Paşii unui Dumnezeu care e deja prezenţă

Privirea ridicată spre înălţimi, fără suflare, apoi, în cele din urmă aşteptarea revărsându-se într-o inimă nerăbdătoare care ţine mult la ai săi. Omenirea se împleteşte de la naşterea Fiului lui Dumnezeu, cu misterul adevărului uman şi divin. Urmează amintiri şi emoţii fără timp, mintea se cufundă într-o înţelepciune profundă care dezvăluie lent o nouă minune.

Este noapte, obscuritate pătrunde toată fiinţa noastră, totul e scufundat în linişte, aşteptarea ajunge la plinătate: şi iată Cuvântul etern coborând în profundul istoriei noastre. Acel dumnezeu pe care îl aşteptam se naşte în profunzimea unei nopţi, în timp ce totul este cufundat în tăcere.

Astăzi acest mister se repetă: Cuvântul lui Dumnezeu se coboară în om, când se face linişte totală în el, când fiinţa umană găseşte curajul să stingă toate întrerupătoarele din viaţa sa. Puţine lumini rămân încă aprinse în mintea noastră, puţine voci mai răsună în sfera noastră emotivă, puţini stimuli externi continuă să alimenteze pasiunile insaţiabile şi halucinaţiile. Este mai mult decât necesar să suspendăm funcţionarea centralelor noastre electrice şi să aşteptăm ca misterul lui Dumnezeu să pornească contoarele noii creaţii.

Dimensiunile sale nu sunt cele ale lumii: care doreşte separare, o alegere radicală pentru a ajunge pe culmile spiritului sau mai bine în profundul fiinţei noastre.

Noi nu suntem gândurile noastre: dacă ar fi fost aşa ne-am fi găsit într-o continuă schimbare, într-un amestec de imagini confuze. Daca dorim într-adevăr ca eu-l nostru să fie vigilent, trebuie să ne facem chiar şi gândurile să tacă. Dificil, dar nu imposibil.

Când totul va tăcea în noi, în mintea noastră va începe să se desfăşoare, ca pelicula unui film, Cuvântul său.

O mare provocare într-un timp în care sunt urmărite talk-show-urile, diferite pseudo-terapii pentru a ne vindeca de temerile ce ne înlănţuiesc. Aceste voci înşelătoare iau locul misterului care este în noi.

Când vom învăţa să rămânem în tăcere, vor ajunge la noi luminile, cunoştinţe ce nu sunt din raţionamentele noastre, dar care se manifestă în mintea noastră. Sunt lumini care luminează cărările minţii noastre, în faţa căreia aceeaşi raţiune umană se pune în genunchi.

Dacă decidem să coborâm mai mult în profunditate ne dăm seama că nu suntem nici măcar sentimentele noastre pozitive ori negative. Înăuntrul nostru se scurg continuu reacţii emotive provocate de fizicul (corpul nostru), de mintea noastră, din inima noastră. Dacă eram doar emoţii, am fi fost drumuri „cu curbe periculoase”.

Din această cauză, dorinţa Cuvântului de a-şi face locuinţă în noi, comportă echilibrul emoţiilor: liniştea ne face capabili de a arunca priviri sentimentelor noaste şi de a primi toată realitatea noastă ca şi dar.

Totul se recompune în mod unitar în simţurile noastre interioare, acre ne fac să percepem, de-a lungul auzului, văzul este gust, pasajul lui Dumnezeu.

Clima de agitaţie şi gălăgie (zgomot), creşterea gândurilor şi a cuvintelor, rătăceşte pentru a umple spaţiile goale, supraabundenţa de stări emotive cărora li se face reclamă pe youtube, ne fac să ne simţim vii, în realitate ne găsim doar într-o condiţie de pură aparenţă.

Adesea căutarea de excesive activităţi, chiar şi în numele lui Dumnezeu şi a credinţei noastre, reprezintă o dezordine interioară.

Uneori persoanele pe care le întâlnesc, mă întreabă ce fac în solitudine: nimic, dacă nu încerc să trăiesc timpi de linişte, de echilibru, de ascultare în care îngădui sufletului meu să gândească gândurile li Dumnezeu, sentimentele sale, prezenţa Sa în mine.

Ne putem întreba în acest punct, de ce noaptea Naşterii Mântuitorului să fie aşa îndepărtată de criteriile umane! De ce în această noapte Dumnezeu a ales să se nască în obscuritatea, în liniştea , în ignoranţa umanităţii?

Dacă am şti cu siguranţă că mâine se naşte Fiul lui Dumnezeu, deja zvonul s-ar da imediat pe internet şi televiziunile ar transmite ediţii speciale de ştiri.

În realitate nu avem răspunsuri sigure şi Dumnezeu nu are nevoie de toate acestea: ci doar de sobrietatea noastră, de o esenţialitate care poate transforma realităţile noastre umane.

Trebuie sa ne punem în acţiune pentru a dobândi un nou sens, o armonie, o valoare, un parfum, o corectitudine, un echilibru. Totul trebuie refăcut în liniştea unei nopţi, acea unică noapte.

Dumnezeu se naşte încă odată într-o grotă, fără să se interpună în contrastele din umanitatea noastră. Se naşte în plină libertate: căutarea noastră să debarce la o distanţă mare de interese şi diviziuni. Acum putem spune sensul sărăciei Cuvântului, liber pentru că nea eliberat de tot ceea ce ne bloca, diviza, reţine.

Dumnezeu se naşte încă odată copil, inocent şi fragil: contemplându-l, înţelegem că el este rampa tuturor ambiţiilor noastre umane, visele noastre de putere, de afirmare şi recunoştinţă. Înaintea aceste revelaţii din partea lui Dumnezeu, nu putem să ne mai ascundem mult.

Dumnezeu se naşte în afara oraşului: orice renaştere a Fiului lui Dumnezeu trebuie să fie îndeplinită întotdeauna în afara acţiunilor structurate de noi oamenii. Doar în acest mod, sufletul care ăl caută pe Dumnezeu, vine eliberat de diversele forme de viaţă echivocă şi contaminate de distracţia şi superficialitatea noastră. Trebuie să ne eliberăm de toate ambiguităţile trecutului şi să ne naştem din nou în visul lui Dumnezeu.

Şi noaptea va fi din nou acea noapte: doar în inimă paşii unui Dumnezeu care e deja prezenţă.

fra Nicola Antonio Zanin