Sfânta Tereza de Lisieux (1873 - 1897)

Contextul istoric, religios şi politic al sec. al XIX-lea – În secolul al XIX-lea, în care avea să se nască Tereza de Lisieux, Biserica Catolică trecea prin perioade destul de dificile, de exemplu: pe durata pontificatului lui Pius al IX-lea (1846-1878) care, pe cât a fost de lungă pe atât de extraordinară în evenimente. Unul dintre aceste evenimente a fost acela cu privire la jefuirea Statului Papal. Trebuie amintit faptul că în timpul pontificatului lui Pius al IX-lea, pentru Biserica Catolică au fost şi progrese. În 1850 a fost creată ierarhiei engleză iar în 1853 cea olandeză, au fost înfiinţate 29 de arhiepiscopii şi 132 de dieceze. Sunt dezvoltate comunităţile catolice din toată lumea datorită creării navelor cu aburi şi a căilor ferate, fapt care a contribuit la realizarea unor raporturi mai strânse între bisericile locale, făcând să crească în acelaşi timp şi numărul credincioşilor pentru Cetatea Eternă. Papa Pius al IX-lea a fost înconjurat de un număr mare de episcopi. Astfel, toate întrunirile dintre Papă şi episcopi au contribuit la convocarea Conciliului ecumenic Vatican I (1869-1870). Planul central al acestui conciliu a fost acela de a condamna curentele ostile cu privire la credinţă şi Biserică. În cadrul dezbaterilor conciliului a fost definită dogma infaibilităţii papei în problemele referitoare la credinţă şi morală. Şedinţele concililui au avut loc în bazilica Sfântul Petru (Roma). Conciliul Vatican I a fost deschis la 8 decembrie 1869. În luna martie 1870 preşedinţia a decis să fie pusă în discuţie problema infaibilităţii papei, pentru a se scoate în evidenţă puterea Suveranului Pontif, pe care o are în Biserică şi totodată pentru a fi combătute curentele politice care se opuneau papei. Dogma infaibilităţii a fost proclamată la 18 iulie 1870. Din 50 de teze puse în discuţie la începutul Conciliului numai două au fost rezolvate. Nu s-a reuşit a se pune în discuţie toate problemele propuse, deoarece, conciliul a fost întrerupt şi amânat pentru un timp nedeterminat din cauză că la 19 iulie a izbucnit războiul franco-prusac. La 20 septembrie 1870 Roma a fost ocupată de trupele piemonteze. Deşi episcopii care votaseră împotrivă s-au supus cu o corectitudine exemplară, totuşi în Germania, Elveţia şi Franţa s-au produs rupturi de Biserică. După evenimentele din anul 1870, în sufletul catolicilor din toată lumea a crescut iubirea şi veneraţia faţă de papa, acest lucru poate fi văzut şi din sărbătorile care au fost pregătite (cf. Hertling L., 508-513). Cu revoluţia franceză (1779-1789) şi formarea SUA, s-a născut o concepţie nouă despre Stat. Statul nu mai era dinastia, ci ţara şi populaţia sa. A fost nevoie de mult timp pentru a se afirma astfel de concepţii, aproape întreg secolul XIX. La sfârşitul secolului al XIX-lea partidele politice erau compuse numai din electori şi nu din deputaţi. Conducerile de partid au instaurat forţa, teroarea şi dictatura (cf. Hertling L., 478-481).

Franţa în prima jumătate a secolului al XIX-lea a avut un număr mare de călugăriţe sfinte, iar unele dintre ele au ajuns la cinstea altarelor, aici le putem aminti pe sora Sfintei Inimi, sora carităţii – (Ecaterina Laboure), vizionara de la Lourdes – (Bernadette Soubirous) şi nu în ultimul rând, spre sfârşitul secolului şi pe cea care avea să se numească Sfânta Tereza a Pruncului Isus.

Sfânta Tereza de Lisieux – (Marie-Françoise-Thérèse Martin), născută la 2 ianuarie 1873, este ultimul dintre cei nouă copiii ai soţilor Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Tatăl său Ludovic era ceasornicar – bijutier în orăşelul Alençon iar mama sa Zelia lucra într-un atelier de dantele. S-au căsătorit la o vârstă înaintată, el avea 35 de ani iar ea 27 de ani, amândoi au dorit în prima parte a vieţii să intre în mănăstire dar, din diferite motive, nu au fost primiţi. Tereza, la vârsta de patru ani şi jumătate a rămas orfană de mamă, iar mai târziu şi de tată. Moartea părinţilor săi a provocat în sufletul micuţei Tereza o durere nespus de mare. Sora sa mai mare Paulina a încercat cu toată dragostea să suplinească lipsa de neuitat a mamei sale şi a dragostei sale. La vârsta de 10 ani Tereza a fost lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, erupţii, halucinaţii. În ziua de 13 mai 1883 Tereza are o viziune în care i se arată Maica Domnului şi, cu un surâs ceresc, îi redă sănătatea. Din acest moment pentru Tereza se deschide o perioadă de frământări sufleteşti pe care le destăinuie surorii sale Paulina care mai târziu va devenită şi ea călugăriţă sub numele de sora Agnes a lui Isus, în mănăstirea Carmelitanelor din Lisieux (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 162).

La vârsta de 14 ani, la 20 noiembrie 1887, în dorinţa de a se dărui cu totul lui Isus, Tereza merge în audienţă la papa Leon al XIII-lea (1878-1903), în pelerinaj (acest pelerinaj a fost organizat cu ocazia nunţii de aur sacerdotale a papei). Tereza îndrăzneşte să-i vorbească cerându-i permisiunea să intre în Ordinul Surorilor Carmelitane la 15 ani. Sfântul Părinte o privi profund şi pronunţă aceste cuvinte: vei intra dacă vrea Bunul Dumnezeu (cf. Sfânta Tereza a Pruncului Isus…, Istoria unui suflet, 142-143). În acest context putem aminti că în timpul pontificatului Papei Leon al XIII-lea au fost fondate 248 de dieceze, de asemenea mai putem aminti că acest pontif a luat poziţie faţă de marile probleme cu privire la socialism, la Stat, la problemele socială etc. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea în mai toate ţările, chiar şi în cele cu o bogată tradiţie catolică, o mare parte a poporului a devenit străin faţă de Biserică, atât din punct de vedere interior cât şi exterior. Existau oameni care (în comparaţie cu profunda dorinţă a Terezei de a se uni cât mai mult cu Isus), deşi erau botezaţi, viaţa lor arăta o indiferenţă totală şi chiar ostilitate faţă de Biserică, fapt care putea determina chiar o întoarcere la păgânism (cf. Hertling L., 515-518).

Până la intrarea în Carmel, Tereza va cunoaşte trei perioade deosebite. Prima perioadă deşi a fost scurtă ca durată, nu este mai puţin rodnică în amintiri. Această perioadă se întinde de la deşteptarea conştiinţei sale şi până la plecarea mamei sale dragi în patria cerurilor (1873-1877): Toată viaţa mea am simţit că Bunul Dumnezeu m-a înconjurat cu iubire. Primele mele amintiri sunt întipărite cu surâsuri şi cu mângâieri foarte tandre, Bunul Dumnezeu a întipărit atât de profund în memoria mea amintirile copilăriei mele, încât mi se păreau că lucrurile pe care le voi povesti s-au întâmplat ieri – avea să spună Sfânta Tereza mai târziu (Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 11). Despre cea de-a doua perioadă, Tereza aminteşte că a fost cea mai dureroasă dintre cele trei, mai ales după intrarea în Carmel, a aceleia pe care am ales-o ca să-mi fie a doua mămică. Această a doua perioadă avea să se întindă de la vârsta de patru ani şi jumătate până la paisprezece ani, timp în care Tereza îşi descoperise caracterul de copil (1877-1887) – (cf. Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 33). Trebuie ca Bunul Dumnezeu să facă un mic miracol pentru ca Tereza să crească la un moment dat şi acest miracol îl va face în frumoasa sărbătoare a Crăciunului, o sărbătoare de neuitat pentru Tereza. În această noapte luminoasă, avea să spună Tereza mai târziu: Isus se face slab şi suferă pentru iubirea mea, El m-a făcut puternică şi curajoasă, m-a înveşmântat cu însemnele blazonului său şi după această noapte binecuvântată, eu n-am mai fost învinsă în nici o luptă ci dimpotrivă mergeam din victorie în victorie şi deveneam: ca un uriaş care aleargă pe drumul lui. (Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 107). În această noapte de lumină a început a treia perioadă din viaţa ei, cea mai frumoasă dintre toate, cea mai împlinită de harurile Cerului.

Într-o duminică când privea icoana Domnului nostru Isus Cristos răstignit, a fost cuprinsă de o compasiune dureroasă privind la suferinţa lui Isus şi la sângele care-i curgea din una din mâinile sale Divine. A simţit o mare strângere de inimă, gândindu-se că acest sânge cădea pe pământ fără ca cineva să se grăbească să-l culeagă. Ea s-a aşezat la picioarele Crucii pentru a primi divina rouă care rezulta de acolo, înţelegea că această rouă trebuia să o reverse peste suflete. Strigătul lui Isus de pe cruce răsuna neîntrerupt în inima ei: Îmi este sete. Aceste cuvinte aprindeau în inima ei un foc viu. Astfel Tereza avea să spună: eu voiam să-i dau să bea Preaiubitului meu şi mă simţeam eu însămi devorată de „setea de suflete” (Sainte Thérèse de l΄Enfant Jésus – Manuscrits Autobiographiques, 109).

Desigur, după această dorinţă de a se uni cât mai mult cu Isus, Dumnezeu nu o va lăsa fără răspuns prea mult timp. Astfel în data de 28 decembrie 1887 prin intermediul monseniorului Hugonin şi a superioarei mănăstirii Carmelului din Lisieux, Tereza primeşte răspunsul mult aşteptat în privinţa admiterii ei în mănăstire. Astfel pe 9 aprilie 1888 ea va intra în mănăstirea surorilor carmelite din Lisieux (Franţa) – (cf. Sfânta Tereza a Pruncului Isus…, Istoria unui suflet, 300). În acelaşi Ordin în care intrase Tereza din Ávila (Spania 1515-1582), numită Sfânta Tereza cea mare, dobândind un loc deosebit în rândul sfinţilor prin activităţile sale reformatoare ale mănăstirilor de călugări şi călugăriţe a ordinului Carmelitan, prin viaţa ei ţesută din suferinţe, extaze şi minuni şi prin scrierile pline de înţelepciune suprafirească care i-au adus titlul de „Învăţător al Bisericii” acordat de papa Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970. Papa Grigore al XV-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare în ziua de 12 martie 1622 (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 190-192). În acelaşi ordin avea să intre mai târziu şi această copilă minunată, aleasă de Dumnezeu, care avea să fie numită Sfânta Tereza cea mică.

Ordinul Carmelitan îşi are originea în partea de nord-vest a Israelului. Muntele Carmelului este deseori amintit în Vechiul Testament ca loc de reculegere şi rugăciune. Evenimentele petrecute pe înălţimile lui, liniştea peşterilor şi a pădurilor, au atras din primele veacuri ale creştinismului pe pustnicii doritori de purificare şi înălţare spirituală. Ordinul Carmelitan este unul dintre cele mai vechi Ordine religioase din istoria Bisericii şi îl consideră ca fondator şi model de viaţă spirituală pe profetul Ilie. Această regulă de viaţă mai târziu s-a răspândit foarte mult atât în Israel cât şi în afara lui. Călugării şi-au luat denumira de carmelitani deoarece aveau o devoţiune deosebită faţă de Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel. Acest ordin religios a fost fondat de Papa Onoriu al III-lea, în 1226. În acelaşi secol (XIII) fiind alungaţi de sarazini, călugării s-au refugiat în Occident unde au întemeiat mai multe mănăstiri. Peste toate greutăţile au trecut cu ajutorul şi ocrotirea Sfitei Fecioare Maria. Fecioara Maria se arătase unuia dintre fraţi cu numele Simon Stock, oferindu-i un scapular cu emblema Ordinului Carmelitan spunându-i: Oricine va purta această haină va fi mântuit. De aici se poate deduce foarte bine că, cu ajutorul Sfintei Fecioare Maria, au trecut peste toate persecuţiile pe care le-au întâmpinat de-a lungul istoriei. Tocmai de aceea cardinalul Piazza, avea să spună: Carmelul există pentru Maria şi Maria este totul pentru Carmel. Iar Papa Pius al XII-lea în Scrisoarea Apostolică din 11 februarie 1950 îi invită pe credincioşi ca între devoţiunile mariane să aşeze în primul rând scapularul, care este la îndemâna tuturor (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 37-39).

În secolul al XIX-lea fondarea a numeroase congregaţii, în special feminine reprezenta o caracteristică a Bisericii universale în special a celei europene. Noile congregaţii avea să se îndrepte în trei direcţii: asistenţa sanitară (spitale, orfelinate şi alte instituţii asemănătoare), învăţământ (şcoli şi asociaţii) şi misiuni. Unele congregaţii îşi au originile în zilele dureroase ale revoluţiei franceze când Bisericii i se ia posibilitatea unui apostolat activ în rândul maselor. Este abandonată legea papei Pius al V-lea care unea viaţa consacrată feminină cu clauzura, femeia consacrată intrând în spitale şi în şcoli. Papa Leon al XIII-lea în 1900 va recunoaşte acestor asociaţii pioase caracterul de congregaţii religioase. Tot el încearcă să dea vieţii consacrate un aspect mai centralizat, benedictinii au fost adunaţi într-o federaţie de 14 congregaţii prezidate de un abate general, iar cele patru ramuri ale franciscanilor observanţi sunt uniţi într-o singură familie. Tot în primele decenii ale secolului al XIX-lea, criticile radicale din Parlament sunt îndreptate împotriva vieţii contemplative, considerând-o inutilă pentru societate. Mulţi călugări şi călugăriţe se văd constrânşi să-şi găsească adăpost în altă parte, unii intră în spitale, alţii emigrează în America sau în misiuni. Eroic a fost comportamentul călugăriţelor de clauzură care reduse la o viaţă de mizerie sau de supravieţuire intră în spitale sau în diferite alte servicii sociale cu scop caritativ, continuând în inima lor să ducă o viaţă exemplară. Se refugiază în diferite case sau mănăstiri continuând aceeaşi viaţă contemplativă. Pentru viaţa internă a ordinelor şi congregaţiilor, rezultatul pozitiv al luptei cu liberalismul şi anticlericalismul se poate sintetiza prin purificare şi reînnoire interioară, spirituală (cf. Dumea E., 306-308).

Dacă multe surori (călugăriţe), după cum am amintit mai sus, vor îndura martiriul prin izgonirea din mănăstiri, sfânta Tereza, în aceeaşi perioadă va îndura martiriul acceptând suferinţele în trupul său, în interiorul mănăstirii. Aceste suferinţe încep cu aproximativ un an şi jumătate înainte de moartea sa (5 aprilie 1896). Era în Vinerea Sfântă când sora Tereza a împlinit cu exactitate toate cerinţele Postului Paştelui: post şi abstinenţă. Ea se simţea foarte puternică. Ceea ce o făcea să fie atât de puternică era credinţa susţinută şi bogăţia iubirii interioare. În ziua de Vinerea Sfântă, la prima oră, Isus i-a oferit speranţa de a merge curând să se unească cu El în gloria Împărăţiei cerurilor. Tereza va înţelege că Preaiubitul său în acea zi aniversară a morţii Sale, a făcut să audă o primă chemare ca o dulceaţă şi un îndepărtat murmur care îi anunţa sosirea sa fericită (cf. Petitot R. P. H., 230-232). Martiriul avea să fie întotdeauna marele său ideal. El era visul Terezei cu care ea a crescut în Carmel. Suferinţele Terezei şi agonia morţii sale va fi teribilă, dar ceea ce este important este faptul că toate suferinţele sale cumulează toate acele tipuri de martiriu (ale trupului şi ale inimii). Sfânta le suporta nu numai ca penitenţă dar şi într-o manieră pasivă. Sora Tereza oferea lui Dumnezeu toate sacrificiile cu cea mai dulce suferinţă. Până la vârsta de paisprezece ani, Tereza a practicat virtuţile fără să se gândească să primească o bucurie ca şi recompensă, aceasta venind foarte târziu (cf. Petitot R. P. H., 259). Neliniştită de multe căutări cu privire la vocaţia sa şi cum să-i fie plăcută mai mult lui Isus, în timpul unei meditaţii, Tereza a înţeles că iubirea cuprinde toate vocaţiile, că iubirea este totul, că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile, că este eternă: Atunci în bucuria mea delirantă, fără măsură am exclamat: O Isuse, Iubirea mea,… mi-am găsit în sfârşit vocaţia, vocaţia mea este Iubirea!.. Mi-am găsit locul în Biserică şi acest loc, o Dumnezeule, tu mi l-ai dat… în Inima Bisericii, Maica mea, voi fi Iubirea… astfel voi fi totul…, astfel mi se va realiza visul! (Vieţile Sfinţilor, vol. II, 203-204).

Urmând porunca superioarei sale, cu doi ani înainte de moarte a început să-şi consemneze amintirile, gândurile, sentimentele, într-un caiet intitulat: „Istoria primăverii unei mici flori albe”, aceste însemnări au fost publicate sub titlul: „Istoria unui suflet”, mica sa operă aveau să fie cunoscută şi „gustată”, nu după mult timp, atât în Franţa cât şi în întreaga Biserică Catolică. Sfârşitul misiunii sfintei Tereza pe acest pământ se va încheia în seara zilei de 30 septembrie 1897, la infirmeria călugăriţelor carmelite din Lisieux. O tânără călugăriţă care abia împlinise vârsta de douăzeci şi patru de ani şi nouă luni, după o agonie de două zile închide ochii pentru viaţa pământească: era Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza a promis că după ce va ajunge în cer, va face să cadă pe pământ o ploaie de trandafiri, ea şi-a ţinut promisiunea. Datorită multor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925 Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea Sfintelor altare iar la 14 decembrie 1927 a proclamat-o patroana principală a misiunilor alături de Sfântul Francisc Xaveriu (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. II, 161-164).

La 11 iulie 1937, cardinalul Pacelli, viitorul Pius al XII-lea inaugura şi binecuvânta bazilica din Lisieux în cinstea sfintei Tereza. În 1944 Pius al XII-lea o numeşte pe Sfânta Tereza a doua patroană a Franţei împreună cu Sfânta Ioana d΄Arc (cf. Sfânta Tereza a Pruncului Isus…, Istoria unui suflet, 305).

Concluzie – Secretul care o va conduce la sfinţenie pe Sfânta Tereza, pe tot parcursul vieţii sale, a fost virtutea umilinţei, a iubirii şi aceea de a te recunoaşte sărac în faţa lui Dumnezeu. Tereza va simţi că acesta este mijlocul, condiţia necesară pentru a primi revelaţiile de iubire milostivă. Aceasta este calea spre dragostea lui Dumnezeu. Dorind să obţii iubirea milostivă trebuie mai întâi să te recunoşti sărac în faţa lui Dumnezeu pentru că el face din dragoste sigura sa glorie. Numai printr-o puternică dragoste pentru sărăcie, Sfinţii, şi în particular micuţa noastră Tereza, au găsit adevărata bucuria, adică printr-o viaţă simplă şi foarte sinceră, prin umilinţă şi prin sărăcie. Sfânta Tereza considera că este fericită când se simţea mică şi slabă în prezenţa lui Dumnezeu, atunci inima ei rămânea în pace (cf. Liagre R. P., 27-30).

Dacă drumul sfintei Tereza nu are nimic artificial, cu atât mai mult nu va avea nimic complicat. Ea nu se va preocupa să divizeze în mod savant orizontul său şi nici nu va dori să divizeze în multiple stări practica virtuţilor, adică: a umilinţei, a sărăciei şi a iubirii. Prin aceasta ea avea să spună mai târziu că sfinţenia constă în dispoziţia inimii care ne face umili şi mici în mâinile Domnului. Tocmai de aceea ea a încercat să respingă din instinctul său multitudinea practicilor. Astfel că, după ce am eliminat din viaţa Terezei artificialul, complicaţiile şi multitudinea trebuie să excludem din viaţa sa şi extraordinarul, pentru a o înţelege mai bine pentru că toate acestea nu fac parte din sfinţenie sa (cf. Liagre R. P., 108-114).

Nota caracteristică a sfinţeniei Sfintei Tereza, de a se apropia tot mai mult de Dumnezeu, de a se uni tot mai mult cu Isus, a fost de asemenea şi simplitatea vieţii sale spirituale. Printr-un instinct supranatural, ea a progresat şi a eliminat din viaţa sa din ce în ce mai mult: artificialul, complicaţia, multitudinea. Sfânta Tereza a înţeles că ceea ce o împiedică către o iubire sinceră şi pură era tot ceea ce este artificial, adică metodele rigide şi procedeele aritmetice.

BIBLIOGRAFIE

* DUMEA E., Istoria Bisericii, vol. II: sec. XIII-XX, Ed. Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000.

* HERTLING L., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaş 2001.

* LIAGRE R. P., Avec Sainte Thérèse de L΄enfante, Imprimatur Bajocis 1940.

* PETITOT R. P. H., Sainte Thérèse de Lisieux, Imprimatur Parisiis 1925.

* SAINTE THÉRÈSE DE l΄ENFANT JÉSUS – Manuscrits Autobiographiques, Imprimatur Office Central de Lisieux 1957.

* SFÂNTA TEZEZA A PRUNCULUI ISUS ŞI A SFINTEI FEŢE, Iasoria unui suflet, Ed. Pauline, Bucureşti 1998.

* Vieţile Sfinţilor, vol. II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.