Sfântul Dominic Savio (1842-1857)

În ansamblu, în secolul al XIX-lea, în toate statele s-a repetat aproape totdeauna acelaşi joc: îndată ce conducerea este luată de un guvern liberal extremist, bunurile bisericeşti sunt secularizate, călugării alungaţi, episcopii sunt supuşi violenţelor, iar libertatea învăţământului este limitată. Când la putere vine un guvern moderat, Sântul Scaun reuşeşte să încheie, deşi cu sacrificarea unei poziţii, un concordat, care va fi călcat cu regularitate de următorul guvern liberal. (cf, L Hertling, p 485).

Referitor la noua concepţie despre Stat, trebuie să observăm că, în istoria ei, Biserica se afla cel puţin pentru a patra oară în faţa unei astfel de situaţie. Imperiul roman antic fusese un organism birocratic şi militar şi era destul de indulgent faţă de Biserică. În locul lui, în Evul Mediu a apărut un sistem de principate cu caracter feudal, în care ierarhia bisericească s-a inserat mai mult decât ar fi cerut binele spiritual al enoriaşilor. Secolele XV şi XVI au adus cu sine o transformare a acestor seniorii feudale în Sate teritoriale, constituite din gruparea unor regiuni foarte vaste şi care aveau în frunte un singur suveran, care conducea ţara pe care o considera ca o proprietate a sa.

Cu Revoluţia franceză şi cu formarea republicilor americane s-a născut o nouă concepţie de Stat cu totul nouă. Statul nu mai este dinastie, ci ţara şi populaţia sa. Aceasta din urmă îşi dă sieşi propria constituţie, adică creează Statul, iar un astfel de stat se prezintă poporului ca o entitate dotată cu viaţă proprie. ( ibidem .p. 478-479).

După moartea lui Grigore al XVI-lea (1831-1846), i-a urmat Pius al IX-lea un pontif cu o personalitate plină de fascinaţie, iubit atât de catolicii cât şi de necatolici. Pontificatul să reflectă şi progresul teritorial al Bisericii de acum. În 1850 a creat ierarhia engleză; în 1853, pe cea olandeză şi tot el a înfiinţat 29 de arhiepiscopii şi 132 de dieceze. Tot în timpul pontificatului său a fost proclamată dogma Neprihănitei Zămisliri (1854). (cf. ibidem, p 508-509).

Pentru Italia secolului al XIX-lea a fost un secol destul de buciumat, atât din cauza revoltelor interne şi persecuţia împotriva ordinilor călugăreşti cât şi din pricina războiului exter purtat împotriva Austriei (1849) iar apoi cel din Crimeia (1855) , cât şi a ciumei din 1854. ( cf. Sf Ioan Bosco).

În acest context se naşte la 20 aprilie 1842 din Carlo Savio şi Brigita Agagliate la Riva Chier, Domenic Savio, fiind botezat în aceeaşi zi (cf. Biblotheca Sancuorum, p 742).

Tatăl său, Carlo Savio, era de meserie, drept pentru care a trebuit să se mute în vreo câteva localităţi pentru a-şi putea întreţine familia. A trăit 75 de ani.

Mama sa Ana Brigita s-a căsătorit de tânără, la vârsta de 20 de ani. Îl urma mereu pe soţul său iar acolo unde el deschidea un atelier, ea se apuca de croitorie. A avut 10 copii, 5 băieţi şi 5 fete. Şase copii au plecat înaintea ei în paradis. Ea a trăit doar 51 de ani. (cf ibidem .p 24-27).

În anul 1841, părinţii lui Domenic au rămas fără serviciu şi se aflau în mare sărăcie. Au plecat aşadar la Riva, un sat situat la vreo cinci kilometrii distanţă de Cheri. În timp ce locuiau în acest sat, Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu naşterea unui fiu care trebuia să fie mângâierea lor. Naşterea copilului a avut loc la 2 aprilie 1842. când s-au dus să-l boteze pentru a deveni creştin, i-au pus numele de Domenic.

Când Domenic a împlinit 2 ani, din cauza unor necazuri neprevăzute, părinţii s-au mutat la Morialdo, în regiunea Castelnuovo.

Tatăl şi mama lui se străduiau foarte mult să-i ofere lui Domenic o educaţie creştină, iubindu-l cu tandreţe. El avea un caracter bun, o inimă făcută pentru a-l iubi pe Dumnezeu. Cu o uşurinţă uimitoare a învăţat rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar la patru ani le rostea deja singur. Chiar şi-n primii ani de viaţă, când copiii sunt capricioşi şi distraţi, el rămânea mereu pe lângă mama lui. Seara când tatăl său se întorcea acasă de la muncă, Domenic î-i alerga înainte plin de bucurie, îl prindea de mână şi dacă putea îl îmbrăţişa pe după gât, ceea ce pentru tatăl era ca o dulce mângâiere în oboseală.

Într-o zi a venit la ei o persoană la prânz şi aşezându-se la masă fără să facă semnul crucii, Domenic, dezgustat, a plecat de la masă şi s-a dus cu castronul în mână să mănânce într-un colţişor. Întrebat după aceea de către tatăl său de ce s-a comportat astfel, i-a răspuns că acel om nu era un creştin, pentru că nu face semnul crucii înainte de a mânca şi deci, nu este bine ca ei să stea lângă el (cf, S.P. p 44).

Vicarul din Morialdo povesteşte despre Domenic: “ În primele zile după ce am ajuns la Morialdo, vedeam adesea un copil de vreo cinci anişori venind la biserică însoţit de mama sa. Chipul său senin, înfăţişarea sa ordonată, modul său recules atrăgeau privirea mea şi a altor persoane. Dacă ajungând la biserică o găsea închisă se întâmpla ceva frumos. În loc să alerge şi să strige, aşa cum fac copii de vârsta lui, singur sau cu ceilalţi, se aşeza în genunchi lângă uşă, îşi apleca capul, îşi împreuna mâinile nevinovate în faţa pieptului şi se ruga cu încredere până în clipa când se deschidea biserica. Câte o data pe pământ era noroi, ploua sau ningea, dar el nu dădea importaţă la nimic. Se aşeza în genunchi şi se ruga. Uimit şi plin de curiozitate, am vrut să ştiu cine era acel copil pe care îl admiram. Mi-au răspuns că era fiul fierarului Carlo Savio.

Când mă întâlneam pe drum cu el era foarte mulţumit şi era primul care mă saluta cu mult respect. După aceea a început să vină la şcoală şi într-un timp scurt a făcut progrese mari la învăţătură, pentru că pricepea, îşi dădea interesul foarte mult. Era nevoit să stea împreună cu copii needucaţi, dar nu s-a certat niciodată cu ei”( cf. S.P, p 445-446).

Pentru a fi admis la sfânta Împărtăşanie, lui Domenic nu-i lipsea nimic: cunoştea pe derost tot Catehismul mic, ştia bine ce e sacramentul Euharistiei şi dorea cu ardoare să primească sfânta Împărtăşanie. Însă singurul impediment era vârsta căci avea doar 7 ani, iar în acele vremuri copii primeau acest sacrament la vârsta de 11-12 ani. Totuşi vicarul s-a consultat cu alţi preoţi şi la admis pentru a primii prima oară pe Isus-Euharistic.

Era ziua de Paşti a anului 1844 ziua de 8 aprilie, când a primit sfânta Împărtăşanie. Aceea zi pentru Domenic a însemnat cea mai frumoasă zi ce şi-o amintea ca o zi importantă.

În această circumstanţă a scris câteva amintirii pe care le păstra cu gelozie şi pe care le recitea adesea. Iată-le: “ Amintiri de-ale mele, Savio Domenic, anul 1844 când am făcut Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de şapte ani. Mă voi spovedi foarte des şi mă voi împărtăşi ori de câte ori confesorul îmi va permite. Vreau să sfinţesc zilele de sărbătoare. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria. Mai bine moartea decât păcatul”. Aceste amintiri pe care le repeta deseori au fost ca un ghid al acţiunilor lui până la sfârşitul vieţii sale. (cf, Bibliotheca Sanctorum, p 741).

După ce a terminat primele clase, pentru a-şi continua studiile Domenic ar fi trebuit să meargă într-un alt sat. Chiar dacă şcoala municipală era la o distanţă de 5 km, a hotărât să o frecventeze. Acest copil de numai 10 ani se ducea şi se întorcea pe jos în fiecare zi. Câteodată vântul sufla puternic, soarele ardea, ploaia sau era frigul făceau drumul să fie foarte anevoios. Nu conta acest lucru. Pentru a asculta de părinţi, pentru a avea instruirea necesară, Domenic suferea greutăţi, depăşeşte suferinţele. Toate acestea le făcea pentru un stăpân, pentru Dumnezeu care răsplăteşte chiar şi-un pahar de apă oferit din iubire faţă de el. ( cf, Don Bosco, p 53-54).

Fiind stăpân pe noţiunile de limbă latină, pe care probabil le-a învăţat de la Don Cagliero, Domenic a terminat două clase: prima şi a doua de gimnaziu. Apoi a frecventat a treia clasă de gimnaziu însă în al patrulea an de gimnaziu din cauza bolii apoi a morţii a trebuit să întrerupă şcoala din cadrul Oratorului. (cf, Reelabolare după Sussidi 2, Salezieni, Roma, pp 174-205).

Frecventând şcoala Domenic a învăţat cum să se comporte cu colegii. Când vedea un băiat atent, ascultător, respectuos, care ştia lecţiile îşi făcea cu interes temele, care era apreciat de profesor, şi-l făcea prieten. Dacă din contra, Domenic îl evita cu totul. ( cf, Don Bosco, p61).

Pe 2 octombrie 1854, dis-de-dimineaţă Domenic însoţit de tatăl său la întâlnit pe Don Bosco la Morialdo, loc unde acesta din urmă obişnuia a-şi aduce copii de la oratoriu într-o mică vacanţă. În această zi Domenic îi cere lui Don Bosco să-l ea cu el la Torino, iar după o mică probă Don Bosco îl ea cu el. aici la oratoriu Domenic ar fi dorit să devină preot. (cf, S. P, p 453).

Anul 1854, an în care Domenic a ajuns la Torino, a fost pentru acest oraş un an îngrozitor. Ciuma a pătruns şi decimat oraşul. De la 1 august până la21 noiembrie cazurile înregistrate în oraş au fost 2500, cu 1400 de morţi.

Pe 8 decembrie 1854 la Roma, în Bazilica Vaticană, în prezenţa a celor 53 de cardinali, 42 de arhiepiscopi şi 98 de episcopi, prin glasul lui Pius al IX-lea a fost proclamată dogma Neprihănitei Zămisliri cu această formulă textuală: Este decretul de credinţă, conţinută în Revelaţie, că Preafericita Maria, în prima clipă a Zămislirii ei, printr-un privilegiu special şi prin harul lui Dumnezeu, în virtutea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc. (cf, Don Bosco, p 96).

În acea seară Domenic a mers în faţa altarului Sf Fecioare şi a reînnoit angajamentele de la prima sfântă Împărtăşanie, cu aceste cuvinte: Marie, îţi dăruiesc inima mea, fă să fie mereu a ta - Isuse, Marie, fiţi voi pentru totdeauna prietenii mei dar, vă rog, faceţi mai degrabă să mor decât să am nefericirea de a săvârşi un păcat. ( cf, Biblotheca Sancuarum p 742-743).

Vorbea cu plăcere despre Papa. Îşi exprima dorinţa de-al vedea înainte de a muri. Afirma că are un lucru important să-i transmită. Mai exact era vorba despre un vis cu privire la Anglia. Iată acest vis: Într-o dimineaţă, în timp ce făceam mulţumirea după Împărtăşanie, am fost surprins de o puternică distracţie. Mi se părea că văd o câmpie foarte largă plină de oameni învăluiţi într-o ceaţă densă. Mergeau, dar ca nişte oameni care, rătăcindu-se, nu ştiau încotro merg. Această ţară, mi-a spus cineva care era aproape de mine , este Anglia!. În timp ce voiam să întreb alte lucruri, l-am văzut pe Papa Pius al IX-lea însuşi, aşa cum l-am văzut pictat în unele tablouri. Îmbrăcat maiestos, ţinând în mână o făclie aprinsă, înainta spre acea mulţime imensă. Cu cât se apropia mai mult, cu atât lumina acelei făclii risipea ceaţa, iar persoanele rămâneau într-o lumină puternică, ca la amiază. Această făclie, mi-a spus prietenul care era aproape de mine, este religia catolică care trebuie să-i lumineze pe englezi. ( cf. Don Bosco p 210-211).

Într-o zi s-a întâmplat să lipsească de la micul dejun, de la cursuri şi de la prânz. Nimeni nu ştia unde este. Când directorul a fost informat, a bănuit ceea ce mai apoi s-a dovedit a fi adevărat: era în biserică foarte concentrat încât credea că încât credea că nu se terminase liturghia deşi era două după-amiază.

O dată, Domenic i-a cerut voie lui Don Bosco să meargă acasă pentru a o vedea pe mama sa care era bolnavă, deşi nimeni nu-l informase despre acest lucru. Totuşi i s-a permis acest lucru iar el a mers şi a vizitato pe mama lui care chiar era bolnavă spre surprinderea ei şi a celorlalţi din familie.

Şederea sa la Oratoriu a fost întreruptă de boala ce îl asaltase datorită fragilităţii, marii sensibilităţi şi continuei tensiuni spirituale îi consumau energiile vitale. (cf. Don Bosco, p 221).

Pe 9 martie 1857 Domenic îşi lua zborul spre paradis după ce a primit Împărtăşania şi Maslu.

Declarat venerabil de Pio al XI-lea în 1933, beatificat de Pio al XIII-lea le 5 marie 1950 şi canonizat la 12 iunie 1954. ( cf, Biblotheca Sanctorum, p 743).

Viaţa acestui Sfânt m-a impresionat încă de cum am început să citesc primele pagini ale istorie sale scrise de Don Bosco, iar exemplu, său de aşi trăi viaţa în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, mi-au dat de gândit şi totodată mi-au dat un imbold de a trăi şi eu bine fiecare moment de aici din seminar, de a fi responsabil cu darurile primite din partea Providenţei punându-le în slujba Lui şi a celui de lângă mine.

Totodată mi-a rămas în minte această formulă de sfinţenie prezentată de Don Bosco lui Domenic şi anume: „ mai întâi Fii vesel. Ceea ce te tulbură şi-ţi risipeşte pacea nu vine de la Domnul. În al doilea rând, Îndeplineşte-ţi datoriile de a studia şi de a te ruga! Fii atent la şcoală, fii plin de râvnă la studiu şi la rugăciune. Şi apoi Fă binele altora! Ajută-ţi mereu colegii, chiar dacă ţi se cer anumite sacrificii. Sfinţenia e cuprinsă în toate acestea!” .

Bibliografie:

Biblotheca Sancuorum IV, ed Citta Nuova Editrice, Roma 1964.

Hertling Ludwig S.J. Istoria Bisericii, ed Ars Longa, 1998

Sf Ioan Bosco, Viaţa tânărului Domenic Savio, trad. Alois Farcaş; ed Galaxia Gutenberg, Constanţa 2006.

Sigle: S.P = Sumarum Procesum