În 1924, Yvonne trăieşte pentru prima dată ceva din Pătimirile lui Cristos; ea va primi darul stigmatelor care, în viaţa obişnuită, nu va fi vizibil pentru cei din jur. Acceptă cu bucurie să împartă suferinţa persoanelor despre care i se vorbeşte, pentru ca Duhul Sfânt să le poată transforma în iubire.
Ca şi în viaţa unor mari oameni de spirit, Yvonne este confruntată cu manifestări satanice directe: “Se spune că există oameni savanţi care neagă existenţa personală şi acţiunea diavolului! Aş vrea ca aceştia să-l găsească, seara, la piciorul patului lor, poate aşa ar crede în existenţa lui!”
În această perioadă, Monseniorul Gouraud revine, în ciuda voinţei sale, asupra interdicţiei pentru Yvonne de a se duce la Malestroit, dar păstrează o mare neîncredere şi numeşte un nou superior ecleziastic al mănăstirii, pe părintele Picaud, cu o dublă misiune: să restabilească unitatea comunităţii şi să studieze de aproape problema legată de Yvonne-Aimée. Sceptic şi el, acest breton, în acelaşi timp solid şi aspru precum granitul, o intimidează; el îl succede de fapt pe părintele Creté ca director spiritual al Yvonnei.
Căsătorie? Viaţa religioasă? În ceaţă totdeauna încrederea!
Ea are acum douăzeci şi patru de ani şi viaţa sa dezordonată, când într-o şcoală, când într-un cămin, câteodată la o mătuşă, mai des la mama ei, la Malestroit, o apasă. Cine şi-ar imagina zilele aceleia care părea atunci o fată fermecătoare şi fără griji, ocupată cu unele activităţi casnice şi ieşiri pentru distracţie? “Să accepţi să nu ai o viaţă ordonată şi mai ales, să nu arăţi ca această viaţă, în aparenţă agreabilă... te face să suferi atât de mult nu îi este un lucru uşor, deşi a se dedica Lui, este pentru ea mai degrabă o bucurie”.
Încă din copilărie, ea aspiră la o viaţă religioasă. Totuşi, cu patru ani mai devreme, când mama sa şi unchiul, părintele Trégard, îi repetau că este făcută pentru căsătorie, Yvonne, după ce a rezistat şi a respins o duzină de pretendenţi, acceptă să se logodească. Cu sufletul stins, ea acţionează astfel doar din ascultare. O atitudine care nu poate fi înţeleasă decât inclusă în context: Yvonne doreşte mai întâi să se abandoneze voinţei Domnului, iar doamna Beauvais şi părintele Tregard reprezintă, în ochii ei, autoritatea lui Dumnezeu.
În acest timp, neliniştită, ea îl consultă, după câtva timp, pe părintele Creté. Fără nici o ezitare, acesta îi răspunde “Domnul va vrea cu totul pentru El”. După această afirmaţie coincizând cu intuiţia ei profundă, Yvonne ajunge, în sfârşit, la certitudinea vocaţiei sale. Ce bucurie! Totuşi nimic nu este încă rezolvat. Ea nu ştie nici când va putea intra la mănăstire, nici unde. Mai mult, Yvonne se teme de limitările conventului; a cunoscut o atât de mare libertate până acum! Dar ştie că va depăşi piedicile pentru că această este voinţa Domnului Isus.
Din ceaţa în care era învăluit viitorul ei, apare marea sa alegere pentru anul 1925, care abia a început: “să mă abandonez cu hotărare în voia lui Dumnezeu... pentru a îndeplini tot ceea ce El va dori”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: