1. Un mesaj de speranţă
Punctul de pornire al acestei introduceri spirituale este luat din Mesajul „Urbi et Orbi” al Sfântului Părinte Benedict al XVI lea cu ocazia Crăciunului 2008 în care subliniază cu tărie că în contextul evenimentului Naşterii Domnului «Harul lui Dumnezeu, bogat în bunătate şi tandreţe, nu mai este ascuns, ci „a apărut”, s-a manifestat în trup, a arătat chipul său». Acest chip al harului lui Dumnezeu este Isus, chipul lui Dumnezeu – care – mântuieşte. Ceea ce ne interesează îl constituie faptul că, după afirmaţia Sfântului Părinte, harul lui Dumnezeu se adresează oricărei persoane umane, gata să-l primească asemenea personajelor prezente, în acea noapte sfântă, la scena întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Mesajul care răsună din profunzimea acestui eveniment crucial este un mesaj de speranţă pentru că se referă la orice om, din orice timp şi în orice situaţie. Astfel că «Orice persoană şi orice situaţie pot să experimenteze puterea harului mântuitor al lui Dumnezeu, care singur poate să transforme răul în bine, care singur poate să schimbe inima omului şi să-l facă să devină o „oază” de pace». Atitudinile care pun în mişcare această stare de pace sunt cele de încredere, respect, curaj, bucurie şi umilinţă. Deci, mesajul care prin forţa conţinutului său ajunge la noi astăzi, la începutul anului 2009, este unul de speranţă care face din orice creştin, deci şi din orice frate franciscan conventual un «om al speranţei».
2. Fizionomia speranţei (Spes Salvi)
Mergând pe aceeaşi linie a mesajului de speranţă, Sfântul Părinte Benedict al VI lea, în enciclica sa, Spe Salvi, inspirându-se din Scrisoarea către Romani, în Introducere, ne indică sensul în care trebuie înţeleasă speranţa creştină, vizibil legată de credinţa personală: «Răscumpărarea ne-a fost oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă încrezătoare, în virtutea căreia noi putem să înfruntăm prezentul nostru: prezentul, chiar dacă un prezent obositor, poate fi trăit şi acceptat dacă el conduce spre un scop şi dacă noi putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este atât de mare încât să justifice oboseala drumului» (S.S. 1). Este firească, aşadar, legătura speranţei cu viaţa concretă în care experimentăm tensiunea de a fi persoane, creştini, fraţi conventuali dar nu îndeajuns, ci în devenire, libertate, dialog şi continuitate, de aceea admitem şi în acest caz principiul già e non ancora.
Adevărata fizionomie a speranţei creştine ţine cont de faptul că:
- Libertatea persoanelor are nevoie de convingeri care nu există de la sine ci trebuiesc redobândite din nou în mod comunitar. Ne-am putea întreba: care sunt convingerile care transpiră din comportamentul nostru comunitar?
- Orice generaţie trebuie să aducă propria contribuţie în orientarea pozitivă a folosirii libertăţii şi să dea o anumită garanţie pentru viitor. În acest sens, o altă întrebare ar putea fi aceasta: ce valori am transmis şi transmitem noilor generaţii? (cf S.S. 24).
- Există convingerea că nu este ştiinţa cea care îl răscumpără pe om ci iubirea sinceră şi dezinteresată faţă de Dumnezeu şi faţă de persoane. Chiar atunci când ea este fragilă, ea dă un sens nou vieţii. Oare cum percep ceilalţi iubirea noastră sinceră faţă de ei? (cf S.S. 25).
- Pe altă parte este adevărat că cine nu a făcut experienţa lui Dumnezeu pe propria piele este în fond fără speranţă. «Adevărata, marea speranţă a omului, care rezistă în pofida tuturor deluziilor, poate fi numai Dumnezeu – Dumnezeul cel care ne-a iubit şi ne iubeşte totuşi „ până la sfârşit”, „până la împlinirea deplină” (cf I 13, 1şi 19, 30). Cine este atins de iubirea lui Dumnezeu începe să intuiască ce este viaţa la propriu» (cf S.S. 27) şi comuniunea cu ceilalţi. Comuniunea cu Isus Cristos ne implică în a fi «pentru toţi». Atunci este evident că numai în comuniune cu El devine posibil a fi şi a exista cu adevărat pentru ceilalţi. O ultimă întrebare ar fi: speranţa noastră în a trăi mai bine şi a ne simţi mai bine îi implică şi pe ceilalţi? În acest sens, ne simţim responsabili faţă de ceilalţi?
3. Referinţă concretă: «oameni capabili de viitor»
Într-un articol recent din revista Studia Moralia, unul dintre autori (Giuseppe Quaranta) insista asupra unei virtuţi care ar trebui să caracterizeze oamenii de astăzi: «a fi capabili de viitor». Această capacitate presupune două calităţi esenţiale de menţinut într-un echilibru constant: a conserva şi a reforma.
Condiţia fundamentală pentru o dezvoltare capabilă de viitor este păstrarea – conservarea fundamentelor naturale ale vieţii fără a se uita că această capacitate de viitor este posibilă realizând plini de curaj reformele necesare şi modificările stilului de viaţă, cerute de condiţia istorică actuală. Poate şi noi am putea orienta viaţa noastră franciscană păstrând şi promovând «capacitatea noastră de viitor» în fidelitatea faţă de fondatorul nostru, sfântul Francisc, şi faţă de carisma pe care ne-a transmis-o dar printr-o punere serioasă în discuţie a bunătăţii vieţii noastre şi reînnoirea spirituală şi fraternă a dialogului, respectului, încrederii şi iubirii dintre noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: