Abandonare în braţele lui Dumnezeu; Ascultare totală făţă de judecata Bisericii.

 “Isus permite ca nimeni să nu-şi dea seama, explică Yvonne, în afară de sora Marie-Madeleine, responsabilă de clinică”; o mare afecţiune şi încredere reciprocă le leagă.

Câţiva martori ocazionali vor face de asemenea excepţie, dintre care unii, neîncrezători la început, vor renunţa apoi la orice scepticism. Prudenţa, prima lor reacţie, îşi va da întreaga greutate încrederii pe care o vor manifesta mai târziu faţă de Yvonne-Aimée.

Părintele Creté, devenit confesorul său, remarcă mai ales marea simplitate a Yvonnei: Pentru ea, “umilinţa adevărată, este chiar simplitatea. Reportăm lui Dumnezeu meritul, ceea ce nu împiedică să gustăm în trecere plăcerea pe care Dumnezeu a dorit să o încercăm... Să-i spunem mulţumesc şi să trecem mai departe”.

Totuşi, părintele rămâne, prudent şi vigilent atestând autenticitatea faptelor pe care le constată; prin el şi episcopul lui, tânăra se supune total judecăţii Bisericii.

În acest timp Monseniorul Gouraud, pe atunci episcop de Vannes, interzice, pentru o durată nedeterminată, orice relaţie între mănăstire şi Yvonne, singura modalitate, după el, să verifice calitatea “supranaturală” a vieţii acesteia. Yvonne încearcă o durere, dar răspunde fără ezitare: “Decizia Monseniorului este cea a Stăpânului Suprem şi El va fi ascultat cu fidelitate, cu iubire şi bucurie”.

Regăsim, ca şi în celelalte încercări pe care ea le va traversa, această egalitate între umorul care o caracterizează şi simţul absolut al ascultării.