Iubirea este adevărată stiinţă, adevărată inteligenţă

 

 “Iubirea este adevărată stiinţă, adevărată inteligenţă.”

Sora Yvonne-Aimée

În schimb, Yvonne îşi dezvăluie inima şi se pune la dispoziţia Domnului iubit, fără rezerve: “Ţi-am oferit inteligenţa mea. Este atât de mărginită! In ciuda bunatăţii Tale infinite, atâtea temeri, îndoieli şi îngrijorări, greşeli lamentabile mi-au bulversat deja viaţa! Binecuvânteaz-o Tu! Ţi-am dăruit sărmana mea inima creată pentru a Te iubi şi neliniştită până ce nu-şi va găsi odihna în Tine. Tu singur eşti capabil să-mi astâmperi setea de a iubi. Tu eşti bucuria mea, forţa mea, tot ce am... După modelul Tău de a iubi, voi şti şi eu să iubesc ca Tine. Şi voinţa mea ţi-o ofer... Vreau să acţionez urmând voinţa Ta îndeplinită cu voie bună, fără urmă de egoism…”.

Yvonne învaţă de asemenea, de la Domnul, că va fi insultată, suspectată, neînţeleasă şi că unii prieteni o vor alunga, dar că va putea conta pe o prietenie care nu poate fi stricată: “Cu cât această afecţiune va fi mai supranaturală, cu atât va da roade minunate prin harul lui Dumnezeu”.

Este vorba de Paul Labutte. Născut în 1905, nepotul lui Jeanne Boiszenou şi proaspăt seminarist, face cunoştinţă cu Yvonne la o reuniune familială la Brardière. De trei ani, fără a-l cunoaşte, Yvonne se roagă pentru el, la cererea mătuşii ei. De la această întâlnire, care va marca în viaţa sa o cotitură importantă dar şi imprevizibilă, ea va fi pentru el un sprijin permanent şi îl va îndruma spre Cel pe care ea îl iubeşte mai presus de orice, conducându-l în diferite moduri totdeauna cu justeţea de spirit care o caracterizează.

Isus însuşi o învaţă

 În timpul acestei convalescenţe, Domnul Isus, însoţit uneori de Sfânta Fecioară, de care Yvonne se ataşază din ce în ce mai mult, continuă să o înveţe. El îi indică vointa sa într-o atmosferă de bunăvoinţă deosebită la Malestroit. Pentru vizitatori, care nu ştiu nimic din aceste fapte ieşite din comun, această bunăvoinţă de excepţie între surori sare în ochi şi calitatea acestui raport creşte. Roadele acceptării de către Yvonne a misiunii sale, oricât ar costa-o, sunt acelea că la Malestroit bunăvoinţa devine palpabilă.

Isus o face să înteleagă, mai ales, cum să nu-i judeci pe ceilalţi, “căci judecata noastră este înşelătoare, motivul care l-a determinat pe aproapele nostru să acţioneze ne este de obicei necunoscut, mai multă milostivire trece prin faptul de a nu pierde din vedere propriile noastre greşeli pentru a ne arăta generoşi ca şi Isus. Totdeauna această iubire fără limită făţă de Isus”!

Pentru Domnul, ea poate îndrăzni orice!

 

Sănătatea ei nu se îmbunătăteşte deloc (dubla pneumonie, nefrită, abces renal...) şi iat-o din nou internată la Malestroit, de mai multe ori. În timpul uneia din aceste internări, ea îi cere părintelui Picaud, conform cu dorinţa Domnului, să obţină de la episcopul de Vannes încuviinţarea ca în cadrul comunităţii de acolo să se construiască o mare clinică.

Fără frica de ridicol, cu multă convingere, ea are răspuns la toate obiecţiunile pe care acesta le formulează: Malestroit este un “colţ pierdut” în Bretania unde “medicii nu ar merge pentru a se îngropa acolo”, în plus nu există fonduri.

Ea promite cu certitudine: “Vor fi şi medici şi chirurgi, iar banii vor sosi”! O asemenea propunere are tot ce-i trebuie pentru a surprinde în împrejurarile date, aşa că Monseniorul Gouraud respinge total proiectul.

Extinderea clinicii se va realiza totuşi, câţiva ani mai târziu! Monseniorul Gouraud nu va pune la început, decât o condiţie pentru a-şi da acordul: ca surorile să dispună de fondurile necesare înainte de a începe vreo acţiune. Pe sora Madeleine, care se îngrijorează de această condiţie nerealizată încă, sora Yvonne-Aimée o asigură surăzătoare: “Opera Domnului se va îndeplini pentru că este voia Lui... El va îndepărta obstacolele la timpul potrivit”. Abandonarea sa este totdeauna absolută.

După o lună, donaţiile vor sosi, şase luni mai târziu va fi binecuvantată prima piatră.

Experienţa unică

 

În 1924, Yvonne trăieşte pentru prima dată ceva din Pătimirile lui Cristos; ea va primi darul stigmatelor care, în viaţa obişnuită, nu va fi vizibil pentru cei din jur. Acceptă cu bucurie să împartă suferinţa persoanelor despre care i se vorbeşte, pentru ca Duhul Sfânt să le poată transforma în iubire.

Ca şi în viaţa unor mari oameni de spirit, Yvonne este confruntată cu manifestări satanice directe: “Se spune că există oameni savanţi care neagă existenţa personală şi acţiunea diavolului! Aş vrea ca aceştia să-l găsească, seara, la piciorul patului lor, poate aşa ar crede în existenţa lui!”

În această perioadă, Monseniorul Gouraud revine, în ciuda voinţei sale, asupra interdicţiei pentru Yvonne de a se duce la Malestroit, dar păstrează o mare neîncredere şi numeşte un nou superior ecleziastic al mănăstirii, pe părintele Picaud, cu o dublă misiune: să restabilească unitatea comunităţii şi să studieze de aproape problema legată de Yvonne-Aimée. Sceptic şi el, acest breton, în acelaşi timp solid şi aspru precum granitul, o intimidează; el îl succede de fapt pe părintele Creté ca director spiritual al Yvonnei.

Căsătorie? Viaţa religioasă? În ceaţă totdeauna încrederea!

Ea are acum douăzeci şi patru de ani şi viaţa sa dezordonată, când într-o şcoală, când într-un cămin, câteodată la o mătuşă, mai des la mama ei, la Malestroit, o apasă. Cine şi-ar imagina zilele aceleia care părea atunci o fată fermecătoare şi fără griji, ocupată cu unele activităţi casnice şi ieşiri pentru distracţie? “Să accepţi să nu ai o viaţă ordonată şi mai ales, să nu arăţi ca această viaţă, în aparenţă agreabilă... te face să suferi atât de mult nu îi este un lucru uşor, deşi a se dedica Lui, este pentru ea mai degrabă o bucurie”.

Încă din copilărie, ea aspiră la o viaţă religioasă. Totuşi, cu patru ani mai devreme, când mama sa şi unchiul, părintele Trégard, îi repetau că este făcută pentru căsătorie, Yvonne, după ce a rezistat şi a respins o duzină de pretendenţi, acceptă să se logodească. Cu sufletul stins, ea acţionează astfel doar din ascultare. O atitudine care nu poate fi înţeleasă decât inclusă în context: Yvonne doreşte mai întâi să se abandoneze voinţei Domnului, iar doamna Beauvais şi părintele Tregard reprezintă, în ochii ei, autoritatea lui Dumnezeu.

În acest timp, neliniştită, ea îl consultă, după câtva timp, pe părintele Creté. Fără nici o ezitare, acesta îi răspunde “Domnul va vrea cu totul pentru El”. După această afirmaţie coincizând cu intuiţia ei profundă, Yvonne ajunge, în sfârşit, la certitudinea vocaţiei sale. Ce bucurie! Totuşi nimic nu este încă rezolvat. Ea nu ştie nici când va putea intra la mănăstire, nici unde. Mai mult, Yvonne se teme de limitările conventului; a cunoscut o atât de mare libertate până acum! Dar ştie că va depăşi piedicile pentru că această este voinţa Domnului Isus.

Din ceaţa în care era învăluit viitorul ei, apare marea sa alegere pentru anul 1925, care abia a început: “să mă abandonez cu hotărare în voia lui Dumnezeu... pentru a îndeplini tot ceea ce El va dori”.

Din nou în cartierul roşu

Domnişoara Boiszenou, membră a echipei conducătoare a “Căminului” din Auteuil unde Yvonne îşi reîntâlneşte mama şi sora, se temea de femeile exaltate. Ca atâţia alţii, ea constată la tânără “un echilibru perfect”, “Yvonne are într-atât aerul unei mistice, pe cât am eu aerul unui arhiepiscop!” precizează ea. Veselă ca un cintezoi, Yvonne dă impresia că orice îi este uşor.

Totuşi Domnul continuă să-i ceară să-şi îndeplinească misiunile specifice, care nu înseamnă în nici un caz odihnă. Astfel el o trimite în locurile pe care i le indică, să caute ostii consacrate, pe punctul de a fi profanate, la persoanele vizate. Se întâmplă că uneori, puţinii ei prieteni, să poată participa la aceste căutări. Yvonnei îi este teamă. Ea trebuie să înfrunte reacţii foarte dificile: insulte, lovituri, planşete... dar ea acţionează încrezătoare în forţa pe care Domnul i-o va da la fiecare pas.

În ciuda unei stări de sănătate alarmante: febra, leziuni pulmonare, hemoftizie... în timpul acestei perioade, săracii, aceşti prieteni ai lui Isus, rămân în centrul preocupărilor ei; fiecare din ei îl reprezintă pe Isus însuşi deoarece Isus Cristos a fost unul dintre ei. Oricare ar fi perioadele de desparţire, ea nu riscă să-i uite. Pentru orice absenţă sunt prevăzute soluţii de rezeră.

Apoi Isus le vorbi din nou zicând: “Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (In 8,12.)

Crucificată de toată această mizerie, ea are grija, cu mult înainte pentru timpul în care trăia, unui raport cu fiecare persoană.

De la cei mai lipsiţi, ea învaţă să fie mai generoasă, să câştige energie căci ei refuză rareori altora bucuria prezenţei lor, tandreţea inimii lor. Ei sunt cu atât mai mari, cu cât rămân mai umili.

La rândul său, ea dăruieşte nu numai reconfortare şi hrană, ci şi încrederea ei în capacităţile lor de a schimba ei însişi câte ceva.

Ea îi vizitează pe cei pe care îi indică Domnul pentru ca să-i consoleze, să-i reconforteze, să-i ajute material, după cum i se cere.

Ea spală vasele, cară gunoiul, pregăteşte masa şi o înlocuieşte pe mama bolnavă, pe lângă cei mici. Pentru a aduna fonduri, îşi înmulteşte iniţiativele: stă de veghe noaptea pentru a desena decoraţiuni colorate, cântă la vioară în cadrul unor concerte particulare şi cere câteodată puţini bani uneia din bunicile ei sau unei prietene foarte apropiate.

Dar numai cu forţele ei omeneşti, ar putea să pareze loviturile în ciuda sănătăţii ei şi în faţa pericolului? Într-adevăr, în aceste periferii, pericolele sunt chiar reale, mai ales pentru o tânără atât de seducătoare. Dacă Yvonne descoperă aici suflete frumoase, ea face faţă, pe de altă parte, la evenimente teribile. Aici salvează un copilaş abandonat, rănit la cap, dincolo se ocupă, singură, pentru a evita alte suferinţe, de o familie, a cărei fiică a fost găsită spânzurată, are grijă de o altă fată rănită cu un cuţit în claviculă. Nu sunt rare cazurile când se confruntă cu probleme cauzate de alcool; într-o zi desparte un tată de fiul său în timp ce se băteau cu cuţitele. Cunoscând dragostea lor pentru copilaş, ea nu ezită să se plaseze între ei şi copilul familiei, singura modalitate de a opri luptă.

Uneori ea îşi riscă viaţa în timpul unor situaţii extreme din care nu se retrage decât invocând intens îngerul său păzitor. Acesta îi este familiar, cunoscându-l pe nume. “Lumea este plină de supranatural, fără de care aş fi clacat de mult timp”, va spune ea. O credinţă şi un curaj neobişnuit, pentru o tânără crescută într-un mediu atât de protejat ca al său!

Abandonare în braţele lui Dumnezeu; Ascultare totală făţă de judecata Bisericii.

 “Isus permite ca nimeni să nu-şi dea seama, explică Yvonne, în afară de sora Marie-Madeleine, responsabilă de clinică”; o mare afecţiune şi încredere reciprocă le leagă.

Câţiva martori ocazionali vor face de asemenea excepţie, dintre care unii, neîncrezători la început, vor renunţa apoi la orice scepticism. Prudenţa, prima lor reacţie, îşi va da întreaga greutate încrederii pe care o vor manifesta mai târziu faţă de Yvonne-Aimée.

Părintele Creté, devenit confesorul său, remarcă mai ales marea simplitate a Yvonnei: Pentru ea, “umilinţa adevărată, este chiar simplitatea. Reportăm lui Dumnezeu meritul, ceea ce nu împiedică să gustăm în trecere plăcerea pe care Dumnezeu a dorit să o încercăm... Să-i spunem mulţumesc şi să trecem mai departe”.

Totuşi, părintele rămâne, prudent şi vigilent atestând autenticitatea faptelor pe care le constată; prin el şi episcopul lui, tânăra se supune total judecăţii Bisericii.

În acest timp Monseniorul Gouraud, pe atunci episcop de Vannes, interzice, pentru o durată nedeterminată, orice relaţie între mănăstire şi Yvonne, singura modalitate, după el, să verifice calitatea “supranaturală” a vieţii acesteia. Yvonne încearcă o durere, dar răspunde fără ezitare: “Decizia Monseniorului este cea a Stăpânului Suprem şi El va fi ascultat cu fidelitate, cu iubire şi bucurie”.

Regăsim, ca şi în celelalte încercări pe care ea le va traversa, această egalitate între umorul care o caracterizează şi simţul absolut al ascultării.

Din viaţa sorei Faustina Kowalska

La câteva săptămâni de la primirea ei în mănăstire, maica superioară a trimis-o pe postulantă, împreună cu alte două surori la Skolimow, un loc aflat în suburbiile Varşoviei, din motive de sănătate, care i se deteriorase ca urmare a posturilor severe ce se ţineau în casă şi în timpul îndeplinirii sarcinilor, dar şi drept urmare a experienţei spirituale în noua viaţă din mănăstire. La Skolimow 1-a întrebat pe Isus pentru cine să se roage.

Ca răspuns, a avut o nouă viziune a Purgatoriului, din care a învăţat că cel mai mare chin pentru sufletele aflate în „acest loc neguros, cuprins în întregime de flăcări” era un dor de Dumnezeu fără seamăn. Îlăuntrul inimii ei a auzit aceste cuvinte: „Milostivirea Mea nu vrea acest lucru, dar o cere dreptatea!." Începând de atunci, Helenka s-a rugat din ce în ce mai fierbinte pentru sufletele din Purgatoriu, cu gândul de a le ajuta, iar Dumnezeu i-a permis să stabilească o formă şi mai strânsă de legătură cu ele.20-21

Maica Janina Olga Bartkiewicz, o persoană foarte înţeleaptă şi foarte inimoasă, se ocupa pe atunci de postulante, având grijă de stadiul întâi al vieţii în comunitate. Era foarte exigentă atât cu sine, cât şi cu restul persoanelor, şi îşi ascundea bunătatea şi mărinimia în slujba lui Dumnezeu sub masca austerităţii şi a severităţii. Se purta foarte frumos cu tinerele postulante care se pregăteau de viaţa religioasă, dar, în acelaşi timp, avea pretenţii mari de la ele, îndrumându-le cu fermitate. Despre Helenka obişnuia să spună că avea o viaţă lăuntrică numai a ei şi că de aceea micul ei suflet trebuie să-i fie fost tare drag lui Isus. De obicei, în comunitate, Helenka intra în contact cu celelalte surori, iar viaţa îi oferea, desigur, şi scene neplăcute. „La un moment dat, pe când eram la bucătărie cu sora N.", îşi aducea ea aminte în jurnal, acolo unde pomenea de perioada postulatului, „aceasta s-a cam supărat pe mine şi, ca pocăinţă, m-a pus să mă aşez pe masă, în timp ce ea muncea din greu, curăţa, freca, iar eu rămâneam aşezată pe masă. Surorile veneau şi se mirau că mă vedeau aşezată pe masă, şi fiecare îmi spunea câte ceva. Una că sunt leneşă, alta că sunt extravagantă. Pe atunci eram postulantă. Altele spuneau: «Ce fel de soră vei fii» Totuşi, eu nu puteam să mă dau jos, pentru că sora îmi poruncise, în numele ascultării, să rămân aşezată până când ea îmi va spune ea să mă dau jos. Într-adevăr, singur Dumnezeu ştie câte acte de abnegaţie am făcut eu atunci. Mi se părea că ard de ruşine. Adeseori, Dumnezeu însuşi mă încerca în felul acesta pentru a mă modela interior!” 21

Miracolul

Ni se pare util, dată fiind folosirea uneori indiscretă a temei miracolului, să spunem câteva cuvinte despre această temă. Dintr-o cercetare făcută la Londra, în spitalele pentru copii, a rezultat că pruncii ale căror mame erau prezente şi participau la îngrijirile prestate de infirmiere se vindecau de două ori mai repede decât ceilalţi, care primeau şi ei aceleaşi îngrijiri. Asta înseamnă că iubirea stimula energiile fizice în copiii asistaţi de mamele lor şi că ei simţeau profund iubirea lor. Această imagine ne face să ne gândim că energiile naturale nu sunt absente într-un eveniment miraculos, care este constituit, înainte de toate, din ceea ce s-ar putea defini un eveniment-prezenţă.

Un miracol este un eveniment-prezenţă, un eveniment-venire, un eveniment în care mai precis prezenţa lui Dumnezeu se revelează într-un context de lumină care ne pune în contact direct cu el. Miracolul nu este un pumn dezlănţuit în fenomene, pentru a capta atenţia noastră şi a ne prăvăli în minunat, în schimb, este vorba de o dimensiune spirituală, în care evenimentul se situează pe planul iubirii.

Un alt exemplu poate folosi chiar ca parabolă. Şi este şi mai emoţionant: o femeie foarte bolnavă se întoarce de la Lourdes. Este zâmbitoare şi declară că a primit un har foarte mare, acela de a fi văzut vindecarea miraculoasă a unei vecine a ei, bolnavă ca şi ea. Miracolul mai evident aici este cel al carităţii acestei femei, care a uitat propriul caz, care sa şters pentru a implora vindecarea alteia.

Rugăciunea captează acea undă de lumină care emană constant din Dumnezeu. El este ca un generator de unde, ca un transmiţător care este mereu în acţiune. Dacă harul nu ne transformă, este pentru că noi suntem absenţi, este pentru că receptorul nostru nu este în sintonie, nu este în măsură să capteze undele, lumina divină, ajutoarele lui Dumnezeu, care încontinuu ne sunt oferite şi comunicate. Trebuie să cultivăm o atitudine de tăcere şi de respect, pentru a lăsa să crească în noi acea lumină interioară care numai ea permite să discernem prezenţa divină.

Maurice Zundel

Religiile si Purgatoriul

Interviu catre Maria Simma

Ai fost vizitată de musulmani si evrei?


Da, şi sunt în totdeauna bucuroşi cand vin pe la mine, căci acum înţeleg lucrurile mult mai bine, decât atunci când trăiau. Să ne amintim că, pentru faptul că aparţinem de Biserica Catolică, avem posibilitatea să facem maximul, pentru a câştiga Raiul. Cei care au trăit o viaţă diferită, dacă trăiesc această credinţă conştiincios, vor putea şi ei, evident, să se sfinţească.

Fiecare creştin ar trebui să ştie, că se pot găsi mulţi sfinţi şi în afara Bisericilor noastre creştine. Despre unul dintre aceştia, a vorbit Fecioara Maria, recent, cu una dintre vizionare. Când vizionara a întrebat-o, cine este persoana cea mai sfântă din orăşelul în care trăia, Preacurata i-a răspuns că era o femeie musulmană.

Exista religii care nu sunt pozitive pentru suflet?

Există multe religii şi desigur, câteva nu sunt religii bune. Astăzi, îndrăznesc să se numească religii şi întâlnirile celor care practică magia, secte care exercită forme de stăpânire. În particular, acestea din urmă, fără reţinere, se consideră creştine, ca şi acei sărmani, care au murit recent în Statele Unite, arşi pe rug, după o luptă cu poliţia. Indivizi, ca şi leader-ul lor, sunt tot mai mulţi. Oameni însetaţi de putere, cu puternice capacităţi de a stăpâni şi de foarte multe ori posedaţi.

Creştinii ortodocşi şi protestanţii sunt cei mai apropiaţi de catolici. Ei cred în Dumnezeu şi în cele Zece Porunci. Şi totuşi, protestanţii nu cred în Fecioara Maria, cel puţin oficial, chiar dacă cunosc mulţi care se roagă Rozariul.

La o parte sunt cei care îl slujesc pe diavolul.

Problema este, cât adevăr este în fiecare religie! Şi pentru că Dumnezeu măsoară cât de plin este paharul şi nu cât de gol, orice comunitate care recunoaşte şi cinsteşte pe Dumnezeu Bun , Salvator şi Eliberator, este bună şi în ochii lui Dumnezeu.

A devemi sfinţi înaintea lui Dumnezeu, este desigur mai dificil, pentru cine este catolic. Aceasta din cauza faptului că are la dispoziţie, adevărul maxim, chiar dac astăzi, Biserica trece printr-o stare dureroasă.

Deci creştinul catolic este considerat responsabilul major, pentru a aduce la Isus pe alţii şi capabil să facă mai mulţi pentru ceilalţi, cu rugăciunea şi tăcerea, tocmai pentru că a primit mai mult ajutor decât ceilalţi. Cine a primit mult, mult i se va cere (Lc 12,48).

Exista în Rai vreun suflet, care nu a intrat niciodat în nici o Biserică, când trăia?

Desigur! Dacă un om trăieşte cu o conştiinţă curată, căutând întotdeauna să iubească şi să ajute pe aproapele său, va fi cu Dumnezeu în Rai. Dumnezeu iubeşte şi binecuvântează pe cei care nu au avut niciodată posibilitatea să-L cunoască în timpul vieţii lor, dar care, au iubit şi au apărat viaţa, darul cel mai mare pe care Dumnezei ni l-a dat.

Ce ar trebui să facă pentru sufletele din Purgatoriu, cei care împărtăşesc alte credinţe şi care nu cunosc, deci, rugăciunile pe care ni le-ai indicat?

Nu este problema să înveţi pe de rost rugăciuni recunoscute de Bserica Catolică, este ceva ce aparţine de inimă. Ar trebui să-şi întărească iubirea lor pentru ei. Şi numai rostind Tatăl nostru şi Bucură-te Marie, va fi de mare ajutor pentru cei dragi ai lor, care se află în Purgatoriu, şi apoi vor primi mult ajutor din partea lor.

Să ne amintim că singura rugăciune lăsată nouă de Isus este Tatăl nostru. Cuprinde tot ceea ce iubirea lui Dumnezeu ne cere să facem.

Şi totuşi, pe cât de scurtă şi simplă este ea, câţi oameni din lume, împlinesc ceea ce cere? Puţin câte puţin, vor putea folosi şi alte rugăciuni. Ele rămân ca o susţinere, pentru ceea ce ar trebui să izvorască din inima noastră pentru fraţii, prietenii şi rudele noastre răposate.

Repet, TOTUL nu ţine de cerebral, ci de inimă. Iubirea vine din inimă, nu din cap. Puţina inteligenţă nu a ucis pe nimeni, niciodată, dar puţina iubire ucide în fiecare clipă, din zi în noapte. Viaţa nu se sfinţeşte, vindecările nu apar, dacă nu avem iubire. Creierul nu serveşte.

Vindecările care au loc în timpul Liturghiilor de rit catolic, în egală măsură au loc şi în timpul Liturghiilor altor Confesiuni?

Va depinde, în mod categoric de credinţa celui care participă la prezenţa reală a lui Isus, în Ostia Consacrată. Pentru unii, preyenţa sa este numai simbolică. Dacă au loc vindecări chiar şi atunci când prezenţa lu Isus este considerată doar simbolică, acele vindecări, pot fi considerate imitaţii şi nu vor dura.diavolul nu încetează niciodată să ne creeze confuzie şi să ne depărteze de Isus real, al nostru.

Sunt alte Confesiuni, în care forma liturgică s-a restrâns atât de mult, încât unii consideră Împărtăşirea cu Isus, orice frântură de pâine, de orice compoziţie. Pot avea loc vindecări şi în acest context şi este adevărat foarte important, ca Liturghia să rămână aceeaşi, ca cea de rit romano-catolic?

Este important. Cred că forma liturgică trebuie să fie cea a Bisericii Catolice, dar sunt sigură de nemăsurata iubire a lui Isus. De aceea nu aş îndrăzni niciodată, să pun la îndoială vindecările care apar ăn alte forme de Împărtăşire. Oricum, Liturghia de rit catolic, când este trăiză cu inima şi în profunzime, este cea mai echilibrată şi mai vindecătoare pentru suflet, minte şi trup.

Acele Suflete din Purgatoriu, care în viaţă nu au fost creştine, ţi-au vorbit vreodată despre Papa?

Da. Mi-au spus că acum îl recunosc pe Sfântul Părinte, ca fiind Capul spiritual suprem al întregii omeniri.

Ateii ţi-au spus acest lucru?

Da. Sufletele oamenilor care nu au crezut, când trăiau pe pământ, mi-au spus acelaşi lucru.

Ce se întâmplă atunci când cineva evine membru al unei secte sau cult?

Depinde mult de ce a ajuns acolo şi cum. Dacă s-a născut într-o familie, în care acest lucru era deja acceptat şi consolidat, el va fi judecat cu blândeţe. Nu a fost o alegere a sa şi nu cunoştea realitatea. Dacă este un catolic sau un creştin al unei Confesiuni şi a ales în mod conştient acea cale, va plăti mult.acel om va trebui să se întoarcă la adevărata sa Confesiune, înainte de a muri, pentru a se elibera total.

I-am auzit pe mulţi din generaţia mea, între care şi câţiva medici, folosind expresia „patologie catolică”. Ce poţi să îmi spui în acest sens?

O, cât mă face să mă întristez şi mă nelinişteşte această expresie! Când aceasta se întâmplă, nu poat fi decât opera diavolului. Când nu se învaţă să se iubească cu Iubirea Divină şi părinţii, preoţii şi profesorii ştiu numai să lovească şi să învinovăţească, pot produce în tineri, boli spirituale. Isus nu acuză niciodată, niciodată, NICIODATĂ pe nimeni, căci cunoaşte condiţia umană mai bine decât noi.

Este diavolul cel care foloseşte lovituri, pentru a ne înşela. Răzbunările au îndepărtat pe mulţi din Biserică.Fecioara Maria ne spune în mod repetat, să ne rugăm pentru cei care nu au cunoscut dragostea lui Dumnezeu, şi deci s-au îndepărtat. Cine a provocat aceasta în copiii săi, va avea o răspundere mare în faţa Tribunalului lui Dumnezeu. Când se întâmplă acest lucru, Domnul va avea o particulară milă faţă de victimă, căci ştie de unde şi de la cine au provenit acele lovituri.

A murit, dar s-a intors...

Marturia unei femei (Gloria Polo)

Ceea ce vreau să vă povestesc, mi s-a întâmplat în ziua de 5 mai 1995 la Universitatea Naţională din Bogota, începând cu orele 16:30.

Sunt dentistă. Împreună cu vărul meu de 23 de ani, şi el tot dentist, studiam pentru examenul de specializare. În acea zi de vineri, în jurul orei 16:30, mergeam împreună cu soţul meu, spre Facultatea de Stomatologie pentru a căuta câteva cărţi de care aveam nevoie. Soţul meu, având o pelerină de ploaie, mergea pe lângă zidul Bibliotecii Generale, iar vărul meu şi cu mine ne adăposteam sub o umbrelă şi ne amuzam sărind peste băltoace. La un moment dat ne-a lovit un fulger care ne-a lăsat carbonizati.
Vărul meu a murit pe loc; fulgerul a intrat arzându-l complet pe dinăuntru, dar lăsându-l intact la exterior. El a făcut un stop cardiac şi nu a răspuns la tentativele de reanimare făcute de medici. Deşi tânăr, era un băiat foarte credincios şi avea o mare devoţiune pentru Pruncuşorul Iisus.

Cât despre mine fulgerul mi-a intrat prin braţ, arzând în mod înspăimântător tot trupul atât pe afară, cât şi pe dinăuntru; practic, mi-a dispărut carnea, până şi sânii, mai ales cel stâng, în locul căruia a rămas o gaură. Mi-a ars carnea de pe coaste, de pe burtă, de pe pulpe, mi-a carbonizat ficatul, mi-a ars grav rinichii, plămânii, ovarele... şi a ieşit prin piciorul drept.

Am rămas în stop cardiac, practic fără viaţă, cu trupul tresăltând din cauza electricităţii încă prezentă în acel loc.

Pentru cine doreste continuarea o voi trimite pe mail pentru cei interesati, adresa mea e universalyes@gmail.com