O povestire extraordinară - Fluierarul care să-ţi aducă bucurie

Acum câţiva ani, o vecină mi-a povestit o experienţă pe care a trăit-o într-o iarnă pe o plajă din Washington State. Întâmplarea m-a impresionat extraordinar de tare şi m-a urmărit foarte mult timp. Mai târziu, la o conferinţă a scriitorilor, conversaţia mi-a revenit în minte şi am simţit nevoia să o aştern pe hârtie. Am să vă prezint acum povestea ei, care mă obsedează la fel de tare cum m-a obsedat prima dată când am auzit-o:

Avea 6 ani când am întâlnit-o prima dată pe plaja din apropierea locuinţei mele. Această plajă este refugiul meu - pentru care străbat o distanţă cam de 3 sau 4 mile - ori de câte ori simt că lumea se prăbuşeşte peste mine.

Construia atunci un castel de nisip, iar când m-a văzut, a ridicat spre mine ochii săi albaştri ca marea.

-              Bună, îmi spuse ea.

Eu i-am răspuns doar cu o uşoară înclinare din cap, căci nu prea aveam chef să vorbesc cu un copil.

-              Construiesc, îmi spuse ea.

-              Da, văd. Ce construieşti? am întrebat-o eu fără prea mare interes.

-              Nu ştiu. îmi place să simt nisipul în mâini.

Asta e o idee bună, am gândit eu, descălţându-mă. Un fluierar a planat atunci deasupra noastră.

-              O să avem parte de o bucurie, îmi spuse apoi copilul.

-              Poftim?

-              O să avem parte de o bucurie. Mama spune că fluierarii vin ca să ne aducă bucurii. Pasărea continua să planeze deasupra plajei.

-              La revedere, bucurie - am murmurat eu - bine ai venit, durere!

Apoi, am vrut să-mi continuu drumul. Mă simţeam deprimată, iar viaţa părea să nu mai aibă nici un sens.

-              Cum te cheamă? continuă ea, refuzând să mă lase în pace.

-              Ruth, i-am răspuns eu. Ruth Peterson.

-              Pe mine mă cheamă Windy - sau cel puţin aşa mi s-a părut că a spus. Şi am 6 ani.

-              Bună, Windy.

Ea începu apoi să râdă.

-              Eşti simpatică, îmi spuse ea.

Şi în ciuda tristeţii mele copleşitoare, am început să râd şi eu, continându-mi apoi drumul.

Vocea ei cristalină m-a urmărit un timp.

-              Mai vino pe aici, doamnă P! strigă ea după mine. Vom petrece o altă zi fericită.

Dar zilele şi săptămânile care au urmat erau dedicate altora: unui grup de cercetaşi turbulenţi, unor întâlniri din cadrul PTA (Parent-Teacher Association) şi unei mame suferinde.

Dar într-o dimineaţă însorită, în timp ce spălam vasele, mi-am spus dintr-o dată, luându-mi haina din cuier:

-              Am nevoie de un fluierar.

Balsamul nepieritor al ţărmului mă aştepta. Briza era rece, dar eu am mers mai departe, încercând să-mi regăsesc liniştea pierdută. Uitasem complet de copila cu ochi albaştri, iar când mi-a apărut din nou în cale, am tresărit puţin speriată.

-              Bună, doamnă P, îmi spuse ea. Vrei să te joci cu mine?

-              La ce te-ai gândit? am întrebat-o eu, puţin supărată.

-              Nu ştiu. Spune-mi tu!

-              Ce-ai zice de şarade? am întrebat eu pe un ton sarcastic. Râsul ei ca un clopoţel răsună din nou.

-              Nu ştiu ce e aia.

-              Atunci, hai să ne plimbăm!

Privind-o cu atenţie, am observat frumuseţea delicată a chipului ei.

-              Unde locuieşti? am întrebat-o eu.

-              Acolo, îmi spuse ea, arătând un şir de căsuţe de vară. Ciudat, am gândit eu, să locuieşti acolo iarna.

-              La ce şcoală te duci?

-              Nu mă duc la şcoală. Mama spune că suntem în vacanţă.

A continuat apoi să vorbească neîntrerupt - discuţii naive de copil, dar mintea mea zbura spre alte lucruri. Când a venit timpul să plec acasă, Windy îmi spuse că a avut parte de o zi fericită. Simţindu-mă ceva mai bine, i-am zâmbit şi am aprobat-o.

Trei săptămâni mai târziu, am venit pe plajă copleşită de spaimă. Nu aveam nici un chef s-o întâlnesc pe Windy. Mi s-a părut chiar că am văzut-o pe mama ei în prag şi îmi venea să-i strig să-şi ţină copilul acasă.

-              Dacă nu te superi - i-am spus supărată lui Windy când m-a prins din urmă - aş vrea să fiu singură astăzi.

Arăta neobişnuit de palidă şi abia respira.

-              De ce? mă întrebă ea.

M-am întors spre ea ţipând:

-              Pentru că mama mea a murit - întrebându-mă în acelaşi timp de ce îi spuneam asta unui copil.

-              Atunci - îmi spuse ea încet - aceasta este o zi proastă.

-              Da, ca şi ziua de ieri şi de alaltăieri. Te rog, pleacă!

-              A durut?

-              Ce să doară? am întrebat-o eu, supărată pe ea, dar şi pe mine însămi.

-              Când a murit...

-              Bineînţeles că a durut, am repezit-o eu, fără să înţeleg ce voia să spună. Apoi, am plecat.

O lună şi ceva mai târziu, când m-am dus din nou pe plajă, n-am mai găsit-o acolo. Simţindu-mă copleşită de vinovăţie şi de un sentiment de ruşine, recunoscând în acelaşi timp că îmi era dor de ea, m-am dus acasă la ea şi am bătut la uşă. Mi-a deschis o femeie cu o privire pierdută şi cu un păr de culoarea mierii.

-              Bună ziua, am spus eu. Sunt Ruth Peterson. Mi s-a făcut dor de fiica dumneavoastră şi voiam să ştiu unde este.

-              Da, doamnă Peterson, poftiţi! Windy vorbea des despre dumneavoastră. Mi-e teamă că i-am cam permis să vă deranjeze. Dacă v-a deranjat cu ceva, îmi cer mii de scuze.

-              Nu aveţi pentru ce - este un copil extraordinar, am spus eu, realizând brusc că vorbeam serios. Unde este?

-              Windy a murit săptămâna trecută, doamnă Peterson. Avea leucemie. Poate că nu v-a spus.

Lovită parcă de trăsnet, m-am prăbuşit pe un scaun. Rămăsesem practic fără răsuflare.

-              Îi plăcea plaja asta; astfel că atunci când şi-a exprimat dorinţa să venim aici, n-am putut s-o refuzăm. Părea să se simtă mult mai bine aici şi a avut parte de ceea ce ea numea "multe zile fericite". Dar în ultimele

săptămâni, starea ei s-a înrăutăţit..., continuă ea cu o voce din ce în ce mai tremurândă. A lăsat ceva pentru dumneavoastră... să văd unde este. Puteţi aştepta o clipă?

Am dat afirmativ din cap într-un mod poate prostesc, încercând să găsesc un cuvânt de consolare pentru această femeie extraordinară.

Ea mi-a înmânat apoi un plic pe care erau scrise cu litere de tipar -într-un stil şcolăresc - următoarele cuvinte: PENTRU DOAMNA P.

Înăuntru se afla un desen realizat cu creioane colorate, care reprezenta o plajă galbenă, o mare albastră şi o pasăre cafenie. Dedesubt era scris cu multă grijă:

FLUIERARUL CARE SĂ ÎŢI ADUCĂ BUCURIA

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar inima - care aproape uitase ce era iubirea - şi-a deschis porţile ferecate atâta amar de vreme. Am luat-o în braţe pe mama lui Windy, spunându-i de nenumărate ori:

-       Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare atât de rău; şi am izbucnit amândouă în plâns.

Am înrămat desenul atât de preţios pentru mine şi l-am atârnat în biroul meu. Conţine 6 cuvinte - unul pentru fiecare an din viaţa sa - şi ele îmi vorbesc mereu despre armonie sufletească, curaj şi dragoste necondiţionată. Este un dar din partea unui copil cu ochi albaştri ca marea şi cu părul de culoarea nisipului - care m-a învăţat ce înseamnă harul iubirii.

Mary Sherman Hilbert din Supa de pui pentru suflet.