Sfantul Iosif Cotolengo (1786-1842)

1. Contextul istoric.

Iosif Benedic Cotolingo se naşte spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi activează şi îşi dezvoltă opera în prima jumătate al secolului al XIX-lea. Perioada este marcată de evenimente deosebite, cum ar fi Revoluţia franceză din 1789, care promovează principiile de libertate, egalitate şui fraternitate (Cf. EMIL DUMEA, Istoria Bisericii,303). Aceste principii pun în lumină frământările şi tensiunile timpului, trecerea de la sistemul feudal la un nou tip de stat. Tot în această perioadă apare în Germania conceptul de naţionalitate (Cf. SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei,28). Personajul care apare pe scena europeană şi care o face să tremure este Napoleon I. Prin abilităţile sale ajutate şi de principiile Revoluţiei el reuşeşte pe o perioadă de 15 ani să-şi creeze un adevărat Imperiu. După doborârea Imperiului prin înfrângerea lui Napoleon se convoacă Congresul de la Viena (1814) prin care se încearcă a se şterge un sfert de secol de frământări revoluţionare pentru a se reveni la vechiul regim. În 1815 se face un pact între monarhii împotriva frământărilor revoluţionare. Această încercare nu va avea prea mult succes. Revoluţia franceză din 1830 marchează prăbuşirea dinastiei legitime restaurată în 1815 şi prezintă primele triumfuri ale liberalismului.

Pe plan religios, în prima parte este Pius al VI-lea care se opune revoluţiei, deoarece prin legile dictate se loveşte direct în organismul şi structura Bisericii. În anul 1795 se încearcă o campanie de descreştinare prin care li se cere preoţilor să renunţe la preoţia lor. Pius al VII-lea ajunge la o convenţie cu guvernul francez în 1801, prin care religia catolică este cunoscută. După1815 apar foarte multe congregaţii de femei şi bărbaţii, atât contemplative cât şi active care răspund nevoilor Bisericii la provocările apărute pe această treaptă a istoriei (Cf. JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, 97).

În jurul anului 1820, Torino începea să devină un mare oraş industrial. Alături de fabricile care se construiau, se înghesuiau casele sărăcăcioase în care foametea, boala, mizeria, disperarea, nedreptăţile, ignorarea celor săraci, erau pâine de toate zilele. Într-un astfel de context îşi face apariţia această operă pe care Dumnezeu o realizează prin acest „salahor” al său. Orasul Torino este locul de naştere a două opere mari: Institutul Salezian al lui Ioan Don Bosco şi „Casa cea Mică a Providen¬ţei Divine” a lui Iosif Benedict Cotolengo (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 196).

2. Viaţa şi opera.

Născut la data de 3 mai 1786 la Bra, oraş piemontez vestit pentru Sanctuarul Madona dei Fiori, dintr-o familie nici bogată, dar nici săracă, dar cu o solidă tradiţie creştină. A fost primul din cei doisprezece copii; împreună cu el alţi doi fraţi au devenit preoţi; Luigi în clerul diecezan şi Alberto în Ordinul Dominican. Educat de mama sa la fapte de milostenie faţă de săraci şi bolnavi, micul Iosif, la vârsta de aproximativ cinci ani deseori era surprins măsurând cu bastonaşul său pereţii casei în care locuia, pentru că îşi spunea: „ Când voi fi mare, vreau să o umplu cu bolnavi şi săraci” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1310). Adolescenţa sa este condiţionată de evenimentele de după Revoluţia Franceză şi de invaziile lui Napoleon I.

Trimis la studii a avut de prima dată multe dificultăţi în a-şi însuşii anumite discipline, dar recomandându-se Sfântului Toma d'Aquino (căruia îi va rezerva anumite devoţiuni pentru toată viaţa) va reuşi să fie sclipitor la învăţătură pe mai departe. A îmbrăcat haina ecleziastică în 1802, însă va continua studiile de filozofie şi teologie rămânând în familie, fiind închise seminariile pentru etape succesive datorită războiului. Abia în 1805 va putea intra în seminarul de la Asti unde va fi cleric model învingând naturalele înclinaţii spre ură şi formându-şi un caracter mereu vesel fiind în acelaşi timp foarte modest.

A fost sfinţit preot la 8 iunie 1811, în capela seminarului din Torino. Iosif Cotolengo se va dedica cu mult zel ministerului sacerdotal în oraşul natal, iar mai apoi ca vicar parohial la Corneliano d'Alba. Înger de pietate, de bunăvoinţă, de seninătate, Iosif Cotolengo nu avea altă dorinţă decât să lucreze într-o parohie de la ţară pentru binele sufletelor (Cf. AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, 465). Dar Dumnezeu îl pregătea pentru misiunea de „erou al carităţii” cu o invitaţie, ce părea departe de dorinţa sa, dar care îi va deschide intrarea în oraşul Torino, locul viitoarei sale opere. Acceptând sfatul preoţilor se va duce la Torino unde se va înscrie la facultatea de teologie pentru a obţine licenţa. După doi ani de studiu obţine licenţa şi se întoarce la Bra, dar pentru puţin timp deoarece după doi ani în 1818 a fost investit canonic la biserica Corpus Domini din Torino. Îşi va desfăşura activitatea în bazilica dedicată amintirii miracolului euharistic din 1453 fiind atent la predici şi cu mult devotament ajuta persoanele care veneau la confesional. Meditaţia vieţii Sfântului Vincenţiu de Paul a reaprins în inima sa dorinţa de a se dedica în totalitate celor săraci, aceştia devenind predilecţii lui.

Într-o dimineaţă rece de septembrie a anului 1827 este chemat să îngrijească o femeie care era pe moarte în antreul unui han sărăcă¬cios. În acele zile sosise la Torino o familie franceză formată din părinţi şi trei copii. Mama Ioana Maria Gonnet s-a îmbolnăvit grav, dar nici un spital nu voise să o primească. În spitalul oraşului nu putea fi primită pentru că era însărcinată, iar la maternitate nu a fost primita deoarece avea tuberculoză. Cotolengo îi acordă asistenţa sufletească şi un cuvânt de mângâiere atât ei cât şi soţului cuprins de durere, dar şi copiilor care plângeau.

Întors apoi profund îndurerat la bazilica „Trupul Domnului” i-a spus sacristanului să tragă clopotele şi să aprindă luminile la altarul Maicii Domnului. Merse cu micul grup de persoane adunat la auzul sunetului neobişnuit al clopotului de la aceea oră şi au cântat Litania Lauretană. La întoarcere chipul lui Iosif Cotolengo era umplut de bucurie. Repeta aproape extaziat: „Harul este primit, harul este primit. Binecuvântată să fie Fecioara Maria!” Fecioara i-a sugerat remediul: să deschidă o casă pentru săracii şi bolnavii refuzaţi de toţi. Ideea a fost imediat concretizată, Iosif luând în chirie două camere a casei numită „bolta roşie” care deveneau grăuntele de muştar care era semănat în „oraşul miracolului”. Casa cea Mică a Providenţei Divine ia fiinţă. La început Iosif Cotolengo adună de prin oraş pe cei fără nici un adăpost: cerşetori, ologi, orbi. Nu le oferea mare confort, dar era ceva mai mult decât aveau ei sub poduri, ori prin gangurile ascunse de la marginea oraşului. Apelează la bunăvoinţa cunoscuţilor care oferă mobilă, pa¬turi, pânză: un medic şi un farmacist oferă serviciile lor gratuite (Cf. AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1304).

Ajutat de Divina Providenţă, închiriază alte spaţii şi în câţiva ani devine părintele a sute de orfani, decăzuţi, epileptici, imbecili, surdomuţi. Iosif nu făcea paşi mari, dar punându-se la dispoziţia providenţei asemenea unui salahor faţă de meşterul său, zicea în umilinţa sa: „Providenţa poate realiza tot ceea ce voieşte”. Nu după mult timp o tânără văduvă, Maria Nasi Pullini şi-a dat disponibilitatea de a colabora la acest proiect măreţ. A format un grup de fete ce punându-se să-i servească pe cei săraci şi bolnavi, au format primul nucleu al surorilor Vincenziene. În 1831 îşi face prezenţa în anumite provincii piemonteze holera. Locuitorii caselor vecine alarmându-se au cerut autorităţilor ca să stopeze şi să închidă aceea casă care putea deveni un focar al holerei. Unii îl iau în râs pe curajosul preot, alţii îl condamnă, considerîndu-1 drept un smintit, dar el nu s-a descurajat şi a reacţionat în stilul său glumeţ. Deşi ascundea suferinţa profundă a sufletului, cu credinţa fermă în Providenţă le spuse: „Se vede că nu sunteţi din Bra. În satul meu atunci când răsadul de varză creştea trebuia să fie răsădit”.

Întoarse atunci privirea spre regiunea Valdocco, unde era pajişte şi mărăcini, cu anumite cocioabe şi cârciumi cu o faimă nu prea demnă de un astfel de proiect. Va închiria o căsuţă, transportând imediat cu o trăsură trasă de un asin, un tânăr bolnav; era ziua de sâmbătă 27 aprilie 1832. În puţine zile bolnavii erau patru. După câteva luni a fost cumpărată o a doua casă unde imediat şi-au găsit refugiul mulţi oaspeţi. Aşa începea opera ce Cotolengo, după ce s-a rugat, a intitulat-o: „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Aici începe marea epopee.

Grăuntele de muştar creştea copac şi îşi întindea ramurile sale. Iosif Cotolengo, ghidat de un echilibru supranatural, deschidea noi secţiuni ale acestei „Mici Case”. Face planurile unei construcţii imen¬se, un cartier întreg, cuprinzând saloane pentru bolnavi, farmacii, săli de operaţii, locuinţe pentru personalul îngrijitor, bucătării, săli de mese, ateliere pentru iniţierea celor apţi de lucru, atelier pentru nece¬sităţile instituţiei, la mijloc o biserică luminoasă în care murmurul ru¬găciunii nu încetează nici ziua, nici noaptea. Nu are nici un fond, în¬cepe prin a căra el însuşi, var, cărămidă, lemne...Când se prezentau pentru a fi primiţi bolnavi refuzaţi de toţi, bătrâni invalizi, surdomuţi, epileptici, retardaţi; el îi primea cu inima deschisă, iar pentru fiecare din aceste categorii de persoane el a instituit o „familie” şi repeta: „Toţi săracii sunt stăpânii noştri, dar aceştia ce ochiului material sunt aşa refuzaţi sunt cei mai mari stăpâni ai noştri, sunt adevăratele noastre nestemate” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1305). Săracii retardaţi erau numiţi „fii buni” şi lor le dedica mereu cele mai afectuoase glume şi jocuri petrecând cu ei tot timpul liber de care dispunea. În afară de aceşti nefericiţi în trup, Iosif Cotolengo se gândea şi la necesităţile lor morale, aduna orfani şi orfane, fete în pericolul de a se pierde, invalizi şi toţi intrau în planul Providenţei. „Mica Casă” putea fi asemănată cu un oraş unde împreună invalizii şi cei care au fost recuperaţi trăiau ca într-o familie. Fiecare sărac în suflet sau în trup trebuia ajutat. În momentele dificile, care nu lipseau, Cotolengo spunea: „Înainte cu Domnul”, iar pentru găsirea mijloacelor financiare se încredea mereu în Providenţă. Ajutoarele încep să curgă din toate părţile: viaţa intră într-un ritm normal, mulţumitor, asigurată zi de zi de Providenţa Divină. Nu există nici magazii pentru provizii pe timp mai îndelungat, nici servicii de contabilitate. „Provi¬denţa conduce lumea de mii de ani fără contabilitate” spunea în glu¬mă Iosif Benedict.

Confesorul lui mărturisea că Iosif Cotolengo are mai multă credinţă decât tot oraşul Torino. Providenţa răspundea cu divină milostivire, însă nu au lipsit şi momentele dificile când nu era nici o bucată de pâine în toată casa, când căsuţele erau goale şi cei dinăuntru neîncălţaţi, dar în acele ore de angoasă sfântul se ruga fără să piardă în nici un moment legătura intimă cu Dumnezeu. Astfel au înflorit adevărate miracole: ajutoare neaşteptate, bani ce soseau de la anumiţi binefăcători, sau se reîntorceau în mod misterios. În „Casa cea Mică a Providenţei Divine” se respira prezenţa supranaturalului, iar Părintele îi educa pe toţi membrii, invitându-i să mulţumească mereu şi pentru fiecare lucru lui Dumnezeu, cu exclamaţia care devenise tradiţională pentru fiecare binefacere: Deo gratias!

În această dimensiune spirituală se mişca caritatea lui Cotolengo ce ajutând pe cei nevoiaşi, privea înainte de toate la binele lor spiritual. „Mica Casa” trebuia sa fie un oraş creştin, în care săracii şi bolnavii puteau fi ajutaţi să înţeleagă valoarea morală a suferinţei şi a durerii, chiar fiind rătăciţi sau excluşi din viată, puteau să se întoarcă la pacea şi seninătatea iertării, unde tinerii puteau înţelege frumuseţea slujirii unită cu munca sau cu rugăciunea fraţilor nefericiţi (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 197).

Născându-se Preoţii Sf. Treimi, diversele „familii” de surori (de clauzură, penitente, etc.), Fraţii Sf. Vincenţiu, micul seminar al Tomasinilor; un adevărat complex de instituţii ce aveau să realizeze idealurile marelui suflet a lui Cotolengo: om apostolic, ascet, penitent şi mistic. Cu aceste premise „Casa cea Mică a Providenţei Divine” îşi asumă un ton elevat de religiozitate. În locuinţa săracilor, casa lui Dumnezeu şi centru a toate; cultul era exercitat cu solemnitate, viaţa sacramentală era intensă (Cotolengo sfătuia la împărtăşanie zilnică), rugăciunea era continuă, zi şi noapte , la care participau atât religioşii cât şi ceilalţi membrii ai casei. Aşa se înţeleg exortaţiile lui: „Rugăciunea este prima şi cea mai importantă muncă; ea face ca să trăiască Mica Casă”. O notă caracteristică a spiritualităţii sale o dă devoţiunea faţă de Fecioara Maria, aşezată la intrare ca adevărată „Stăpână a casei” şi onorată de Iosif Cotolengo şi de fii săi cu o intensă devoţiune.

În mijlocul creşterii instituţiilor ce formează admiraţia celor care le cunosc, Iosif favoriza carismele supranaturale şi în acelaşi timp este recunoscut ca formator de viaţă religioasa , precursor al asistenţei medicale în spitale. Prin gesturile şi cuvintele sale armonizate de surâsul său umil amintea tuturor de Filip Neri.

Bucurându-se de stima şi de încrederea regelui Carlo Alberto, ce l-a făcut cavaler al sfinţilor Maurizio şi Lazzaro, de la suveran ceruse şi obţinuse recunoaşterea juridică pentru „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Într-o zi când Carlo Alberto i-a sugerat să se gândească la un succesor, Iosif arătând cu degetul schimbul santinelei ce păzea palatul regal, i-a spus că la fel ar fi şi cu Mica Casă; dacă ar fi schimbată santinela fără ca lumea nici măcar să nu fie informată, totul ar merge înainte foarte bine.

Sfântul ar fi prevăzut moartea sa, nu avea încă împliniţi 56 de ani, dar era aproape terminat de penitenţe şi dificultăţi. Nu se simte demn de a muri în „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Deja muribund despărţindu-se de fii săi le spune: „Când voi fi în cer, am să mă apropii mult de Mama Cerească şi o voi trage de mantie. Atunci veţi vedea cât de bine vor merge toate, şi vouă nu vă va lipsi nimic”. Cere să fie dus la Chieri, la fratele său Luigi şi pe un pat a petrecut ultimele zile suspinând: „Urât pământ, frumos paradis”. Sâmbătă 30 aprilie 1842 după ce a repetat: „Mama mea Maria, mama mea Maria” surâzând răsuflă pentru ultima dată. Dumnezeu schimbase santinela Micii Case a Providenţei Divine, dar spiritul lui Iosif Cotolengo nu încetă să anime opera sa. „Casa cea Mică a Providenţei Divine” va continua minunata sa expansiune după liniile trasate de el, trupul său fiind aşezat sub altarul Maicii Domnului, după cum a vrut el, în biserica principală a institutului.

Iosif Cotolengo a fost beatificat de Benedict al XV-lea la 29 aprilie 1917 şi canonizat la 19 martie 1933 de Pius al XI-lea, ce l-a numit „un geniu al carităţii” (AA.VV. Vieţile Sfinţilor,197). Numele „Cotolengo” a devenit sinonim cu casa deschisă tuturor celor ce trăiesc în mizerie şi a acelora care sunt respinşi de toţi. Aceasta este gloria nemuritoare a Sfântului din Torino ce a făcut ca să se retrăiască în sec al XIX-lea exemplul Sf. Vincenţiu de Paul şi susţinut de a lui ca erou al carităţii şi părinte al săracilor, exemplu şi maestru a acelora care se dedică să ajute omul suferind. Devoţiunea faţă de el este răspândită în toată Italia şi în afara ei unde e venerat şi luat ca exemplu şi program de viaţă a modernei realizări a carităţii evanghelice.

Astăzi «Casa cea Mică a Providenţei Divine» este o imensă insti¬tuţie, cu peste 10.000 de pacienţi, cu un personal de peste 1500 de persoane, trăind în condiţii omeneşti, având în continuare drept contabil şi administrator general «Providenţa Divină».

3. Concluzie.

Opera Sfântului Iosif Benedict Cotolengo arată că încrederea în bunătatea şi puterea lui Dumnezeu nu înseamnă inactivitate, neglijenţă, dezordine, ci convin¬gerea neclintită că Dumnezeu este alături de noi atunci când ne stră¬duim cu toată sinceritatea să facem binele care este în puterea noastră. Opera lui a răspuns unei cerinţe a timpului său, dar este la fel de adevărată şi de actuală şi pentru timpurile noastre. Exemplul său de viaţă m-a edificat si mă provoacă în acelaş timp la o trăire profundă a relaţiei cu Dumnezeu şi o angajare mult mai responsabilă faţă de cei săraci şi nevoiaşi, atât în trup cât şi în suflet.

Bibliografie

AA.VV. Bibliothea Sanctorum, vol. VI, Citta Nuova, Roma 1966.

AA.VV. Vieţile Sfinţilor, Vol. I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.

AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, Vol. VIII, Biblioteca Treccani, Roma 2007.

SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iaşi 1998.

JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, vol. II, trad. Mariana Petrişor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2000.

EMIL DUMEA, Istoria Bisericii, vol. II, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000.