La câteva săptămâni de la primirea ei în mănăstire, maica superioară a trimis-o pe postulantă, împreună cu alte două surori la Skolimow, un loc aflat în suburbiile Varşoviei, din motive de sănătate, care i se deteriorase ca urmare a posturilor severe ce se ţineau în casă şi în timpul îndeplinirii sarcinilor, dar şi drept urmare a experienţei spirituale în noua viaţă din mănăstire. La Skolimow 1-a întrebat pe Isus pentru cine să se roage.
Ca răspuns, a avut o nouă viziune a Purgatoriului, din care a învăţat că cel mai mare chin pentru sufletele aflate în „acest loc neguros, cuprins în întregime de flăcări” era un dor de Dumnezeu fără seamăn. Îlăuntrul inimii ei a auzit aceste cuvinte: „Milostivirea Mea nu vrea acest lucru, dar o cere dreptatea!." Începând de atunci, Helenka s-a rugat din ce în ce mai fierbinte pentru sufletele din Purgatoriu, cu gândul de a le ajuta, iar Dumnezeu i-a permis să stabilească o formă şi mai strânsă de legătură cu ele.20-21
Maica Janina Olga Bartkiewicz, o persoană foarte înţeleaptă şi foarte inimoasă, se ocupa pe atunci de postulante, având grijă de stadiul întâi al vieţii în comunitate. Era foarte exigentă atât cu sine, cât şi cu restul persoanelor, şi îşi ascundea bunătatea şi mărinimia în slujba lui Dumnezeu sub masca austerităţii şi a severităţii. Se purta foarte frumos cu tinerele postulante care se pregăteau de viaţa religioasă, dar, în acelaşi timp, avea pretenţii mari de la ele, îndrumându-le cu fermitate. Despre Helenka obişnuia să spună că avea o viaţă lăuntrică numai a ei şi că de aceea micul ei suflet trebuie să-i fie fost tare drag lui Isus. De obicei, în comunitate, Helenka intra în contact cu celelalte surori, iar viaţa îi oferea, desigur, şi scene neplăcute. „La un moment dat, pe când eram la bucătărie cu sora N.", îşi aducea ea aminte în jurnal, acolo unde pomenea de perioada postulatului, „aceasta s-a cam supărat pe mine şi, ca pocăinţă, m-a pus să mă aşez pe masă, în timp ce ea muncea din greu, curăţa, freca, iar eu rămâneam aşezată pe masă. Surorile veneau şi se mirau că mă vedeau aşezată pe masă, şi fiecare îmi spunea câte ceva. Una că sunt leneşă, alta că sunt extravagantă. Pe atunci eram postulantă. Altele spuneau: «Ce fel de soră vei fii» Totuşi, eu nu puteam să mă dau jos, pentru că sora îmi poruncise, în numele ascultării, să rămân aşezată până când ea îmi va spune ea să mă dau jos. Într-adevăr, singur Dumnezeu ştie câte acte de abnegaţie am făcut eu atunci. Mi se părea că ard de ruşine. Adeseori, Dumnezeu însuşi mă încerca în felul acesta pentru a mă modela interior!” 21
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: