Thomas Morus, cu numele folosit mai mult în această formă, varianta latinească, s-a născut în Londra la 7 februarie 1477 (dată în general acceptată). Este fiul judecătorului Curţii Supreme, John More, de la care a primit o educaţie deosebit de aleasă, de unde şi viitoarea sa carieră politică. Tânărul Thomas face prima etapă educaţională la Colegiul Sf. Anton din Londra, ca mai apoi, vreme de mai mulţi ani, să intre în slujba lui Morton, arhiepiscop de Canterbury. După puţin timp, în 1492, Morus se va înscrie la Universitatea din Oxford, unde a studiat circa doi ani, cu zel neîntrecut, limbile şi literaturile clasice, care l-au pasionat tot restul vieţii şi, pentru a îndeplini rugămintea părintelui său, a urmat şi Facultatea de Drept. Fiind la avocatură la Londra, nu renunţă totuşi la pasiunea sa pentru literatura clasică, dovadă că va publica foarte curând o culegere de poezii latine care se va bucura de multe elogii din partea multor umanişti europeni, printre care şi Erasmus din Rotterdam. Aşadar, această preocupare a lui Morus pentru autorii umanişti a fost una din pasiunile sale constante, care nu l-a părăsit nici atunci când a fost atras în vâltoarea vieţii politice (cf. RAVEICA, 2002, pp. 285-286).
În continuare, Morus şi-a câştigat repede o mare faimă remarcându-se prin onestitate, zel, modestie, integritate morală şi prin pregătirea profesională, fapt ce a făcut ca el să fie propus deputat în Camera Comunelor când nu avea decât 26 de ani.
De aici remarcăm influenţa la curtea regală pe care Morus a dobândit-o şi rolul său în Parlament unde se impune cu autoritate şi competenţă în orice situaţie. Încă de la urcarea pe tron a regelui Henric al VIII-lea în1509, Morus se bucura deja de o faimă şi o experienţă considerabilă ca om politic, judecător şi om de cultură. Astfel, câştigă simpatia tânărului suveran care şi l-a apropiat repede. După doar patru ani, Morus era deja ambasador în Flandra (Olanda). Aici se pare, i-a încolţit în minte extraordinara idee de a scrie faimoasa sa operă, Utopia.
Avem deci un alt motiv pentru care îl considerăm pe Thomas Morus un mare om în istorie. Această operă tratează despre o constituţie politică ideală, imaginată de către autor pe insula denumită „Utopia” - cuvânt inventat de el, care înseamnă „lipsit de loc”, „fără loc”, „loc inexistent”. Fiind epoca marilor descoperiri geografice, se pare că pentru autorul Utopiei a constituit un motiv de inspiraţie pentru opera sa, dovadă fiind personajul central al cărţii care este unul din oamenii lui Amerigo Vespucci, Rafael Hithlodeus, care au descoperit acea insulă legendară în largul oceanului (ibidem, p. 292).
Motivul principal pentru care el scrie această operă îl constituie situaţia politică, socială şi economică a Angliei din acea vreme: restructurarea sistemului agricol care lua pământul unui mare număr de ţărani, lucru care ducea la sărăcirea acestora, luptele religioase şi intoleranţa, fuga nesăbuită pentru bogăţie şi decăderea moravurilor societăţii.
În Utopia nu este elaborat un program social realizabil, dar în ea se găsesc unele principii de bază şi norme la care s-ar putea recurge pentru a putea schimba societatea. În gândirea lui Morus acestea ar putea fi: absenţa proprietăţii private, egalitatea tuturor cetăţenilor, obligaţia ca toţi să muncească, menţinerea păcii şi evitarea conflictelor, toleranţa religioasă, libertatea de conştiinţă în alegerea religiei, căutarea plăcerilor simple şi cuviincioase.
În afară de Utopia (scrisă original în latină), Morus mai are câteva opere cu care s-a făcut cunoscut în ţara sa si nu numai. Dintre acestea amintim: Epigrame; Dialogul despre erezii şi certuri religioase; Răspunsul lui Thomas Morus la batjocurile pe care Martin Luther le revarsă asupra regelui Angliei, Henric al VIII-lea; Istoria regelui Richard al III-lea. Pe lângă acestea, se mai adaugă si unele studii teologice şi scripturistice precum: Tratatul despre Patimi; Cartea Orelor; Psaltirea şi altele. Însă cea mai cunoscută rămâne Utopia.
După publicarea Utopiei, Morus va cunoaşte o rapidă ascensiune de funcţii ca: raportor al petiţiilor pe care le primea regele, membru al Consiliului secret al lui Henric al VIII-lea şi maestru de ceremonii (1518); trezorier (1521-1523); cavaler, preşedinte al Camerei Comunelor (1523); cancelar al ducatului Lancaster (1525), iar în 1529 îi urmează lui Wolsey în funcţia de Lord Cancelar al Angliei şi astfel ajunge primul om de stat, după rege (cf. FARMER, 1999, col. I, p. 379). Observăm aşadar ce ascensiune fulminantă în funcţii are Morus, dovadă a influenţei extraordinare pe care o avea la curtea regelui şi relaţiilor deosebite dintre cei doi.
Privitor la viaţa sa privată, este interesant modul în care trăia cu familia sa si spiritualitatea pe care o avea: „Era obişnuinţă zilnică la el să se trezească la ora două noaptea pentru a se ruga până la ora şapte dimineaţa. Pe urmă, înainte de orice altă activitate, asculta Sfânta Liturghie” (CARAFFA, vol. XII, 1969, col. I, p. 609).
Casa lui Morus este considerată una din casele cele mai ospitaliere şi calde din Londra. „Armonia ce domneşte, umorul, inteligenţa lui şi a fiilor săi (care, se spune că puteau traduce texte întregi din limba greacă), credinţa văzută si emanată, generează fascinaţie şi nostalgie în cel ce se apropie” (SICARI, 1988, p. 40). Dar Tomas Morus e şi omul care se plimbă seara prin cartierele sărace pentru a întâlni pe cei de acolo şi a-i ajuta cu bani, omul care închiriază locuri unde ţine mulţi infirmi, săraci şi bătrâni, dăruit fiind pentru operele sale de caritate, este omul care se roagă şi citeşte Sfânta Scriptură cu familia şi comentează personal pasaje scripturistice, omul care scandalizează nobilii cântând cu o evlavie fierbinte în corul bisericii, cu toate că era Lord Cancelar al Angliei. Când îşi exercită profesia de avocat, este atent să îi servească mai întâi pe orfani şi văduve. Nopţile de Crăciun si de Paşti le petrecea în rugăciune cu toată familia iar în Vinerea Sfântă le citea şi comenta amintirea Patimilor Domnului. Se mai spune despre Morus că, sub hainele luxoase purta de obicei un aspru ciliciu pentru pocăinţă (cf. SICARI, 1988, pp. 40-41).
Odată ajuns pe culmea ascensiunii sale carieristice, omul nostru nu s-a schimbat deloc, rămânând acelaşi caracter onest şi inflexibil, cu spiritul dreptăţii înnăscut, păstrându-şi conştiinţa neîntinată şi manifestând o totală independenţă şi un rigorism moral exemplar şi neacceptând târguielile şi compromisurile.
Datorită acestei personalităţi incoruptibile, el intră în mod inevitabil, de multe ori în dezacord cu regele în diferite probleme. S-a creat astfel un conflict care avea să capete însă o formă mai radicală atunci când s-a luat în discuţie poziţia regelui faţă de problemele religioase ale Bisericii, faţă de Reforma lui Luther. Morus a fost partizanul păstrării autorităţii papale şi îşi manifestă totalul dezacord în privinţa Reformei lui Luther din 1517. Iniţial, Henric al VIII-lea ocupă aceeaşi poziţie; chiar îl însărcinează pe Morus să scrie, în numele său, o lucrare împotriva reformatorului german. Luther la rândul său replică năprasnic, pe măsura temperamentului său excesiv, numindu-l pe Henric al VIII-lea „dovleac de măgar grosolan şi prost” şi „bufon stupid care nu înţelege ce înseamnă credinţa”, la care Morus îi răspunde prin lucrarea sa, mai sus amintită, în apărarea regelui. Prin aceasta şi alte lucrări de factură religioasă, Morus atrage şi atenţia Sfântului Scaun care îl apreciază mult numindu-l chiar „Apărător al credinţei”, „Campion al Bisericii” (cf. NEGULESCU, 1986, p. 672).
Din păcate însă, Henric îşi schimbă atitudinea cu privire la această problemă, intrând în conflict cu papa Clement al VII-lea, deoarece acesta din urmă nu este de acord cu desfacerea căsătoriei sale cu principesa spaniolă Elisabeta şi recăsătorirea cu Anna Boleyn. Acest conflict a dus la ruptura Angliei de catolicism şi confiscarea proprietăţilor funciare deţinute de biserică în Anglia, totodată şi crearea noii Biserici Anglicane al cărei şef se va declara Henric. Pe acest fundal apare din nou Morus care, evident nu-şi schimbă propriile convingeri, opunându-se în problema de mariaj a suveranului şi schismei lui. Astfel în 1532 demisionează din funcţie chiar atunci când regele avea poate mai mare nevoie de sprijinul, serviciile şi autoritatea lui morală. Morus se retrage în viaţa particulară, pregătit să îndure chiar şi sărăcia, căci regele îi va confisca toate averile. El va glumi spunând că „mai este puţin până când să mergem din poartă în poartă, cântând Salve Regina, pentru a cere de pomană”. Ulterior, refuză să participe la ceremonia de încoronare şi să depună jurământul în faţa celui care se proclamase şef al Bisericii Anglicane cu motivarea că, pledând pentru aceasta, parlamentul şi-a depăşit competenţa legală; el însă nu putea lua hotărâri valabile decât cu privire la puterea temporală, nu şi la cea spirituală; el putea să aleagă un rege, adică un conducător politic, nu şi un papă, un suveran religios. Trebuie menţionat faptul că a te opune unui decret al regelui, era echivalent cu a fi învinuit de înaltă trădare (cf. KAUTSKI, în RAVEICA, 2002, p. 290).
Urmarea acestei atitudini a fost groaznică, căci Henric l-a întemniţat în Turnul Londrei împreună cu John Fisher, unde, stând cincisprezece luni, scrie una dintre cele mai frumoase opere filosofico-spirituale în limba engleză: „Dialogul consolării în suferinţă” şi apoi „Comentariile despre Patimile lui Cristos”. În urma procesului care a avut loc la 1 iulie1535, a fost dictate una dintre cele mai cumplite şi odioase sentinţe din câte au fost vreodată pentru un om: „Să fie dus înapoi la Tower, iar acolo târât pe jos prin tot City, până la Tyburn, apoi spânzurat în aşa fel încât să se chinuiască, gata-gata să-şi dea sufletul, dar să fie scos din laţ înainte de a muri, să i se taie organele sexuale, să i se spintece burta, să i se smulgă şi ardă măruntaiele. Apoi să fie tăiat în patru bucăţi şi cele patru bucăţi să fie bătute în cuie deasupra celor patru porţi din City, iar capul să fie expus pe podul Londrei” (KAUTSKY, în RAVEICA, 2002, p. 290). Când regele a revenit asupra sentinţei, mărginindu-se pur şi simplu la decapitare, Morus replică plin de indignare: „Izbăveşte, Doamne, pe prietenii mei de o asemenea favoare” (ibidem, p. 291). El şi-a exprimat speranţa că el şi judecătorii săi, „în lumea cealaltă, din cer, se vor întâlni cu toţii cu voioşie, pentru veşnica lor mântuire” (cf. FARMER, 1999, p. 381). Ultimele sale cuvinte au fost acelea că murea pentru credinţa în Sfânta Biserică Catolică şi că a fost „un bun slujitor al regelui, dar lui Dumnezeu i-a fost primul” (ibidem, p. 381). Când călăul ridică securea pentru a-i tăia capul, Morus are puterea extraordinară de a-l ironiza făcând această glumă sinistră: „Am gâtul scurt, aşa că ocheşte bine, să nu te faci de râs” (cf. KAUTSKI, în RAVEICA, 2002, p. 291). Astfel moare Thomas Morus la data de 6 iulie 1535. Moartea umanistului englez este comparată cu cea a lui Socrate şi a lui Giordano Bruno, el înfruntându-şi călăii cu acelaşi curaj şi seninătate.
Ulterior, Henric îşi continuă răzbunarea, izgonindu-i soţia din frumosul conac, lăsând-o fără vreun mijloc de subzistenţă, iar pe fiul său l-a întemniţat în Turnul Londrei. De aici, putem spune că nu ne mai interesează ce a mai făcut Henric al VIII-lea în continuare, ci importantă este faima pe care a lăsat-o Thomas Morus în urma sa.
Ştirea execuţiei lui Morus a uimit o mare parte a Europei, cardinalul Pole, în Pro Ecclesiae Unitatis, numindu-l „Homo omnium Anglorum optium”. Papa Paul al III-lea îl laudă ca fiind „excelent studios al lucrurilor sacre şi apărător al adevărului”. În 1572, papa Grigore al XIII-lea oferă Colegiului Englez de Roma, privilegiul de venerare publică a martirului englez (CARAFA, 1969, col. I, p. 613).
Pe continent a început să se scrie din abundenţă despre Thomas Morus şi martiriul său, de la volume ilustrate şi reprezentări, până la poeme şi opere literare, scrieri care au contribuit la beatificarea sa în 1886 de către papa Leon al XIII-lea şi la canonizarea în 1935 de către papa Pius al XI-lea. Cu această ocazie papa exclamă: „Ce om complet!” (SICARI, 1988, p. 41). În zilele noastre, papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat drept „sfântul politicienilor” (ANDREEA NĂSTASE, Introducere, la Utopia - Thomas Morus, 2000, p. 6).
După moartea sa multe biserici şi şcoli moderne i-au fost închinate lui. Asociaţii studenţeşti de diferite categorii îl iau ca model şi unele societăţi legale au luat numele său. Chiar exista o asociaţie internaţională, „Amicii lui Thomas Morus”, sub auspiciile căruia se publica un ziar numit Moreana (cf. FARMER, 1999, col. I, p. 381).
Sărbătoarea sa a fost recent introdusă în calendarul Bisericii Universale, promulgată la 14 februarie 1969 de papa Paul al VI-lea, şi trecută la data de 22 iunie, dată la care se aminteşte şi Ioan Fisher (cf. CARAFA, 1969, col. II, p. 614).
Dincolo de toată această expunere pe scurt a unei istorii fascinante care s-a învârtit în jurul unui extraordinar Thomas Morus, aş vrea să spun că, personal sunt impresionat de exemplul şi mărturia de viaţă a acestui sfânt. El a reuşit indiferent de intrigile din jur, să-şi cultive valorile personale care, prin rugăciune şi trăire interioară l-au făcut să treacă chiar peste martiriu. Pentru mine, acest sfânt este un exemplu atât pentru viaţa personală, cât şi pentru cea de apostolat, încurajându-mă să fiu eu însumi în tumultul acestei lumi.
Bibliografie:
CARAFFA FILIPPO, San Tommaso Moro, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. XII, ed. Città Nuova, Roma, 1969, pp. 608-614.
FARMER DAVID HUGH, Thomas Morus, în Dicţionar al sfinţilor, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 378-381.
KAUTSKI K., Thomas Morus şi utopia sa, Bucureşti, 1945.
THOMAS MORUS, Utopia, ed. Incitatus, Bucureşti, 2000.
NEGULESCU P.P., Filosofia renaşterii, ed. Eminescu, Bucureşti, 1986.
RAVEICA TITUS, Istoria filosofiei moderne. I. Renaşterea, ed. Institutul European, Iaşi, 2002.
SICARI ANTONIO, Ritratti di santi, ed. Jaka Book, Milano, 1988.
În continuare, Morus şi-a câştigat repede o mare faimă remarcându-se prin onestitate, zel, modestie, integritate morală şi prin pregătirea profesională, fapt ce a făcut ca el să fie propus deputat în Camera Comunelor când nu avea decât 26 de ani.
De aici remarcăm influenţa la curtea regală pe care Morus a dobândit-o şi rolul său în Parlament unde se impune cu autoritate şi competenţă în orice situaţie. Încă de la urcarea pe tron a regelui Henric al VIII-lea în1509, Morus se bucura deja de o faimă şi o experienţă considerabilă ca om politic, judecător şi om de cultură. Astfel, câştigă simpatia tânărului suveran care şi l-a apropiat repede. După doar patru ani, Morus era deja ambasador în Flandra (Olanda). Aici se pare, i-a încolţit în minte extraordinara idee de a scrie faimoasa sa operă, Utopia.
Avem deci un alt motiv pentru care îl considerăm pe Thomas Morus un mare om în istorie. Această operă tratează despre o constituţie politică ideală, imaginată de către autor pe insula denumită „Utopia” - cuvânt inventat de el, care înseamnă „lipsit de loc”, „fără loc”, „loc inexistent”. Fiind epoca marilor descoperiri geografice, se pare că pentru autorul Utopiei a constituit un motiv de inspiraţie pentru opera sa, dovadă fiind personajul central al cărţii care este unul din oamenii lui Amerigo Vespucci, Rafael Hithlodeus, care au descoperit acea insulă legendară în largul oceanului (ibidem, p. 292).
Motivul principal pentru care el scrie această operă îl constituie situaţia politică, socială şi economică a Angliei din acea vreme: restructurarea sistemului agricol care lua pământul unui mare număr de ţărani, lucru care ducea la sărăcirea acestora, luptele religioase şi intoleranţa, fuga nesăbuită pentru bogăţie şi decăderea moravurilor societăţii.
În Utopia nu este elaborat un program social realizabil, dar în ea se găsesc unele principii de bază şi norme la care s-ar putea recurge pentru a putea schimba societatea. În gândirea lui Morus acestea ar putea fi: absenţa proprietăţii private, egalitatea tuturor cetăţenilor, obligaţia ca toţi să muncească, menţinerea păcii şi evitarea conflictelor, toleranţa religioasă, libertatea de conştiinţă în alegerea religiei, căutarea plăcerilor simple şi cuviincioase.
În afară de Utopia (scrisă original în latină), Morus mai are câteva opere cu care s-a făcut cunoscut în ţara sa si nu numai. Dintre acestea amintim: Epigrame; Dialogul despre erezii şi certuri religioase; Răspunsul lui Thomas Morus la batjocurile pe care Martin Luther le revarsă asupra regelui Angliei, Henric al VIII-lea; Istoria regelui Richard al III-lea. Pe lângă acestea, se mai adaugă si unele studii teologice şi scripturistice precum: Tratatul despre Patimi; Cartea Orelor; Psaltirea şi altele. Însă cea mai cunoscută rămâne Utopia.
După publicarea Utopiei, Morus va cunoaşte o rapidă ascensiune de funcţii ca: raportor al petiţiilor pe care le primea regele, membru al Consiliului secret al lui Henric al VIII-lea şi maestru de ceremonii (1518); trezorier (1521-1523); cavaler, preşedinte al Camerei Comunelor (1523); cancelar al ducatului Lancaster (1525), iar în 1529 îi urmează lui Wolsey în funcţia de Lord Cancelar al Angliei şi astfel ajunge primul om de stat, după rege (cf. FARMER, 1999, col. I, p. 379). Observăm aşadar ce ascensiune fulminantă în funcţii are Morus, dovadă a influenţei extraordinare pe care o avea la curtea regelui şi relaţiilor deosebite dintre cei doi.
Privitor la viaţa sa privată, este interesant modul în care trăia cu familia sa si spiritualitatea pe care o avea: „Era obişnuinţă zilnică la el să se trezească la ora două noaptea pentru a se ruga până la ora şapte dimineaţa. Pe urmă, înainte de orice altă activitate, asculta Sfânta Liturghie” (CARAFFA, vol. XII, 1969, col. I, p. 609).
Casa lui Morus este considerată una din casele cele mai ospitaliere şi calde din Londra. „Armonia ce domneşte, umorul, inteligenţa lui şi a fiilor săi (care, se spune că puteau traduce texte întregi din limba greacă), credinţa văzută si emanată, generează fascinaţie şi nostalgie în cel ce se apropie” (SICARI, 1988, p. 40). Dar Tomas Morus e şi omul care se plimbă seara prin cartierele sărace pentru a întâlni pe cei de acolo şi a-i ajuta cu bani, omul care închiriază locuri unde ţine mulţi infirmi, săraci şi bătrâni, dăruit fiind pentru operele sale de caritate, este omul care se roagă şi citeşte Sfânta Scriptură cu familia şi comentează personal pasaje scripturistice, omul care scandalizează nobilii cântând cu o evlavie fierbinte în corul bisericii, cu toate că era Lord Cancelar al Angliei. Când îşi exercită profesia de avocat, este atent să îi servească mai întâi pe orfani şi văduve. Nopţile de Crăciun si de Paşti le petrecea în rugăciune cu toată familia iar în Vinerea Sfântă le citea şi comenta amintirea Patimilor Domnului. Se mai spune despre Morus că, sub hainele luxoase purta de obicei un aspru ciliciu pentru pocăinţă (cf. SICARI, 1988, pp. 40-41).
Odată ajuns pe culmea ascensiunii sale carieristice, omul nostru nu s-a schimbat deloc, rămânând acelaşi caracter onest şi inflexibil, cu spiritul dreptăţii înnăscut, păstrându-şi conştiinţa neîntinată şi manifestând o totală independenţă şi un rigorism moral exemplar şi neacceptând târguielile şi compromisurile.
Datorită acestei personalităţi incoruptibile, el intră în mod inevitabil, de multe ori în dezacord cu regele în diferite probleme. S-a creat astfel un conflict care avea să capete însă o formă mai radicală atunci când s-a luat în discuţie poziţia regelui faţă de problemele religioase ale Bisericii, faţă de Reforma lui Luther. Morus a fost partizanul păstrării autorităţii papale şi îşi manifestă totalul dezacord în privinţa Reformei lui Luther din 1517. Iniţial, Henric al VIII-lea ocupă aceeaşi poziţie; chiar îl însărcinează pe Morus să scrie, în numele său, o lucrare împotriva reformatorului german. Luther la rândul său replică năprasnic, pe măsura temperamentului său excesiv, numindu-l pe Henric al VIII-lea „dovleac de măgar grosolan şi prost” şi „bufon stupid care nu înţelege ce înseamnă credinţa”, la care Morus îi răspunde prin lucrarea sa, mai sus amintită, în apărarea regelui. Prin aceasta şi alte lucrări de factură religioasă, Morus atrage şi atenţia Sfântului Scaun care îl apreciază mult numindu-l chiar „Apărător al credinţei”, „Campion al Bisericii” (cf. NEGULESCU, 1986, p. 672).
Din păcate însă, Henric îşi schimbă atitudinea cu privire la această problemă, intrând în conflict cu papa Clement al VII-lea, deoarece acesta din urmă nu este de acord cu desfacerea căsătoriei sale cu principesa spaniolă Elisabeta şi recăsătorirea cu Anna Boleyn. Acest conflict a dus la ruptura Angliei de catolicism şi confiscarea proprietăţilor funciare deţinute de biserică în Anglia, totodată şi crearea noii Biserici Anglicane al cărei şef se va declara Henric. Pe acest fundal apare din nou Morus care, evident nu-şi schimbă propriile convingeri, opunându-se în problema de mariaj a suveranului şi schismei lui. Astfel în 1532 demisionează din funcţie chiar atunci când regele avea poate mai mare nevoie de sprijinul, serviciile şi autoritatea lui morală. Morus se retrage în viaţa particulară, pregătit să îndure chiar şi sărăcia, căci regele îi va confisca toate averile. El va glumi spunând că „mai este puţin până când să mergem din poartă în poartă, cântând Salve Regina, pentru a cere de pomană”. Ulterior, refuză să participe la ceremonia de încoronare şi să depună jurământul în faţa celui care se proclamase şef al Bisericii Anglicane cu motivarea că, pledând pentru aceasta, parlamentul şi-a depăşit competenţa legală; el însă nu putea lua hotărâri valabile decât cu privire la puterea temporală, nu şi la cea spirituală; el putea să aleagă un rege, adică un conducător politic, nu şi un papă, un suveran religios. Trebuie menţionat faptul că a te opune unui decret al regelui, era echivalent cu a fi învinuit de înaltă trădare (cf. KAUTSKI, în RAVEICA, 2002, p. 290).
Urmarea acestei atitudini a fost groaznică, căci Henric l-a întemniţat în Turnul Londrei împreună cu John Fisher, unde, stând cincisprezece luni, scrie una dintre cele mai frumoase opere filosofico-spirituale în limba engleză: „Dialogul consolării în suferinţă” şi apoi „Comentariile despre Patimile lui Cristos”. În urma procesului care a avut loc la 1 iulie1535, a fost dictate una dintre cele mai cumplite şi odioase sentinţe din câte au fost vreodată pentru un om: „Să fie dus înapoi la Tower, iar acolo târât pe jos prin tot City, până la Tyburn, apoi spânzurat în aşa fel încât să se chinuiască, gata-gata să-şi dea sufletul, dar să fie scos din laţ înainte de a muri, să i se taie organele sexuale, să i se spintece burta, să i se smulgă şi ardă măruntaiele. Apoi să fie tăiat în patru bucăţi şi cele patru bucăţi să fie bătute în cuie deasupra celor patru porţi din City, iar capul să fie expus pe podul Londrei” (KAUTSKY, în RAVEICA, 2002, p. 290). Când regele a revenit asupra sentinţei, mărginindu-se pur şi simplu la decapitare, Morus replică plin de indignare: „Izbăveşte, Doamne, pe prietenii mei de o asemenea favoare” (ibidem, p. 291). El şi-a exprimat speranţa că el şi judecătorii săi, „în lumea cealaltă, din cer, se vor întâlni cu toţii cu voioşie, pentru veşnica lor mântuire” (cf. FARMER, 1999, p. 381). Ultimele sale cuvinte au fost acelea că murea pentru credinţa în Sfânta Biserică Catolică şi că a fost „un bun slujitor al regelui, dar lui Dumnezeu i-a fost primul” (ibidem, p. 381). Când călăul ridică securea pentru a-i tăia capul, Morus are puterea extraordinară de a-l ironiza făcând această glumă sinistră: „Am gâtul scurt, aşa că ocheşte bine, să nu te faci de râs” (cf. KAUTSKI, în RAVEICA, 2002, p. 291). Astfel moare Thomas Morus la data de 6 iulie 1535. Moartea umanistului englez este comparată cu cea a lui Socrate şi a lui Giordano Bruno, el înfruntându-şi călăii cu acelaşi curaj şi seninătate.
Ulterior, Henric îşi continuă răzbunarea, izgonindu-i soţia din frumosul conac, lăsând-o fără vreun mijloc de subzistenţă, iar pe fiul său l-a întemniţat în Turnul Londrei. De aici, putem spune că nu ne mai interesează ce a mai făcut Henric al VIII-lea în continuare, ci importantă este faima pe care a lăsat-o Thomas Morus în urma sa.
Ştirea execuţiei lui Morus a uimit o mare parte a Europei, cardinalul Pole, în Pro Ecclesiae Unitatis, numindu-l „Homo omnium Anglorum optium”. Papa Paul al III-lea îl laudă ca fiind „excelent studios al lucrurilor sacre şi apărător al adevărului”. În 1572, papa Grigore al XIII-lea oferă Colegiului Englez de Roma, privilegiul de venerare publică a martirului englez (CARAFA, 1969, col. I, p. 613).
Pe continent a început să se scrie din abundenţă despre Thomas Morus şi martiriul său, de la volume ilustrate şi reprezentări, până la poeme şi opere literare, scrieri care au contribuit la beatificarea sa în 1886 de către papa Leon al XIII-lea şi la canonizarea în 1935 de către papa Pius al XI-lea. Cu această ocazie papa exclamă: „Ce om complet!” (SICARI, 1988, p. 41). În zilele noastre, papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat drept „sfântul politicienilor” (ANDREEA NĂSTASE, Introducere, la Utopia - Thomas Morus, 2000, p. 6).
După moartea sa multe biserici şi şcoli moderne i-au fost închinate lui. Asociaţii studenţeşti de diferite categorii îl iau ca model şi unele societăţi legale au luat numele său. Chiar exista o asociaţie internaţională, „Amicii lui Thomas Morus”, sub auspiciile căruia se publica un ziar numit Moreana (cf. FARMER, 1999, col. I, p. 381).
Sărbătoarea sa a fost recent introdusă în calendarul Bisericii Universale, promulgată la 14 februarie 1969 de papa Paul al VI-lea, şi trecută la data de 22 iunie, dată la care se aminteşte şi Ioan Fisher (cf. CARAFA, 1969, col. II, p. 614).
Dincolo de toată această expunere pe scurt a unei istorii fascinante care s-a învârtit în jurul unui extraordinar Thomas Morus, aş vrea să spun că, personal sunt impresionat de exemplul şi mărturia de viaţă a acestui sfânt. El a reuşit indiferent de intrigile din jur, să-şi cultive valorile personale care, prin rugăciune şi trăire interioară l-au făcut să treacă chiar peste martiriu. Pentru mine, acest sfânt este un exemplu atât pentru viaţa personală, cât şi pentru cea de apostolat, încurajându-mă să fiu eu însumi în tumultul acestei lumi.
Bibliografie:
CARAFFA FILIPPO, San Tommaso Moro, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. XII, ed. Città Nuova, Roma, 1969, pp. 608-614.
FARMER DAVID HUGH, Thomas Morus, în Dicţionar al sfinţilor, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 378-381.
KAUTSKI K., Thomas Morus şi utopia sa, Bucureşti, 1945.
THOMAS MORUS, Utopia, ed. Incitatus, Bucureşti, 2000.
NEGULESCU P.P., Filosofia renaşterii, ed. Eminescu, Bucureşti, 1986.
RAVEICA TITUS, Istoria filosofiei moderne. I. Renaşterea, ed. Institutul European, Iaşi, 2002.
SICARI ANTONIO, Ritratti di santi, ed. Jaka Book, Milano, 1988.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: