24 noiembrie s-a decretat închiderea tuturor bisericilor din Paris iar parohiile săteşti şi-au încetat cultul public(Cf. Ioan M. Bota, 353).

În septembrie 1794, Convenţia suprimă orice buget pentru cult iar la 21 februarie 1795 recunoaşte libertatea de cult în interiorul bisericilor. Franţa inaugura astfel un regim de separare al Bisericii de stat, care va dura până în 1801.

În acest climat de tensiune şi persecuţie se naşte, în primăvara anul 1786 la 8 mai, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, Ioan Maria Vianney(Cf. Mons. F. Trochu, 9). Biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă. Cu toate acestea, în împrejurimile sătucului, un băiat de 8 ani, învăţa pe copii lucruri simple despre credinţă pe care el le învăţase de la mama lui Maria Beluse şi de la sora lui Ecaterina. Aceste vorbe simple pe care le auzea de la mama lui sunt singurele învăţături despre credinţă pe care Ioan le va primi în primii săi ani de viaţă. Pe lângă acestea se mai adăugau povestirile Ecaterinei, povestiri luate din Istoria Sfântă şi de asemenea, liturghiile ce se celebrau clandestin din cauza persecuţiilor. Ioan a făcut prima spovadă după o astfel de liturghie celebrată în locuinţa părinţilor săi. Părintele Groboz, care era vicar la Sainte-Croix din Lyon, circula travestit prin împrejurimile marelui oraş. El a fost cel care a pregătit drumul micuţului Ioan spre prima Sfântă Împărtăşanie. Aceasta se întâmpla după un an în care Ioan a fost pregătit, împreună cu alţi copii, de două călugăriţe din congregaţia Saint-Charles pe care revoluţia le alungase din mănăstire şi care, în haine civile, continuau cu preţul vieţii să facă bine sufletelor celor mici. Spre sfârşitul lui iunie 1799, în locuinţa unei doamne din Eculley avu loc, într-un cadru solemn, ceremonia prin care Ioan Maria Vianney primea pentru prima dată Sfânta Împărtăşanie(Cf. E. Pepe, 382). De-a lungul anului 1800, preoţii rămaşi credincioşi vocaţiei lor şi pe care decretele revoluţionare îi alungară în exil, reveneau acum în parohii. Odată cu deschiderea Bisericii din Ecully, tânărul Ioan Vianney, împreună cu părinţii lui, aveau ocazia să asiste în fiecare duminică la liturghie. În primăvara anului 1802, fostul paroh din Dardilly, părintele Rey îşi reluă în posesie, în mod oficial, locuinţa parohială. Viaţa religioasă reînflorea acum şi odată cu ea creştea şi credinţa lui Ioan. Totodată, încolţise în sufletul său un gând timid, care începu să-l obsedeze pe Ioan Maria Vianney. Biserica Franţei avea nevoie de preoţi. De ce nu a ar merge şi el către această chemare? Dar gândurile despre sine, că este un biet ţăran, că nu a făcut decât un an de şcoală, îi întunecau visurile şi aspiraţiile. Pe lângă acestea se mai adăuga şi faptul că nu avea cui să se adreseze şi tatăl să s-ar fi opus numaidecât căci avea nevoie de el la muncile câmpului şi nu ar fi avut destui bani ca să îi plătească studiile. Totuşi, în mod instinctiv, el îi încredinţează secretul mamei sale, care, fiind o bună creştină îl înţelesese şi timp de doi ani încurajările ei susţinură bunăvoinţa lui. În cele din urmă a cedat şi tatăl său, astfel că mai trebuia căutată o persoană din lumea Bisericii care să aibă grijă de el(Cf. Mons. R. Fourrey, 31).

Părintele Groboz împreună cu părintele Belley, redeschizând biserica din Ecully, au înfiinţat şi o şcoală în care se preda latina. Ioan Vianney a fost în cele din urmă acceptat la această şcoală.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley 1-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-1 accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley 1-a luat din nou cu sine, pentru a-1 învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori. O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop(Cf. E. Pepe, 383).

Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de jansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-1 imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa de unit cu Dumnezeu şi aşa de docil.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, 1-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignorante religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale(Cf. B Nodet, 32).

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios,se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate - ce coincidenţă!- tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi - după părerea tânărului preot - se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: „Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!"(Mons. F. Trochu,96) În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-1 ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea Evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină(Cf. Mons. F. Trochu, 50).

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi 1-a întrebat: „Ce faci omule, aici, în tăcere?" Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: „Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!"(Mons. F. Trochu, 61-62). La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate - cum îi dicta experienţa - mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici puţin exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost „excesele tinereţii"(Cf. Mons. R. Fourrey, 392).

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o „Providenţa" şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: „Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!" El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: „Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!", adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi(E. Pepe, 384).

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi - cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot - acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-1 asculta pe „parohul sfânt" şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate „cu bunăvoinţă" de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: „M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!"(E. Pepe, 385). Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: „Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!"(Mons. F. Trochu, 76). Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: „Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el"(E. Pepe, 385).

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Ecully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-1 pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi „misionari diecezani", care nu numai să-1 ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile „Fraţilor Sfintei Familii" din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti - cum spunea el - pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut, în zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-1 cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea 1-a proclamat fericit, în 1905, Pius al Xl-lea 1-a canonizat, în 1925, şi 1-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

Citind viaţa acestui om al lui Dumnezeu, ceea ce m-a impresionat în mod special, a fost tăria lui de caracter prin care a ştiut să îşi conducă la început viaţa sa iar mai apoi credincioşii din parohia sa. Viaţa sa spirituală este cea care a contat cel mai mult în viaţa lui şi s-a putut vedea cum o viaţă spirituală bine îngrijită poate să schimbe inimile celor mai necredincioşi oameni. Fără un contact permanent cu Dumnezeu nu ar fi putut să realizeze ceea ce a făcut el cât timp a fost paroh. Exemplul său de rugăciune şi radicalitatea sa sunt caracteristicile care mie mi-au rămas în special din viaţa acestui slujitor al lui Dumnezeu. Şi aşa cum afirma Lacordaire: „Ce bine ar fi dacă toţi parohii ar vorbi, ar trăi şi ar sluji oamenii aşa cum a făcut-o el!”

BIBLIOGRAFIE:

ENRICO PEPE: Martiri şi sfinţi din calendarul roman, traducere de pr. Ioan Bişoc, Sapienţia, Iaşi 2007.

PR. PROF. DR. IOAN M. BOTA: Istoria BisericiiUniversale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, ediţia a II-a, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003.

JEAN COMBY: Să citim Istoria Bisericii, Traducere de Mariana Petrişor, volumul II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

MONSENIORUL FRANCISC TROCHU: Admirabila viaţă a Parohului din Ars, traducere de Pr. Prof. Teodor Racoviţan, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca,2004.

MONSENIORUL RENE FOURREY: Il curato d’Ars autentico, Edizioni Paoline, Roma, 1964.

L’ABBE BERNARD NODET: Jean – Marie Vianney Cure D’Ars, sa pensee – son coeur, Edition Xavier Mappus, Le Puy-Paris, 1956.