Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859)

„Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină dare se răspândeşte în mod misterios în jur” (Mons. F. Trochu, 87). Acest text luat din una din catehezele Sfântului exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el.

Timp de zece ani, viaţa religioasă a fost profund tulburată în Franţa, fără ca violenţa să se exercite în mod continuu. Biserica refractară a fost tolerată până în primăvara anului 1792. Dar până la această dată Biserica din Franţa şi viaţa religioasă va avea mult de suferit(Cf. J. Comby, 83).

Revoluţia franceză a fost, înainte de toate, o revoluţie politică şi socială, dar prin forţa împrejurărilor a devenit şi religioasă, având mai multe etape în desfăşurarea ei. Calvarul Bisericii din Franţa poate fi structurat în 15 staţiuni a Căii Crucii. Prima „staţiune” constituie „Declaraţia Drepturilor omului şi cetăţeanului” proclamată în 27 august 1789 de Adunarea Constituantă, înfiinţată în data de 27 iunie a aceluiaşi an, prin unirea celor trei Stări Generale. Această declaraţie, prin articolul 10, răpeşte Bisericii catolice dreptul de religie de stat, făcându-se astfel, primul pas spre neutralitatea laică. În data de 2 noiembrie 1789, aceeaşi Adunare Constituantă, la propunerea Episcopului Talleyrand de Auton, naţionalizează toată averea Bisericii. Aceasta a fost a doua „staţiune”. În anul următor, în 13 februarie se desfiinţează toate mănăstirile contemplative, excepţie făcând cele cu călugări ce se îngrijeau de bolnavi sau întreţineau şcoli. Şi astfel prin această a treia „staţiune”, Biserica din Franţa fusese lipsită de suportul spiritual al călugărilor şi călugăriţelor, care de altfel prin exemplul lor şi prin viaţa lor menţineau încă aprinsă flacăra credinţei în acele vremuri tulburi.

Perioada care urmează este caracterizată de atacuri succesive prin care Adunarea Constituantă şi, mai târziu, Adunarea Legislativă, au căutat să separe Biserica de stat. Unul din cele mai grave atacuri l-a constituit Constituţia Civilă a Clerului decretată în data de 12 iulie 1790. În data de 27 mai 1792, Adunarea Legislativă a decretat deportarea preoţilor, regele însuşi opunându-se împotriva acestei decizii. La 21 septembrie 1792, Convenţia aboleşte regalitatea şi proclamă Republica, îl arestează le regele Ludovic al XVI-lea şi în baza acuzaţiei de conspiraţie împotriva siguranţei statului îl execută pe eşafod în duminica din 21 ianuarie 1793. În perioada următoare situaţia se agravează şi mai mult, aşa încât în 7 noiembrie 1793, Biserica din Franţa încetează să mai existe. În 24 noiembrie s-a decretat închiderea tuturor bisericilor din Paris iar parohiile săteşti şi-au încetat cultul public(Cf. Ioan M. Bota, 353).

În septembrie 1794, Convenţia suprimă orice buget pentru cult iar la 21 februarie 1795 recunoaşte libertatea de cult în interiorul bisericilor. Franţa inaugura astfel un regim de separare al Bisericii de stat, care va dura până în 1801.

În acest climat de tensiune şi persecuţie se naşte, în primăvara anul 1786 la 8 mai, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, Ioan Maria Vianney(Cf. Mons. F. Trochu, 9). Biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă. Cu toate acestea, în împrejurimile sătucului, un băiat de 8 ani, învăţa pe copii lucruri simple despre credinţă pe care el le învăţase de la mama lui Maria Beluse şi de la sora lui Ecaterina. Aceste vorbe simple pe care le auzea de la mama lui sunt singurele învăţături despre credinţă pe care Ioan le va primi în primii săi ani de viaţă. Pe lângă acestea se mai adăugau povestirile Ecaterinei, povestiri luate din Istoria Sfântă şi de asemenea, liturghiile ce se celebrau clandestin din cauza persecuţiilor. Ioan a făcut prima spovadă după o astfel de liturghie celebrată în locuinţa părinţilor săi. Părintele Groboz, care era vicar la Sainte-Croix din Lyon, circula travestit prin împrejurimile marelui oraş. El a fost cel care a pregătit drumul micuţului Ioan spre prima Sfântă Împărtăşanie. Aceasta se întâmpla după un an în care Ioan a fost pregătit, împreună cu alţi copii, de două călugăriţe din congregaţia Saint-Charles pe care revoluţia le alungase din mănăstire şi care, în haine civile, continuau cu preţul vieţii să facă bine sufletelor celor mici. Spre sfârşitul lui iunie 1799, în locuinţa unei doamne din Eculley avu loc, într-un cadru solemn, ceremonia prin care Ioan Maria Vianney primea pentru prima dată Sfânta Împărtăşanie(Cf. E. Pepe, 382). De-a lungul anului 1800, preoţii rămaşi credincioşi vocaţiei lor şi pe care decretele revoluţionare îi alungară în exil, reveneau acum în parohii. Odată cu deschiderea Bisericii din Ecully, tânărul Ioan Vianney, împreună cu părinţii lui, aveau ocazia să asiste în fiecare duminică la liturghie. În primăvara anului 1802, fostul paroh din Dardilly, părintele Rey îşi reluă în posesie, în mod oficial, locuinţa parohială. Viaţa religioasă reînflorea acum şi odată cu ea creştea şi credinţa lui Ioan. Totodată, încolţise în sufletul său un gând timid, care începu să-l obsedeze pe Ioan Maria Vianney. Biserica Franţei avea nevoie de preoţi. De ce nu a ar merge şi el către această chemare? Dar gândurile despre sine, că este un biet ţăran, că nu a făcut decât un an de şcoală, îi întunecau visurile şi aspiraţiile. Pe lângă acestea se mai adăuga şi faptul că nu avea cui să se adreseze şi tatăl să s-ar fi opus numaidecât căci avea nevoie de el la muncile câmpului şi nu ar fi avut destui bani ca să îi plătească studiile. Totuşi, în mod instinctiv, el îi încredinţează secretul mamei sale, care, fiind o bună creştină îl înţelesese şi timp de doi ani încurajările ei susţinură bunăvoinţa lui. În cele din urmă a cedat şi tatăl său, astfel că mai trebuia căutată o persoană din lumea Bisericii care să aibă grijă de el(Cf. Mons. R. Fourrey, 31).

Părintele Groboz împreună cu părintele Belley, redeschizând biserica din Ecully, au înfiinţat şi o şcoală în care se preda latina. Ioan Vianney a fost în cele din urmă acceptat la această şcoală.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley 1-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-1 accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley 1-a luat din nou cu sine, pentru a-1 învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori. O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop(Cf. E. Pepe, 383).

Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de jansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-1 imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa de unit cu Dumnezeu şi aşa de docil.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, 1-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignorante religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale(Cf. B Nodet, 32).

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios,se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate - ce coincidenţă!- tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi - după părerea tânărului preot - se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: „Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!"(Mons. F. Trochu,96) În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-1 ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea Evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină(Cf. Mons. F. Trochu, 50).

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi 1-a întrebat: „Ce faci omule, aici, în tăcere?" Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: „Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!"(Mons. F. Trochu, 61-62). La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate - cum îi dicta experienţa - mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici puţin exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost „excesele tinereţii"(Cf. Mons. R. Fourrey, 392).

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o „Providenţa" şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: „Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!" El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: „Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!", adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi(E. Pepe, 384).

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi - cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot - acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-1 asculta pe „parohul sfânt" şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate „cu bunăvoinţă" de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: „M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!"(E. Pepe, 385). Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: „Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!"(Mons. F. Trochu, 76). Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: „Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el"(E. Pepe, 385).

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Ecully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-1 pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi „misionari diecezani", care nu numai să-1 ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile „Fraţilor Sfintei Familii" din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti - cum spunea el - pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut, în zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-1 cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea 1-a proclamat fericit, în 1905, Pius al Xl-lea 1-a canonizat, în 1925, şi 1-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

Citind viaţa acestui om al lui Dumnezeu, ceea ce m-a impresionat în mod special, a fost tăria lui de caracter prin care a ştiut să îşi conducă la început viaţa sa iar mai apoi credincioşii din parohia sa. Viaţa sa spirituală este cea care a contat cel mai mult în viaţa lui şi s-a putut vedea cum o viaţă spirituală bine îngrijită poate să schimbe inimile celor mai necredincioşi oameni. Fără un contact permanent cu Dumnezeu nu ar fi putut să realizeze ceea ce a făcut el cât timp a fost paroh. Exemplul său de rugăciune şi radicalitatea sa sunt caracteristicile care mie mi-au rămas în special din viaţa acestui slujitor al lui Dumnezeu. Şi aşa cum afirma Lacordaire: „Ce bine ar fi dacă toţi parohii ar vorbi, ar trăi şi ar sluji oamenii aşa cum a făcut-o el!”

BIBLIOGRAFIE:

ENRICO PEPE: Martiri şi sfinţi din calendarul roman, traducere de pr. Ioan Bişoc, Sapienţia, Iaşi 2007.

PR. PROF. DR. IOAN M. BOTA: Istoria BisericiiUniversale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, ediţia a II-a, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003.

JEAN COMBY: Să citim Istoria Bisericii, Traducere de Mariana Petrişor, volumul II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

MONSENIORUL FRANCISC TROCHU: Admirabila viaţă a Parohului din Ars, traducere de Pr. Prof. Teodor Racoviţan, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca,2004.

MONSENIORUL RENE FOURREY: Il curato d’Ars autentico, Edizioni Paoline, Roma, 1964.

L’ABBE BERNARD NODET: Jean – Marie Vianney Cure D’Ars, sa pensee – son coeur, Edition Xavier Mappus, Le Puy-Paris, 1956.

Sfântul Ioan Calabria (1873-1954)

După Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în secolul XIX, în toate statele s-a repetat aproape întotdeauna acelaşi joc: îndată ce conducerea este luată în mână de un guvern liberal extremist, bunurile bisericeşti sunt secularizate, călugării alungaţi, episcopii sunt supuşi violenţelor, iar libertatea învăţământului este limitată. Când la putere vine un guvern moderat, Sfântul Scaun reuşeşte să încheie, deşi cu sacrificarea unor poziţii, un concordat, care va fi călcat cu regularitate de următorul guvern liberal (cf. L. Hertling 485).

Italia, în era modernă a devenit un stat-naţiune efectiv - pe 17 martie 1861 - când statele peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia. Arhitectul unificării italiene, a fost Contele Camillo Benso di Cavour, primul ministru al lui Victor Emmanuel. Roma însăşi a rămas un deceniu sub Papalitate, devenind parte a Regatului Italiei doar pe 20 septembrie, 1870, data finală a unificării italiene. Vaticanul este acum o enclavă independentă înconjurată de Italia (cf. E. Dumea 595).

Sfântul Ioan Calabria s-a născut la Verona, în parohia Sfinţii Apostoli, pe data de 8 octombrie 1873. al şaptelea şi ultimul fiu al lui Alois şi Angela Foschio. Data de 1 noiembrie 1873 este foarte importantă în istoria lui pentru că primeşte botezul.

În 1882 primeşte sacramentul Mirului şi, un an mai târziu, cel al Primei Sfinte Împărtăşanii. Între timp, după grădiniţă, frecventează şcoala elementară la părinţii Stigmatelor. Sărăcia familiei devine mizerie (cf. G. Gaetano 8).

Rămas orfan de tată la 12 ani, îşi trăieşte copilăria şi adolescenţa într-o sărăcie cumplită. A fost constrâns să întrerupă de două ori şcoala elementară pentru a se îngriji de viaţa şi familia sa, prestând munci precare. Umilirea şi dificultăţile de orice natură contribuiau, împreună cu harul lui Dumnezeu, la maturizarea în el, a unui spirit de credinţă şi de abandon în mâinile divinei providenţe. Iubirea, credinţa şi sârguinţa mamei l-au făcut să crească senin şi altruist, chiar printre cei săraci. Pr. Pietro Scapini, parohul Bisericii din San Lorenzo, l-a ajutat să-şi realizeze vocaţia sacerdotală. În trei ani l-a pregătit el însuşi pentru examenul de admitere l-a Seminarul din Verona.

A fost admis ca elev extern. Serviciul militar, "perioada cea mai frumoasa a vieţii sale", l-a făcut să piardă alţi doi ani de studii. Un mare dar a fost întâlnirea sa cu pr. Natale di Gesu, carmelitan, pe care şi l-a ales confesor şi director spiritual. Acest preot a fost cel care a descoperit în acest tânăr un ales al Domnului cu predilecţii speciale pentru a fonda un institut pentru timpurile noastre: o Congregaţie de preoţi şi fraţi, cu spirit evanghelic, egalitate juridică, cu drepturi şi obligaţii egale ( R. Lodetti 8).

În timpul serviciului militar, a exercitat un apostolat vocaţional intens şi de caritate, distingându-se mai ales prin îngrijirea bolnavilor şi prin fapte eroice, ca de exemplu, oferirea ca voluntar în a-i îngriji pe soldaţii bolnavi.

Reluându-si studiile, nu a aşteptat momentul hirotonirii pentru a se sfinţi şi a-i ajuta pe săraci. Încă de cleric a fondat "Uniunea Milei, pentru asistenţa bolnavilor săraci". Găsind un ţigănuş pe pragul casei sale, fugit de la părinţii săi, îl lua şi împărţi cu el masa zilnică, oferindu-i şi propriul său pat. Acest copil a fost sămânţa "Casei Copii Buni" care a început oficial pe data de 26 noiembrie 1907, pe străduţa Case Rotte.

Pe 11 august 1901, a fost hirotonit preot fiind numit cooperator al parohiei Sf. Ştefan din Verona, a fost numit şi confesor al Seminarului. După 7 ani a fost transferat ca vicar l-a San Benedetto al Monte. Aici, în fiecare zi creştea numărul copiilor abandonaţi pe care-i aduna. De aceea a fost necesar să caute un ambient mai amplu, iar Providenţa i-a procurat găsindu-i un ministru într-un alt om al lui Dumnezeu, avocatul Francesco de Conti Perez, care va fi unul din primii fraţi ai incipientei Congregaţii religioase. Noul sediu pe care Providenţa le-o rezerva, se găsea pe strada S. Zeno in Monte 23. Aceasta casă va deveni Casa Mamă a Operei. Copii vor intra oficial în ea pe data de 6 noiembrie 1908. Odată cu copii adunaţi, se înmulţesc şi colaboratorii, preoţi şi fraţi. În 1932, Casa Copii Buni este aprobată cu numele Congregaţia Săracii Slujitori ai Divinei Providenţe şi s-a extins în diferite părţi ale Italiei. Paralel, s-a născut şi ramura feminină, înscrisă precum Congregaţie cu numele Săracele Slujitoare ale Divinei Providenţe. Pentru Sf. Ioan Calabria, atât fraţii cât şi surorile au aceeaşi valoare. Sunt ca două ramuri ale aceluiaşi copac, ca o singură familie cu aceeaşi carismă: trăirea cu spirit de credinţă şi încredere în Dumnezeu Tatăl, cu o abandonare totală în mâinile Divinei Providenţe, fără de a cere nimic, fără a se sprijini pe protecţii umane trăind din plin învăţătura evanghelică: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Mt.6,25-33).

Apostolatul Sf. Ioan Calabria a fost foarte vast: copii, bătrâni, bolnavi, tineri săraci cu vocaţie pe care îi forma în casa sa şi care încă din pragul teologiei erau liberi de a alege seminarul diecezan, alte Congregaţii sau Ordine; preoţi în dificultate, încarcerati, "frati separati" şi o mulţime de suflete în căutarea luminii, a confortului şi a sfaturilor, pe care le şi primeau de la el. Simţind că a sosit timpul unei maturizări în laicat, pr. Calabria coopera, prin cuvânt şi prin scrieri, la a forma din aceştia creştini integral evanghelici, prin intermediul constituţiilor (cf. G. Gaetano 227).

"Familei Fratilor Externi", adresată laicilor simpli, care în sânul familiilor lor şi în ambientul exercitării profesiei lor, se străduiau să trăiască spiritul Congregaţiei. Sufletul a toate şi adevărata sa grandoare a fost implicarea sa cotidiană mereu mai mult de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, iubirea sa pasională pentru această voinţă, faptul de "a se pierde" în ea şi de a trai cu orice preţ această voinţă. Ori sfânt ori mort, era îndemnul său scris pe fiecare pagină a jurnalului său. Credeţi în Evanghelie într-o manieră radicală, uniformizându-vă întreaga viaţă.

Moare la Verona pe 4 decembrie 1954 iar Congregaţia se extinde, continuându-i spiritul, şi în Uruguay, Brazilia, Argentina, Paraguay, Cile, Columbia, Angola, România, India, Filipine, Rusia. Pe data de 17 aprilie 1988, a fost declarat, de către Papa Ioan Paul al II-lea, Fericit, şi tot Sanctitatea Sa, pe data de 18 aprilie 1999, l-a canonizat.

Părintelui Calabria îi era foarte familiară expresia: „Toată lumea îi aparţine lui Dumnezeu". Şi, aşa cum Dumnezeu „a iubit atât de mult lumea, încât 1-a dat pe Fiul său unul născut", la fel pr. Calabria aspira la a-L iubi din inimă pe Dumnezeu.

Într-o zi din 1936 Pr. Calabria îi mărturisea pr. Pedrollo: „Au trecut 35 de ani de când celebrez şi în fiecare dimineaţă urc la altar ca şi cum ar fi prima dată". Ce preot nu îşi aminteşte cu emoţie, bucurie şi entuziasm de prima urcare la altarul lui Dumnezeu? Dar timpul care trece slăbeşte sentimentele iniţiale chiar şi în sufletul celor mai fervoroşi. Pr. Calabria lupta împotriva obişnuinţei în lucrurile sacre, atât de uşor de format.

În celebrările liturgice avea grijă să facă să retrăiască în sine acele sentimente şi dispoziţii sfinte ale hirotonirii preoţeşti. De aici prospeţimea sa, tinereţea sa perenă, impresia de a urca pentru prima dată la altarul Domnului. De aceea putea recomanda, pe bună dreptate, mai ales preoţilor tineri să fie mereu preoţi nou-sfinţiţi (cf. G. Gaetano 229).

Cineva a îndrăznit să îl definească fondator al unei noi spiritualităţi. Desigur el a trăit o spiritualitate „calabreză", care ni se pare că nu poate fi comparată cu alte spiritualităţi clasice, cum este cea benedictină, franciscană, iezuită şi altele. Totuşi, recunoaşterea din partea Bisericii a unei spiritualităţi specifice, codificate în Constituţii şi cea a sfinţeniei vieţii sale, prin canonizare, ne încurajează să credem cel puţin că pr. Calabria a fost şi poate continua să fie un Maestru de spiritualitate. Tocmai acesta este titlul unui articol apărut în L'Osservatore Romano, în numărul din 13-14 aprilie 1982, scris de Silvio Riva: „Aspectul nu atrăgea: nimic extraordinar în el, nici cuvântul, nici gestul, nici trăsăturile: un om oarecare, îmbrăcat în reverendă. Şi totuşi, cine discuta cu el, pleca schimbat de acolo... Pr. Calabria, om cu o credinţă intactă, deloc literat, a prins curaj şi a dat spre tipărire, sub anonimat, primul volum cu titlul Apostolica vivencli forma (1945), care fără pretenţii, s-a dovedit a fi un mic tratat de pedagogie preoţească. În 1952 a tipărit Instaurare omnia in Christo, urmare a precedentului, căruia Giulio Bevilacqua, devenit mai târziu cardinal, paroh de Brescia, i-a scris o prefaţă savuroasă.

Au ieşit alte două volume: Amare şi celălalt Perche non scenda la notte sul mondo. Limbajul este identic, forma este explicită, credinţa este tot compactă şi luminoasă. Mesajul părintelui Calabria, în aparenţă dur, este un glas de consolare şi de încurajare.

Lumea avea nevoie cu adevărat de această: nemângâiată, dezamăgită, la cine să caute cuvântul care ridică, încurajează, care redă puterea şi încrederea? Pr. Calabria 1-a scos din evanghelie, din meditaţie şi din experienţa mistică a lui Cristos; plin de vigoare, a simţit că trebuie să strige cu putere lumii cuvântul de mângâiere. Optimismul său, rod al asigurărilor divine şi al abandonării în braţele providenţei, l-a dus la diferite iniţiative noi pentru timpul său: ecumenismul, acţiunea pentru unitatea creştinilor, apostolatul bolnavilor, Uniunea medicilor misionari (UMM), medicii misionari călugări, idealul misionar.

Ca şi pr. Orione, a fost omul multor vieţi. Influenţa sa asupra clerului italian, într-un moment grav şi dificil, a fost determinant: acele cărţi ale sale care aminteau de planul apostolic şi fundamentele evanghelice ale slujirii pastorale, au fost un „vânt de rusalii care a făcut să reapară în preoţii tineri autenticitatea misiunii lor de caritate" (cf. G. Gaetano 230).

"Apostolica vivendi forma" este o carte care s-a bucurat de multă stimă la vremea ei, la nivelul seminariştilor, preoţilor, episcopilor, ba chiar mai sus. Succesul ei este legat de faptul că Don Calabria nu a prezentat o operă la nivel teoretic, ci a trăit ce a scris. Cunoscând cartea şi cunoscându-1 şi pe Don Calabria, cititorul îşi dă cu uşurinţă seama că Don Calabria este el însuşi un mesaj viu de sfinţenie pentru preoţi. Şi nu numai pentru preoţi. Don Calabria este un model pentru toţi creştinii şi pentru toate persoanele consacrate, după ce Biserica i-a recunoscut oficial sfinţenia prin beatificare şi canonizare.

El este prezentat de Biserică drept model pentru toţi creştinii, întrucât a trăit în mod excepţional datoriile derivate din Botezul pe care l-a primit. Şi este şi mai mult pentru persoanele consacrate, care pot să găsească în el omul carismatic, chemat de Dumnezeu să poarte în Biserică un suflu nou, o spiritualitate legată de timpurile actuale ale Bisericii şi ale omenirii. Cum vedem, viaţa şi mesajul său scris sunt un strigăt puternic, o invitaţie presantă în sânul Bisericii pentru o întoarcere la Evanghelie şi la "Apostolica vivendi forma" ( G. Gaetano 3).

La Procesul de beatificare un martor autoritar a spus: „Slujitorul lui Dumnezeu era preot în toată puterea cuvântului, trăia pentru Biserică şi avea o credinţă foarte mare în privinţa misiunii sale de preot... Şi toate actele sale erau mişcate de concepţia pe care o avea despre preoţie". Concepţia sublimă despre misiunea sa de preot crea în pr. Calabria pasiunea arzătoare pentru suflete. „Suflete, suflete, suflete!" Pe acestea trebuie să le caute preotul, pentru acestea a renunţat la tot şi a îmbrăţişat viaţa de preot.

În 1915 îi scria unui tânăr: „O, sufletul, mântuirea sufletului, mersul cu Isus în paradis!" Credem că este unul dintre mesajele sale cele mai puternice. Mesajul adresat mai întâi preoţilor, care ocupau un loc foarte important în marea sa inimă preoţească. „Preoţi apostolici!, iată singurul remediu pentru vindecarea societăţii". Acesta a fost dorul care l-a frământat de la începutul până la sfârşitul vieţii preoţeşti. A trăit pe deplin preoţia sa. Cei care vor să meargă pe drumul sfinţeniei preoţeşti au în el un model şi un maestru.

Mort în 1954, nu a avut bucuria de a vedea Conciliul, anunţat în 1959 şi început în 1962. Dar Don Calabria îl prevăzuse şi ar fi fost foarte fericit să îl poată vedea întrunit. Putem să afirmăm cu certitudine că el i-a fost un premergător, trăindu-i spiritul de reînnoire şi aplicându-i dinainte concluziile. Însă, a vorbi de Don Calabria, a intra în sufletul său sacerdotal, a defini fizionomia sa spirituală este o acţiune îndrăzneaţă, chiar dacă este fascinantă. Cardinalul Giulio Bevilacqua, mare prieten şi admirator al lui Calabria, când i s-a cerut într-o zi să scrie un articol despre el, a preferat să se scuze, declarând că i-ar fi necesar mult timp pentru o analiză obiectivă a figurii prea complexe a sfântului preot (cf. G. Gatano 6).

A căutat întotdeauna ascunderea şi Dumnezeu a plecat în căutarea lui şi 1-a pus în calendar pentru ca să facă lumină. Viaţa sa dă mărturie încă o dată despre adevărul cuvântului Scripturii: "Dumnezeu a ales ce era mic în ochii lumii pentru a-i face de ruşine pe cei înţelepţi; Dumnezeu a ales ce era slab în ochii lumii pentru a-i face de ruşine pe cei puternici; Dumnezeu a ales ce era dispreţuit în ochii lumii şi ce era nimic în ochii lumii pentru a transforma în nimic lucrurile care sunt".

Din omilia Sfântului Părinte pentru beatificare: „Dar trebuie să ne mai amintim şi iubirea pr. Calabria faţă de Biserică. Geamătul ultimilor ani ai vieţii sale, aşa cum se ştie, era un fel de reflex al temerii celui răstignit pentru suflete. El prezenta ca voce a Domnului acel suspin atât de insistent: Biserica mea, Biserica mea. Din această iubire faţă de Mireasa lui Cristos s-a născut în pr. Calabria dăruirea pentru preoţi şi călugări. Amintiţi încă chemările sale arzătoare, suferinde, adresate autorităţilor ecleziastice, călugărilor şi preoţilor în dificultate, pentru a le cere tuturor o reînnoire radicală a vieţii, o reîntoarcere viguroasă la apostolica vivendi forma. Acest mesaj adresat clerului şi persoanelor consacrate nu trebuie să fie uitat. Biserica voastră are datoria şi moştenirea de a o menţine vie şi de a o mărturisi cu generozitate şi vigoare în timpul nostru (cf. G. Gaetano 226).

Şi mons. Salvatore Garofalo, unul dintre teologii consultori a scris în L'Osservatore Romano câteva zile după beatificare, la 29 aprilie 1988: „Pr. Calabria a simţit şi a suferit puternic pentru toate marile probleme ale Bisericii din timpul său şi din timpurile viitoare, nu în ultimul rând pentru problema sfâşietoare a unităţii creştinilor şi acorda prioritate acelor probleme preocupărilor pentru Opera sa".

„Se poate spune despre pr. Calabria ceea ce spunea Sf. Ioan Crizostomul despre Apostolul neamurilor: «Inima lui Paul era inima lui Cristos», mai ales datorită iubirii profunde a fericitului nostru faţă de Biserică. Departe de a se polariza asupra intereselor Congregaţiilor, pr. Calabria a trăit profund pentru Biserica lui Isus, pentru purificarea membrilor ei care nu sunt la înălţimea datoriei lor, pentru unitatea creştinilor - imperativ al lui Cristos - pentru misiuni în setea de caritate literalmente universală". Dar nici Biserica nu era suficient de mare pentru a cuprinde inima şi aspiraţiile părintelui Calabria. El avea înaintea sa Europa şi lumea întreaga din câteva ciorne scrise în Casa din Negrar. În sărbătoarea Numelui sfânt al Mariei din 1949, citim câteva gânduri care au ca titlu: „Europa trebuie să se întoarcă la evanghelie dacă vrea să se salveze". „La picioarele răstignitului meu (cf. Gaetano G. 227).

În această retrospectivă a secolului al douăzecilea şi atingând pragul începutului celui de al treilea mileniu, era progresului şi a exaltării exagerate a omului, a tehnicii şi a banului, pr. Ioan Calabria este o chemare pentru toţi la cele mai înalte valori ale spiritului: Dumnezeu, sufletul, veşnicia, evanghelia, providenţa divină...

Prin viaţa sa a lăsat o urmă luminoasă pe care societatea noastră creştină nu va putea să o ignore. Pentru a încheia această trudă a noastră, ne asociem mons. Garofalo, teologul cenzor al celui de al V-lea Vot, pentru a afirma că „Pr. Ioan Calabria este fără îndoială o figură importantă în Biserica şi în societatea primei jumătăţi a secolului nostru, nu numai prin mărturia virtuţilor sale, dar şi pentru sensibilitatea sa iluminată faţă de relele şi exigenţele timpului nostru; este glasul cel mai puternic într-un cor de spirite nobile care au fost atinse de fascinaţia şi de influenţa sa. Primul Cenzor al scrierilor sale, vede bine atunci când afirmă că pr. Calabria a auzit «chemarea Precursorului, care vrea să pregătească întoarcerea lui Cristos în societate. Activitatea sa preoţească şi de Fondator este orientată în întregime spre acest scop şi nu a rămas numai în starea de dorinţă pură pentru că efectiv a deschis un drum în Biserică, drum care nu va rămâne fără roade»” (cf. O. Foffano 121).

Numit „un mistic al apostolatului" şi „o gemă a clerului italian", părintele Calabria va rămâne o figură de neuitat pentru cei care l-au avut ca „tată”.

Sfântul Ioan Calabria este pentru mine un exemplu edificator care a ştiut să asculte glasul divin în ciuda mediului sărac în care a crescut, a piedicilor apărute, ştiind să fie perseverent şi coerent în vocaţia primită trăind-o cu smerenie. A fost un exemplu, un semn al prezenţei lui Cristos în lume atât teoretic prin scrierile sale, dar mai ales practic prin viaţa zilnică. Am învăţat că trebuie să am credinţă, că încrederea în Dumnezeu este esenţială pentru a realiza sfinţenia la care sunt chemat să o trăiesc şi să o împărtăşesc cu viaţa mea.

Bibliografie:

EMIL DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002.

GAETANO GECCHELE, Sfântul Ioan Calabria, biografie spirituală, Bacău 2001.

LUDWIG HERTLING S.J., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi 2001.

OTTORINO FOFFANO, Don Givanni Calabria, Verona 1981.

ROMOLO LODETTI, I fioretti di don Calabria, Ed. Dehoniane, Roma 1994.

Sfânta Gemma Galgani (1878-1903)

După suprimarea napoleonică, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, criticile radicale sunt îndreptate în special împotriva vieţii contemplative, considerând-o inutilă pentru societate. Măsuri administrative şi legislative îndreptate împotriva călugărilor şi călugăriţelor contemplative, toţi consideraţi ca abuzivi şi sterili pentru binele public: Maria da Gloria a Portugaliei îi alungă pe misionari, pretinde drepturi de patronat în Brazilia; Spania perioadei 1833-1843; constituţiile mexicane din 1857 şi 1917; Franţa anticlericală, care, în 1880, cere ca toate mănăstirile să posede o autorizaţie de funcţionare etc. În faţa acestor măsuri punitive, confiscându-li-se mănăstirile, mulţi călugări şi călugăriţe sunt constrânşi să-şi găsească adăpost în altă parte sau să-şi redobândească, plătind sau prin alte mijloace, vechile case. Alţii intră în spitale, rămânând în serviciu continuu al bolnavilor; alţii emigrează în America sau în misiuni (iezuiţii), sau îşi găsesc o activitate în parohii.

Eroic a fost comportamentul călugăriţelor de clauzură. Reduse la o viaţă de mizerie sau de supravieţuire, intră în spitale sau în diferite alte servicii sociale sau caritative, continuând însă în inima lor să ducă o viaţă exemplară. Lupta statului liberal, ajutat de masonerie, împotriva călugărilor şi călugăriţelor, fără arme, fără mijloace economice deosebite, luptă care vroia distrugerea uneia din formele de viaţă caracteristice şi proprii ale Bisericii, se va sfârşi cu înfrângerea statului şi cu victoria forţelor spiritului. Această întoarcere şi reluare silenţioasă şi lentă a vieţii comune se datorează deciziei de neclintit a acestor persoane consacrate, pentru care idealul evanghelic şi contemplativ reprezenta totul şi tot ce aveau, ca şi Sfântul Scaun şi superiorii lor generali ai ordinelor şi congregaţiilor respective. Nicicând în istorie nu s-a verificat o victorie mai frumoasă şi mai eroică, în acelaşi timp, ca acea a persoanelor consacrate în această perioadă. Pentru viaţa internă a ordinelor şi congregaţiilor, rezultatul pozitiv al luptei cu liberalismul şi anticlericalismul se poate sintetiza în purificare şi reînnoire interioară, spirituală (cf. Dumea E., 567).

În timpul vieţii Sfintei Gemma Galgani, a fost ales Papă Leon al XIII-lea. El a condus Biserica din anul 1878 până în 1903. Acest pontificat coincide cu anul naşterii şi morţii Sfintei Gemma. Leon al XIII-lea s-a menţinut departe de orice tendinţă demagogică. El a intenţionat să scoată în relief principiile fundamentale ale creştinismului cu privire la drept şi la dreptate în stat şi societate împotriva concepţiilor unilaterale şi aberante, pregătind astfel terenul pe care trebuiau să-şi desfăşoare activitatea filosoful social, omul de stat şi cel politic. Acest lucru explică de ce enciclicele sale au fost adesea reeditate, traduse şi comentate, trezind o atenţie deosebită atât printre prieteni, cât şi printre duşmani (cf. Hertling L., 514).

Italia în era modernă a devenit un stat naţiune pe 17 martie 1861, când state peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Victor Emanuel al II-lea din dinastia de Samvoia. Roma însăşi a rămas un deceniu sub papalitate, devenind parte a regatului Italiei pe 20 septembrie 1870, data finală a unificării italiene. Guvernul a conceput o serie de proiecte colonialiste. Acestea ar fi trebuit să câştige sprijinul politic al naţionaliştilor şi imperialiştilor, care doreau reconstruirea Imperiului Roman. În 1895, Etiopia condusă de împăratul Menelik al II-lea a denunţat tratatul 1889 prin care se angaja să se supună politicii externe italiene. Folosindu-se de acest fapt, Italia a invadat Etiopia. Etiopia a primit ajutor militar din partea Imperiului Rus. Ca urmare, a acestui fapt, Italia acceptă ca întreaga Etiopie să intre în sfera de interes a Romei. Gemma Galgani s-a născut la 12 martie 1878 în sătuleţul Camigliano din Toscana, sătuleţ situat în apropierea oraşului Lucca. Tatăl, Henric Galgani, era farmacist, iar mama Gemmei, Aurelia, provenea din familia Landi. Creştini buni, cetăţeni înstăriţi, soţii Galgani au avut 5 băieţi (dintre care unul a murit în faşă) şi 3 fete. Gemma a fost al 4-lea copil şi prima dintre fete. În dimineaţa zilei de 13 martie, Gemma a fost botezată în biserica parohială Sf. Mihail. La nici o lună după naşterea copilei, familia Galgani se mută l-a Lucca. Aici, Gemma împreună cu Ionel (al 3-lea dintre copii) urmează o şcoală particulară condusă de surorile Emilia şi Elena Vallini. Mai târziu, aveau să urmeze şi ceilalţi trei mai mici: Antonel, Angelina şi Julieta. În ochii părinţilor, Gemma ocupa totdeauna primul loc, din cauza virtuţilor sale.. La această şcoală, timp de 5 ani, Gemma şi-a însuşit, odată cu pietatea, primele cunoştinţe şi îndeletniciri gospodăreşti. A învăţat îndată, chiar de la început, toate rugăciunile ce se recitau zilnic în institut, care apoi erau atât de multe încât, pentru a le recita pe toate. Era harnică la lucru şi învăţa cu uşurinţă tot ce i se arăta. Pentru aceste însuşiri, rare la o copilă fragedă, Gemma era foarte iubită în şcoală (cf. Agresti G., 9-19). Tatăl Gemmei veghea cu ochi atenţi grabnicul progres ce-l făcea ea în virtute şi învăţătură. În zilele de vacanţă o ţinea mereu lângă sine. Când trebuia să rămână împreună în oraş, tatăl o răsfăţa cu haine şi podoabe scumpe sau cu mâncăruri alese. Gemma se tânguia şi protesta adesea, spunând că nici nu merită şi nici nu doreşte aşa ceva. Cu totul alta era iubirea mamei. Doamna Aurelia era o adevărată sfântă şi unul din cele mai desăvârşite modele. Se ruga mult, se cumineca în fiecare dimineaţă, mergând la biserică chiar şi dacă avea de învins mari piedici. Îşi iubea toţi copiii, pe Gemma, însă, o iubea cel mai mult, pentru că vedea într-însa darul lui Dumnezeu, mai bine ca oricare altul. Astfel, fiind conştientă de datoria sa, în loc să-şi piardă vremea în izbucniri zadarnice de iubire sensibilă, s-a apucat a cultiva cu toată grija în sufletul Gemmei germenii prematuri ai virtuţilor. Însăşi Gemma zicea că îndeosebi mamei sale îi datorează recunoştinţă că a învăţat-o să cunoască pe Dumnezeu şi să iubească virtutea. Mama obişnuia a o lua în braţe şi, adesea cu ochii în lacrimi, îi dădea învăţături sfinte: "L-am rugat pe Isus să-mi dea o copilă; m-a mângâiat, este adevărat, dar prea târziu... Sunt bolnavă şi în curând va trebui să te părăsesc... Ascultă, deci, învăţăturile mamei tale!". Atunci începea să-i vorbească despre adevărurile de credinţă, despre preţul sufletului şi urâciunea păcatului, despre fericirea de a fi cu totul a lui Dumnezeu şi despre deşertăciunea lucrurilor din lume. Altă dată îi arăta icoana cu Isus răstignit şi-i zicea: "Vezi, Gemma, acest dulce Isus a murit pentru noi pe Cruce!" Gemma, deşi tânără de ani, era pregătită a primi taina sf. Mir. La prima ocazie Gemma fu condusă la biserica Sf. Mihail în Foro, primind taina Mirului din mâinile arhiepiscopului Nicolae Ghilardi, în ziua de 26 mai 1885. După primirea sf. Mir Gemma rămase să se mai roage: "Am ascultat Sf. Liturghie cum am ştiut mai bine, rugându-mă pentru mama, când o voce mi-a vorbit în inimă: Vrei să-mi dai mie pe mama? Da! am răspuns eu, dacă mă vei lua şi pe mine!... Asta nu, îmi răspunse vocea, dă-mi de bunăvoie pe mama ta! Tu trebuie să mai rămâi cu tata. Pe ea vreau s-o duc în cer... Am fost silită să răspund că "da!", iar la sfârşit m-am grăbit spre casă... Doamne, Dumnezeule!" Aceasta e prima convorbire cerească pe care o ştim din viaţa Gemmei. Când a intrat în casă, mama era pe sfârşite. A îngenunchiat lângă patul ei, a vărsat câteva lacrimi stoarse de cruzimea durerii, s-a rugat cu inima cutremurată şi a zis că nu se mai desparte de patul ei, până la cea din urmă suflare a mamei sale. Dar tatăl nu mai putea s-o lase acolo; a trimis-o cu o cumnată de-a lui, cu doamna Elena Landi, în satul San Gennaro. Mama a încetat din viaţă la 17 septembrie 1886, în etate de 39 de ani. Vestea a fost transmisă îndată şi Gemmei şi, cu atât mai admirabilă a fost resemnarea copilei de 8 ani, cu cât mai amară i-a fost durerea tristei despărţiri (cf. Fabro C., 20-26). Prima cuminecare a avut loc duminică 17 iunie 1887. Unirea cu Isus a avut o influenţă covârşitoare asupra micului suflet: "Mă simţeam tot mai departe de lume şi tot mai înclinată spre reculegere." Înainte de încheierea celor zece zile de exerciţii ea îşi propuse următoarele: 1.Mă voi mărturisi şi cumineca mereu, ca pentru ultima dată. 2.Voi vizita mereu pe Isus Euharisticul, mai ales când voi fi abătută. 3.Mă voi pregăti de fiecare sărbătoare a Maicii Domnului cu acte de penitenţă, cerând în fiecare seară binecuvântarea Ei. 4.Vreau să fiu mereu cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu. 5.Oricând va bate ceasul, voi zice de 3 ori: "Isuse al meu, îndurare!". Amintirea primei cuminecări nu s-a şters din inima Gemmei niciodată. În fiecare an se-ngrijea să sărbătorească această aniversare. Cu o astfel de ocazie, în iunie 1901, ea scrie părintelui sufletesc: "Ieri, părinte, avui o zi de rai: am stat tot cu Isus, am vorbit tot de Isus, am fost fericită cu Isus şi am plâns cu Isus... O, părinte, nu toate zilele sunt aşa! Petrec zile în care mă ruşinez de mine însămi...". Temperamentul firesc al Gemmei era vioiciunea, dar dovedea o exemplară stăpânire de sine. Ajunsese ca - din cauza reţinerii şi reculegerii - unii să o creadă ursuză sau semeaţă. Celor din familie nu le plăcea felul de a fi al Gemmei şi o mustrau mereu. Dar ea răspundea întotdeauna cu aceeaşi amabilitate. În primăvara lui 1890 cele două mătuşi, Elena şi Eliza, se mută la familia Galgani iar Gemma se bucură de ocrotirea lor deosebită. Gemma manifesta multă compasiune, milă şi iubire faţă de săraci. Era spre sfârşitul anului 1895 când Gemma primi cadou un ceas şi o cruciuliţă cu lanţ de aur. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, îşi văzu pentru prima dată îngerul păzitor, care îi zise: "Giuvaerurile care împodobesc mireasa unui Împărat răstignit nu pot fi decât spinii şi crucea." Din acel moment ea n-a mai purtat nici o podoabă. Viziunile cu îngerul păzitor (şi cu Isus) au devenit ulterior mai dese, mai ales în zilele de joi seara, când Gemma îşi ţinea "ora sfântă". Era la 20 de ani, hotărâtă în sine să ducă o viaţă cu totul sfântă, departe de frământările lumeşti - deşi trăia în lume. Aşa se-ntâmplă că un tânăr dintr-o familie cinstită o ceru în căsătorie. Alarmată, Gemma ceru ajutor lui Dumnezeu s-o scape de încurcătură. Îndată apărură dureri acute la rinichi şi şira spinării; medicii dau diagnosticul de tuberculoză. Boala se agrava, Gemma nici nu se mai putea mişca din pat, dar suporta eroic. Satana o ispitea cu promisiuni de vindecare. Gemma îşi reînnoi dorinţa de a deveni călugăriţă şi făcu votul castităţii pe viaţă. Într-o zi, după sf. Cuminecare, Isus îi zise: "Cutează, Gemma, te aştept pe Golgota!". Ziua sărbătorii Inimii lui Isus, în 1899 cădea la 8 iunie (joia). Gemma relatează: "Era (joi) seara. Deodată şi mai brusc ca de obicei, simt o durere internă pentru păcatele mele... Reculegerii îi urmă răpirea simţurilor şi mă pomenii înaintea Maicii mele cereşti... Îşi deschise mantia şi mă acoperi cu ea. În acel moment se arătă Isus având rănile deschise, dar din răni... ieşeau flăcări de foc. Îmi atinseră mâinile, picioarele şi inima. Simţeam că mor... dar Maica Sfântă m-a susţinut. După aceea... mă trezii îngenunchiată pe pământ dar simţeam o durere mare la mâini, la picioare şi la inimă. Mă ridicai să mă aşez în pat şi atunci observai că din părţile acelea îmi curgea sânge...". Gemma nu era prima şi n-a rămas ultima care să primească rănile Mântuitorului. Cel târziu până duminica, urmele acestora dispăreau aproape cu desăvârşire. În luna iulie a anului 1900 Gemma a primit urme vizibile ale cununii de spini, iar în prima vineri din martie 1901 a suferit în mod vizibil şi rănile biciuirii. În Evanghelii nu citim de vreo rană provocată de purtarea crucii; totuşi Gemma a primit şi o rană la umărul stâng, a cărei durere se menţinea timp mai îndelungat din cauza căreia, în acea perioadă, Gemma umbla aplecată spre stânga.

Întreagă viaţa Gemmei a fost o permanentă luptă cu sine. Din supunere, la cererea confesorului său, ea începu a-şi scrie jurnalul zilnic. Odată terminat, îl dă doamnei Cecilia de-l ascunse într-un dulap. Nu mult după aceea, Gemma "îl văzu" pa satana ieşind pe fereastră cu jurnalul. Deschise scrinul, dar caietul dispăruse. Înştiinţat de neplăcuta întâmplare, (aflat l-a 600 km de Lucca), părintele rosti exorcismele şi jurnalul reapăru, afumat ca de foc. Cu vârsta, înfrânarea era îndreptată spre păstrarea curăţiei, iar puritatea ei interioară se manifesta şi în exterior. Chiar şi în timpul îndelungatei sale boli, după cum declară unii, toate lucrurile atinse de Gemma căpătau o plăcută mireasmă. Într-o zi Isus îi zise: "Pregăteşte-te fiică! Satana va fi acela care, prin lupta ce cu voia Mea o va dezlănţui contra ta, va săvârşi opera ce vreau să se împlinească cu tine"... Tortura satanei se şi dezlănţui, mai întâi împiedicând-o la rugăciune: "Eşti o tâmpită că te rogi unui răufăcător care te ţintuieşte cu el pe cruce", îi zicea diavolul; adesea, în disperarea lui furibundă, o tortura chiar fizic. Uneori o arăta ca fiind posedată: "O, Dumnezeule! Am fost în iad, fără Isus, fără Maica mea, fără îngerul meu!" exclama ea epuizată. Dar toate încercările satanei nu făceau decât să grăbească urcuşul Gemmei spre perfecţiune, începând cu reculegerea mistică, flacăra iubirii şi ajungând la logodna mistică. Stările ei de extaz se succedau în orice timp şi loc. Sf. Euharistie o întărea în lupta sufletească şi în misiunea sa de apostolat. În luna mai 1902 boala o asaltă din nou. Isus îi zise: "Doresc o ispăşire mare, mai ales pentru păcatele şi sacrilegiile cu care Mă vatămă slujitorii altarelor." Gemma se oferi total. Până şi stomacul i se blocase. Pentru o perioadă de vreo 20 zile ea se însănătoşi brusc şi perfect; dar la 9 septembrie recăzu. Începu febra, vărsături de sânge iar palpitaţiile inimii (care-i îndoiseră 3 coaste) încetară. Gemma îşi dorea un refugiu: "... nu vrea ca trupul meu să fie nici atins, nici măcar văzut de cineva, căci e al lui Isus!" Astfel o mutară din calea celor curioşi, într-un apartament vecin. La 24 ianuarie 1903 Gemma îşi trăia ultimele dureri, încercări şi ispite, cu o totală resemnare; se arăta mereu mulţumită şi zâmbitoare. Cu 3-4 zile înainte de moarte trupul ei firav, numai piele şi oase, devenise atât de greu încât trei persoane robuste abia dacă o putea întoarce în pat. "Nu-s eu aceea care atârnă aşa greu", şoptea Gemma. Era povara pe care de bunăvoie o luase asupră-şi. Suferinţele din Vinerea şi Sâmbăta Mare ajunseseră la apogeu. Era ora 1 după masa, în Sâmbăta Paştelui (11 aprilie) 1903, când sufletul Gemmei îşi luă zborul spre Grădina atât de mult dorită. În traducere: "Gemma Galgani din Lucca, fecioară preanevinovată, care abia împlinind al cincilea lustru al vieţii sale, mistuită mai mult de flăcările iubirii dumnezeeşti decât de puterea bolii, în ziua de 11 aprilie anul 1903, înainte de Duminica Învierii Domnului, a zburat la nunta cerescului său Mire. De ziua Înălţării Domnului, în 1940, Preafericitul Părinte Papa Pius al XII-lea o ridică pe Gemma Galgani la cinstea altarelor (cf. Agresti G., 170-188).

Istoria acestei sfinte, atât de aproape de timpul nostru şi de viaţa obişnuită a marii majorităţi a oamenilor, pare de necrezut, din cauza unor fenomene neobişnuite, ce s-au petrecut în decursul scurtei sale existenţe pământeşti (cf. Blăjuţ E. 159).

Bibliografie:

* Emil Dumea: Teme de Istoria Bisericii., ed. Sapienţia, Iaşi 2002.

* Hertling Ludwig: Istoria Bisericii., ed. Ars Longa, Iaşi 2001. * Agresti Giuliano: Gemma Galgani., ed. Citta nuova, Roma 1986. * Fabro Cornelio: Gemma Galgani., ed. Cipi. Roma 1997.

* Blăjuţ Eugen: Vieţile Sfinţilor., ed. Arhiepiscopia Romano-catolică, 1992.



Sfântul Leonardo Murialdo (1828-1900)

Sfântul Leonardo Murialdo s-a născut la Torino în 1828 într-o familie bogată material şi spiritual, la vârsta de 17 ani, după o experienţă de abandonare lui Dumnezeu, decide să devină preot şi este hirotonit în 1851. Anul următor s-a laureat în teologie la Universitatea din Torino.

Însufleţit de o vie sensibilitate apostolică pentru copiii nevoiaşi, cărora le dedicase primii ani de preoţie, în 1866, Sf. Leonardo Murialdo acceptă numirea ca Rector la Collegio Artigianelli din Torino, o instituţie creată pentru educarea creştină şi pregătirea profesională a tinerilor săraci, orfani şi abandonaţi. El a trăit aproape de aceşti copii ca prieten, frate şi tată şi cu acea dragoste necondiţionată în a-şi dărui viaţa pentru fraţi, după exemplul lui Cristos.

Deschis semnelor timpului, Sf. Leonardo Murialdo lărgeşte apostolatul său şi în domeniul social. Instituie şi promovează anumite organisme pentru formarea unei societăţi creştine. În mod deosebit s-a preocupat prin multe iniţiative de situaţia celor care lucrau. Om de intensă rugăciune şi mortificare a trăit în umilinţă misiunea sa, acceptând încercările şi dificultăţile cu o autentică credinţă.

Centrul sfinţeniei şi al apostolatului său este certitudinea iubirii milostive şi blânde a lui Dumnezeu faţă de om. Această convingere se materializează în Sf. Leonardo Murialdo printr-o abandonare încrezătoare în Divina Providenţă şi implicare în căutarea cu seriozitate şi împlinirea cu bucurie a voinţei lui Dumnezeu, care reprezintă mereu un proiect în favoarea binelui omului.

Te poţi baza pe el, adică era un om blând şi delicat, apostol curajos, preot ideal, niciodată mulţumit de ceea ce putea realiza. Era sensibil în relaţiile cu oamenii. Era atent la relaţiile afective cu familia. Cultiva cu încredere şi cordialitate prietenia cu preoţi şi laici. Colabora mult cu aceştia. Iubea natura şi arta. Avea simţul umorului. Practica alpinismul. Îi plăcea să înoate. Era curios să cunoască locuri, persoane şi instituţii.

Date cronologice

Pe data de 26 octombrie 1828, se naşte la Torino Leonardo Murialdo. În 1836 intră în colegiul părinţilor Scolopi la Savona, iar nu după mult timp se decide să devină preot. Data de 1851 este foarte importantă deoarece este hirotonit preot. Acum îşi dezvolta primul său apostolat în periferiile oraşului Torino. Este catehet şi asistent la Oratoriul "Îngerul păzitor" în Borgo Vanchiglia. În1857 îşi asumă conducerea Oratoriului "Sfântul Alois" la cererea prietenului său don Bosco.

După o perioadă mai îndelungată în luna septembrie a anului 1865 merge la Paris unde petrece un an întreg în seminarul de la Saint Suplice. Se Întoarce la Torino în 1866 şi acceptă conducerea colegiului "Micilor Meşteşugari".

În 1871 împreuna cu câţiva laici iniţiază prima "Bibliotecă Circulară Catolică" şi colaborează la naşterea Uniunii Muncitorilor Catolici, centrul şi inima mişcării muncitoreşti catolice.

Următoarea dată, 19 martie 1873, este una foarte importantă deoarece fondează Congregaţia Sfântului Iosif (Iosefinii lui Murialdo). I-a avut ca ajutoare pe pr. Eugenio Reffo şi pr. Giulio Constantino. În 1876 dă viaţă ziarului "Uniunea muncitorilor catolici", care, în 1883, îşi va schimba numele în "Vocea muncitorului": primul ziar catolic al muncitorilor din Italia. Azi el este cunoscut sub numele de "Vocea poporului".

În anul 1880 instituie şi promovează "Opera catehismului seral pentru tinerii muncitori".

Iar mai apoi în 1889 deschide centrul de apostolat Iosefin în Veneto.

Leonardo Murialdo moare la Torino în anul 1900 pe 30 martie, iar în 1970 pe 3 mai este declarat sfânt de către papa Paul al VI-lea.

Deşi Murialdo este persoana care priveşte mai mult la Istoria sa spirituală ci nu la cea pământească, scoate în evidenţă Testamentul său care revelează mai ales lumea interioară; de aceea lasă acest testament confraţilor săi.

Testamentul

Ah, dacă aş fi fost fervent după convertirea mea, generos cu Dumnezeu ca Magdalena, ca sfântul Augustin şi atâţia păcătoşi convertiţi, milostivirea lui Dumnezeu faţă de mine nu ar fi fost atât de surprinzătoare! Dar tu ştii, Doamne, care a fost viaţa mea după ceea ce îmi place să numesc convertirea mea: viaţă delăsătoare, abandonată comodităţii, fără căinţă şi fără fervoare ( G. FOSSATI, Istoria unei convertiri, trad. Pr. Leonard Diac, LEM, Roma 1997, 34).

Acest testament face parte din genul literar al confesiunilor, termen care trebuie înţeles, din punct de vedere literar – religios, nu numai cu sensul de dezvăluire a propriilor păcate, ci mai ales cu sensul de imn de laudă adus lui Dumnezeu. Aceste două aspecte sunt inseparabile, şi trebuie avute în vedere în acelaşi timp pentru o înţelegere exactă a Testamentului. Murialdo pentru a redacta testamentul său s-a folosit din Confesiunile sfântului Augustin din care scoate anumite expresii, fie datorită stilului literar de dialog între Dumnezeu şi om, fie datorită conţinutului. Însă textul din care Murialdo se inspiră în mod deosebit, pentru a povesti experienţa sa de păcat şi de iertare este Biblia.

În Testamentul spiritual, Murialdo povesteşte cum a luat această hotărâre: Nu am fost eu cel care m-am gândit la fondarea unei congregaţii. Prima dată cel care s-a gândit la acest lucru a fost teologul Berizzi (R. AGASSO, Sfântul Leonardo Murialdo, trad. Daniel Demetercă, Roman 2007, 55).

Astfel, Leonardo Murialdo la 44 de ani este fondatorul şi superiorul unei noi familii religioase care acum este cunoscută ca Congregaţia Iosefinilor lui Murialdo.

O congregaţie în numele Sfântului Iosif

Se aşterne într-o seară peste colegiul „Artigianelli” o seară deosebită. Puţini ştiu că în acea seară, o mână de pioneri au dat naştere unei noi şi mari aventuri de credinţă. S-a născut, pe ascuns şi în umilinţă, o familie religioasă care tinde spre sfinţenie prin „educarea creştină a tinerilor săraci, orfani sau abandonaţi sau doar rebeli”, după cum rezultă din regulament. Iată de ce este numită „Sfântul Iosif”, educatorul lui Isus şi modelul tuturor educatorilor tinerilor. Nu se va închide între acele ziduri, deoarece „activitatea congregaţiei se extinde şi la celelalte colegii de meşteşugari, la orfelinate, la şcoli de corecţie, penitenciare, colonii agricole, la oratorii duminicale, patronate şi la orice operă care ajută tinerii săraci”. Şi nu numai: „Congregaţia nu este limitată de spaţiu în acţiunea sa, dar se extinde la toate popoarele în care Dumnezeu va voi să o cheme, chiar şi în misiunile externe”.

Carisma apostolică

Toată viaţa apostolică a lui Murialdo a fost trăită în mijlocul copiilor şi a tinerilor săraci, nevoiaşi şi marginalizaţi. Aceşti tineri au fost cei mai preferaţi pentru el. Dorinţa lui Leonard era de a-i învăţa pe tineri să devină oneşti cetăţeni şi buni creştini. Pentru ei şi-a consumat viaţa, dăruindu-se total, chiar renunţând la o viaţă liniştită, înstărită şi culturală (el s-a născut într-o familie bogată şi avea o cultură deosebită fiind doctor în teologie şi avea posibilitatea să facă carieră ecleziastică). Pentru tineri el a fost. Tată, Prieten şi Frate. Preocuparea lui era ca tinerii să nu se piardă sufleteşte, ne perdantur. Pentru tineri a deschis oratorii, şcoli de meserie, case-familii, colegii. A fost un mare susţinător al presei bune, o atenţie deosebită a avut întotdeauna pentru clasa muncitoare şi mai ales pentru tinerii muncitori pentru care găsea un loc de muncă şi îi apăra de patroni asupritori. În oratoriile unde lucra avea o grijă specială pentru copii străzii. Spunea adesea: a deschide un oratoriu înseamnă a închide zece închisori. Tinerii care veneau la oratoriu în opinia lui Murialdo trebuiau să înveţe, să se roage şi să se joace.

Carisma spirituală

Murialdo a descoperit şi a trăit în viaţa lui iubirea milostivă a lui Dumnezeu. El spunea deseori: Dumnezeu mă iubeşte (ne iubeşte) cu o iubire actuală (acum), personală (pe mine), infinită, gingaşă şi răbdătoare. Deseori afirma: Eu am fost un mare păcătos şi sunt un păcătos, dar în ciuda păcatelor şi a slăbiciunilor Dumnezeu continuă să mă iubească. Leonard a fost un mare devotat faţă de Sfânta Fecioară Maria invocată ca Maica milostivirii şi mijlocitoare a tuturor harurilor. De la Sf. Iosif a învăţat o viaţă ascunsă şi de profundă umilinţă. În viaţa sa spirituală a avut un loc deosebit încrederea şi abandonarea în Providenţa Divină. A tăcea şi a face a fost moto-ul lui.

L’amore del padre, che abbiamo riscoperto cosi forte e fedele, cosi concreto ed evidente nell’incarnazione di Cristo, non ci mette a riposo, nè ci protegge come in una culla ovattata, ma ci scuote e ci interpella. La nostra vita è chiamata in causa: c’è una risposta da dare, una decisione da prendere, una scelta da fare. (A. CATAPANO, Sempre, subito e lietamente, ed. Citta Nuova, Roma 2003, 46).

Iubirea pe care Tatăl nostru o are pentru noi este una care ne ajută să descoperim ceea ce este bun pentru noi pentru ca să ne protejeze si să ne îndrume pe calea cea dreaptă. Fie făcând acest lucru cu o atât de mare încredere în noi pentru că el va veghea mereu asupra noastră şi ne va ajuta să nu simţim lipsa iubirii pe care tatăl o are pentru noi.

Murialdo, omul rugăciunii...

Non sono le pratiche di pietà che fanno il Murialdo, ma la sua “pratica” di pietà, le sue adorazioni al termine della giornata tirata! (F. CAVAGGIONI, Il mio Murialdo, ed. Veneta, Vicenza 1999, 46). Pentru a încerca să fim asemenea lui trebuie să fim simpli, plini de adevăr, liniştiţi şi să simţim în interiorul nostru pacea care duce pe fiecare într-un climat de credinţă care se manifestă în general la persoane de bună voinţă.

Iozefinii, confraţii laici şi confraţii preoţi, caută să trăiască şi să răspândească această „carismă” în Italia, Spania, Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Statele Unite, Albania, în misiunile din Napo, Siera Leone şi din Guineea Bissau, dar şi în România.

Ei îşi dedică viaţa mai ales tinerilor cei mai săraci şi emarginaţi, celor care se pregătesc să intre în câmpul muncii, muncitorilor din fabrici, din colegii, şcoli, oratorii, parohii, centre de formare profesională, case familii, institute de asistenţă, misiuni.

„Rugăciunea este ca nervii trupului; este sufletul, puterea omului. Omul care se roagă este omul cel mai puternic din lume. Aşa cum soarele luminează lumea, tot astfel Isus îi luminează pe oamenii care se roagă. Aşa cum soarele scaldă pământul şi face ca arborii să producă cele mai bune şi frumoase fructe, tot astfel Isus scaldă în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele inimile noastre, şi ne face să aducem roadele faptelor bune şi virtuoase în măsura în care i le cerem printr o rugăciune plină de iubire şi încredere”.

Sfântul Leonardo Murialdo, a primit de la Dumnezeu un dar minunat pe care l a lăsat familiei sale, „Congregaţia iozefină”, pentru a l transmite şi a l mărturisi în Biserica universală, o mare încredere în Dumnezeu, care este iubire; numai şi nimic altceva decât iubire, paternă, personală, activă, milostivă.

Din aceasta a izvorât convingerea că domeniul său de apostolat nu putea fi decât copiii, tinerii, săracii şi cei nevoiaşi.

Încheiere

Cu câteva cuvinte am vrut să scot în evidenţă viaţa unui Sfânt care a lucrat mult cu tinerii care erau defavorizaţi şi care nu simţiau în inima lor căldura unui tată aşa cum a fost acest mare Sfânt care se numeşte Leonardo Murialdo.

Bibliografie

1. GIUSEPPE F., Istoria unei convertiri, LEM, BACĂU 1999.

2. AGASSO R., Sfântul Leonardo Murialdo, ROMAN 2007.

3. ANGELO B., Sempre, subito e lietamente, CITTA NUOVA, ROMA 2003.

4. FERRUCIO C., Il mio Murialdo, VENETA, VICENZA 1999.



Sfântul Dominic Savio (1842-1857)

În ansamblu, în secolul al XIX-lea, în toate statele s-a repetat aproape totdeauna acelaşi joc: îndată ce conducerea este luată de un guvern liberal extremist, bunurile bisericeşti sunt secularizate, călugării alungaţi, episcopii sunt supuşi violenţelor, iar libertatea învăţământului este limitată. Când la putere vine un guvern moderat, Sântul Scaun reuşeşte să încheie, deşi cu sacrificarea unei poziţii, un concordat, care va fi călcat cu regularitate de următorul guvern liberal. (cf, L Hertling, p 485).

Referitor la noua concepţie despre Stat, trebuie să observăm că, în istoria ei, Biserica se afla cel puţin pentru a patra oară în faţa unei astfel de situaţie. Imperiul roman antic fusese un organism birocratic şi militar şi era destul de indulgent faţă de Biserică. În locul lui, în Evul Mediu a apărut un sistem de principate cu caracter feudal, în care ierarhia bisericească s-a inserat mai mult decât ar fi cerut binele spiritual al enoriaşilor. Secolele XV şi XVI au adus cu sine o transformare a acestor seniorii feudale în Sate teritoriale, constituite din gruparea unor regiuni foarte vaste şi care aveau în frunte un singur suveran, care conducea ţara pe care o considera ca o proprietate a sa.

Cu Revoluţia franceză şi cu formarea republicilor americane s-a născut o nouă concepţie de Stat cu totul nouă. Statul nu mai este dinastie, ci ţara şi populaţia sa. Aceasta din urmă îşi dă sieşi propria constituţie, adică creează Statul, iar un astfel de stat se prezintă poporului ca o entitate dotată cu viaţă proprie. ( ibidem .p. 478-479).

După moartea lui Grigore al XVI-lea (1831-1846), i-a urmat Pius al IX-lea un pontif cu o personalitate plină de fascinaţie, iubit atât de catolicii cât şi de necatolici. Pontificatul să reflectă şi progresul teritorial al Bisericii de acum. În 1850 a creat ierarhia engleză; în 1853, pe cea olandeză şi tot el a înfiinţat 29 de arhiepiscopii şi 132 de dieceze. Tot în timpul pontificatului său a fost proclamată dogma Neprihănitei Zămisliri (1854). (cf. ibidem, p 508-509).

Pentru Italia secolului al XIX-lea a fost un secol destul de buciumat, atât din cauza revoltelor interne şi persecuţia împotriva ordinilor călugăreşti cât şi din pricina războiului exter purtat împotriva Austriei (1849) iar apoi cel din Crimeia (1855) , cât şi a ciumei din 1854. ( cf. Sf Ioan Bosco).

În acest context se naşte la 20 aprilie 1842 din Carlo Savio şi Brigita Agagliate la Riva Chier, Domenic Savio, fiind botezat în aceeaşi zi (cf. Biblotheca Sancuorum, p 742).

Tatăl său, Carlo Savio, era de meserie, drept pentru care a trebuit să se mute în vreo câteva localităţi pentru a-şi putea întreţine familia. A trăit 75 de ani.

Mama sa Ana Brigita s-a căsătorit de tânără, la vârsta de 20 de ani. Îl urma mereu pe soţul său iar acolo unde el deschidea un atelier, ea se apuca de croitorie. A avut 10 copii, 5 băieţi şi 5 fete. Şase copii au plecat înaintea ei în paradis. Ea a trăit doar 51 de ani. (cf ibidem .p 24-27).

În anul 1841, părinţii lui Domenic au rămas fără serviciu şi se aflau în mare sărăcie. Au plecat aşadar la Riva, un sat situat la vreo cinci kilometrii distanţă de Cheri. În timp ce locuiau în acest sat, Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu naşterea unui fiu care trebuia să fie mângâierea lor. Naşterea copilului a avut loc la 2 aprilie 1842. când s-au dus să-l boteze pentru a deveni creştin, i-au pus numele de Domenic.

Când Domenic a împlinit 2 ani, din cauza unor necazuri neprevăzute, părinţii s-au mutat la Morialdo, în regiunea Castelnuovo.

Tatăl şi mama lui se străduiau foarte mult să-i ofere lui Domenic o educaţie creştină, iubindu-l cu tandreţe. El avea un caracter bun, o inimă făcută pentru a-l iubi pe Dumnezeu. Cu o uşurinţă uimitoare a învăţat rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar la patru ani le rostea deja singur. Chiar şi-n primii ani de viaţă, când copiii sunt capricioşi şi distraţi, el rămânea mereu pe lângă mama lui. Seara când tatăl său se întorcea acasă de la muncă, Domenic î-i alerga înainte plin de bucurie, îl prindea de mână şi dacă putea îl îmbrăţişa pe după gât, ceea ce pentru tatăl era ca o dulce mângâiere în oboseală.

Într-o zi a venit la ei o persoană la prânz şi aşezându-se la masă fără să facă semnul crucii, Domenic, dezgustat, a plecat de la masă şi s-a dus cu castronul în mână să mănânce într-un colţişor. Întrebat după aceea de către tatăl său de ce s-a comportat astfel, i-a răspuns că acel om nu era un creştin, pentru că nu face semnul crucii înainte de a mânca şi deci, nu este bine ca ei să stea lângă el (cf, S.P. p 44).

Vicarul din Morialdo povesteşte despre Domenic: “ În primele zile după ce am ajuns la Morialdo, vedeam adesea un copil de vreo cinci anişori venind la biserică însoţit de mama sa. Chipul său senin, înfăţişarea sa ordonată, modul său recules atrăgeau privirea mea şi a altor persoane. Dacă ajungând la biserică o găsea închisă se întâmpla ceva frumos. În loc să alerge şi să strige, aşa cum fac copii de vârsta lui, singur sau cu ceilalţi, se aşeza în genunchi lângă uşă, îşi apleca capul, îşi împreuna mâinile nevinovate în faţa pieptului şi se ruga cu încredere până în clipa când se deschidea biserica. Câte o data pe pământ era noroi, ploua sau ningea, dar el nu dădea importaţă la nimic. Se aşeza în genunchi şi se ruga. Uimit şi plin de curiozitate, am vrut să ştiu cine era acel copil pe care îl admiram. Mi-au răspuns că era fiul fierarului Carlo Savio.

Când mă întâlneam pe drum cu el era foarte mulţumit şi era primul care mă saluta cu mult respect. După aceea a început să vină la şcoală şi într-un timp scurt a făcut progrese mari la învăţătură, pentru că pricepea, îşi dădea interesul foarte mult. Era nevoit să stea împreună cu copii needucaţi, dar nu s-a certat niciodată cu ei”( cf. S.P, p 445-446).

Pentru a fi admis la sfânta Împărtăşanie, lui Domenic nu-i lipsea nimic: cunoştea pe derost tot Catehismul mic, ştia bine ce e sacramentul Euharistiei şi dorea cu ardoare să primească sfânta Împărtăşanie. Însă singurul impediment era vârsta căci avea doar 7 ani, iar în acele vremuri copii primeau acest sacrament la vârsta de 11-12 ani. Totuşi vicarul s-a consultat cu alţi preoţi şi la admis pentru a primii prima oară pe Isus-Euharistic.

Era ziua de Paşti a anului 1844 ziua de 8 aprilie, când a primit sfânta Împărtăşanie. Aceea zi pentru Domenic a însemnat cea mai frumoasă zi ce şi-o amintea ca o zi importantă.

În această circumstanţă a scris câteva amintirii pe care le păstra cu gelozie şi pe care le recitea adesea. Iată-le: “ Amintiri de-ale mele, Savio Domenic, anul 1844 când am făcut Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de şapte ani. Mă voi spovedi foarte des şi mă voi împărtăşi ori de câte ori confesorul îmi va permite. Vreau să sfinţesc zilele de sărbătoare. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria. Mai bine moartea decât păcatul”. Aceste amintiri pe care le repeta deseori au fost ca un ghid al acţiunilor lui până la sfârşitul vieţii sale. (cf, Bibliotheca Sanctorum, p 741).

După ce a terminat primele clase, pentru a-şi continua studiile Domenic ar fi trebuit să meargă într-un alt sat. Chiar dacă şcoala municipală era la o distanţă de 5 km, a hotărât să o frecventeze. Acest copil de numai 10 ani se ducea şi se întorcea pe jos în fiecare zi. Câteodată vântul sufla puternic, soarele ardea, ploaia sau era frigul făceau drumul să fie foarte anevoios. Nu conta acest lucru. Pentru a asculta de părinţi, pentru a avea instruirea necesară, Domenic suferea greutăţi, depăşeşte suferinţele. Toate acestea le făcea pentru un stăpân, pentru Dumnezeu care răsplăteşte chiar şi-un pahar de apă oferit din iubire faţă de el. ( cf, Don Bosco, p 53-54).

Fiind stăpân pe noţiunile de limbă latină, pe care probabil le-a învăţat de la Don Cagliero, Domenic a terminat două clase: prima şi a doua de gimnaziu. Apoi a frecventat a treia clasă de gimnaziu însă în al patrulea an de gimnaziu din cauza bolii apoi a morţii a trebuit să întrerupă şcoala din cadrul Oratorului. (cf, Reelabolare după Sussidi 2, Salezieni, Roma, pp 174-205).

Frecventând şcoala Domenic a învăţat cum să se comporte cu colegii. Când vedea un băiat atent, ascultător, respectuos, care ştia lecţiile îşi făcea cu interes temele, care era apreciat de profesor, şi-l făcea prieten. Dacă din contra, Domenic îl evita cu totul. ( cf, Don Bosco, p61).

Pe 2 octombrie 1854, dis-de-dimineaţă Domenic însoţit de tatăl său la întâlnit pe Don Bosco la Morialdo, loc unde acesta din urmă obişnuia a-şi aduce copii de la oratoriu într-o mică vacanţă. În această zi Domenic îi cere lui Don Bosco să-l ea cu el la Torino, iar după o mică probă Don Bosco îl ea cu el. aici la oratoriu Domenic ar fi dorit să devină preot. (cf, S. P, p 453).

Anul 1854, an în care Domenic a ajuns la Torino, a fost pentru acest oraş un an îngrozitor. Ciuma a pătruns şi decimat oraşul. De la 1 august până la21 noiembrie cazurile înregistrate în oraş au fost 2500, cu 1400 de morţi.

Pe 8 decembrie 1854 la Roma, în Bazilica Vaticană, în prezenţa a celor 53 de cardinali, 42 de arhiepiscopi şi 98 de episcopi, prin glasul lui Pius al IX-lea a fost proclamată dogma Neprihănitei Zămisliri cu această formulă textuală: Este decretul de credinţă, conţinută în Revelaţie, că Preafericita Maria, în prima clipă a Zămislirii ei, printr-un privilegiu special şi prin harul lui Dumnezeu, în virtutea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc. (cf, Don Bosco, p 96).

În acea seară Domenic a mers în faţa altarului Sf Fecioare şi a reînnoit angajamentele de la prima sfântă Împărtăşanie, cu aceste cuvinte: Marie, îţi dăruiesc inima mea, fă să fie mereu a ta - Isuse, Marie, fiţi voi pentru totdeauna prietenii mei dar, vă rog, faceţi mai degrabă să mor decât să am nefericirea de a săvârşi un păcat. ( cf, Biblotheca Sancuarum p 742-743).

Vorbea cu plăcere despre Papa. Îşi exprima dorinţa de-al vedea înainte de a muri. Afirma că are un lucru important să-i transmită. Mai exact era vorba despre un vis cu privire la Anglia. Iată acest vis: Într-o dimineaţă, în timp ce făceam mulţumirea după Împărtăşanie, am fost surprins de o puternică distracţie. Mi se părea că văd o câmpie foarte largă plină de oameni învăluiţi într-o ceaţă densă. Mergeau, dar ca nişte oameni care, rătăcindu-se, nu ştiau încotro merg. Această ţară, mi-a spus cineva care era aproape de mine , este Anglia!. În timp ce voiam să întreb alte lucruri, l-am văzut pe Papa Pius al IX-lea însuşi, aşa cum l-am văzut pictat în unele tablouri. Îmbrăcat maiestos, ţinând în mână o făclie aprinsă, înainta spre acea mulţime imensă. Cu cât se apropia mai mult, cu atât lumina acelei făclii risipea ceaţa, iar persoanele rămâneau într-o lumină puternică, ca la amiază. Această făclie, mi-a spus prietenul care era aproape de mine, este religia catolică care trebuie să-i lumineze pe englezi. ( cf. Don Bosco p 210-211).

Într-o zi s-a întâmplat să lipsească de la micul dejun, de la cursuri şi de la prânz. Nimeni nu ştia unde este. Când directorul a fost informat, a bănuit ceea ce mai apoi s-a dovedit a fi adevărat: era în biserică foarte concentrat încât credea că încât credea că nu se terminase liturghia deşi era două după-amiază.

O dată, Domenic i-a cerut voie lui Don Bosco să meargă acasă pentru a o vedea pe mama sa care era bolnavă, deşi nimeni nu-l informase despre acest lucru. Totuşi i s-a permis acest lucru iar el a mers şi a vizitato pe mama lui care chiar era bolnavă spre surprinderea ei şi a celorlalţi din familie.

Şederea sa la Oratoriu a fost întreruptă de boala ce îl asaltase datorită fragilităţii, marii sensibilităţi şi continuei tensiuni spirituale îi consumau energiile vitale. (cf. Don Bosco, p 221).

Pe 9 martie 1857 Domenic îşi lua zborul spre paradis după ce a primit Împărtăşania şi Maslu.

Declarat venerabil de Pio al XI-lea în 1933, beatificat de Pio al XIII-lea le 5 marie 1950 şi canonizat la 12 iunie 1954. ( cf, Biblotheca Sanctorum, p 743).

Viaţa acestui Sfânt m-a impresionat încă de cum am început să citesc primele pagini ale istorie sale scrise de Don Bosco, iar exemplu, său de aşi trăi viaţa în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, mi-au dat de gândit şi totodată mi-au dat un imbold de a trăi şi eu bine fiecare moment de aici din seminar, de a fi responsabil cu darurile primite din partea Providenţei punându-le în slujba Lui şi a celui de lângă mine.

Totodată mi-a rămas în minte această formulă de sfinţenie prezentată de Don Bosco lui Domenic şi anume: „ mai întâi Fii vesel. Ceea ce te tulbură şi-ţi risipeşte pacea nu vine de la Domnul. În al doilea rând, Îndeplineşte-ţi datoriile de a studia şi de a te ruga! Fii atent la şcoală, fii plin de râvnă la studiu şi la rugăciune. Şi apoi Fă binele altora! Ajută-ţi mereu colegii, chiar dacă ţi se cer anumite sacrificii. Sfinţenia e cuprinsă în toate acestea!” .

Bibliografie:

Biblotheca Sancuorum IV, ed Citta Nuova Editrice, Roma 1964.

Hertling Ludwig S.J. Istoria Bisericii, ed Ars Longa, 1998

Sf Ioan Bosco, Viaţa tânărului Domenic Savio, trad. Alois Farcaş; ed Galaxia Gutenberg, Constanţa 2006.

Sigle: S.P = Sumarum Procesum

Fericita Tereza de Calcutta (1910-1997)

Când vorbim despre secolul XX nu ne putem gândi la altceva decât la o perioadă foarte densă şi accelerată ca derulare a faptelor istorice, contradictorie şi complexă, fericită dar şi dramatică prin consecinţele unor procese şi fenomene de tip istoric care s-au manifestat pe plan politico-militar, social şi spiritual. Este secolul în care sute de milioane de oameni au fost victimele războaielor, revoluţiilor, epurărilor etnice sau religioase şi a intoleranţei ideologice. Printre cele mai spectaculoase evenimente care s-au înregistrat în acest secol putem aminti: revoluţia bolşevică din octombrie 1917 care a generat o uriaşă zonă de incertitudine politică, de instabilitate, haos şi război civil, cele două războaie mondiale care au zguduit puternic lumea, timp în care au avut loc decimări în masă a populaţiei globului, la care s-au adăugat şi alte tipuri de dezastre.

Europa Centrală, unde s-a născut cea care avea să devină Maica Tereza, a reprezentat pentru secolul al XX-lea câmpul multor tensiuni internaţionale. Fostul Imperiu Otoman este pe cale să dispară, lăsând însă în urmă un mozaic de state în care se îngrămădesc naţionalităţi şi religii cu interese divergente: greci, slavi, sârbi, albanezi, turci, musulmani, ortodocşi, evrei. Practic, istoria ei este alcătuită dintr-o lungă şi succesiune de războaie interne, provocate în mare parte de rivalităţile şi intenţiile hegemonice ale marilor puteri europene: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Rusia, Prusia. În timpul celor două războaie balcanice din 1912-1913, Rusia susţine ţările din Balcani împotriva turcilor. Puterile Centrale se simt încercuite şi încearcă să destrame Antanta (Franţa, Rusia, Serbia, Regatul-Unit). Aceste crize accentuează tensiunile internaţionale şi cursa către înarmare. Asasinarea ducelui Franz - Ferdinand de Austria de către un sârb bosniac provoacă declanşarea Primului Război Mondial. Al Doilea Război Mondial tulbură din nou ordinea geografică din regiune, timp în care, pe lângă Bulgaria şi România, Albania devine „democraţie populară” stând sub influenţă sovietică (cf. De La Borie G., 16-18).

Zona de referinţă în care Maica Tereza şi-a desfăşurat cea mai mare parte a vieţii sale, India sau mai precis oraşul Calcutta de pe acest continent, nu este nici ea scutită de perioade tulburătoare şi de suferinţă. Odată cu căderea Imperiului Mongol (1858) care a dominat sub-continentul indian timp de mai multe secole, India devine colonie britanică. Naţionalismul indian se trezeşte în special sub influenţa lui Mahatma Gandhi, cel care le cere englezilor să părăsească India. După mulţi ani de răscoale şi lupte, independenţa Uniunii Indiene este proclamată în 1947. O parte din această ţară se separă pentru a deveni statul musulman al Pakistanului. Schimbări violente precum secesiunea Pakistanului în momentul independenţei, urmată de cea a Bangladeshului în 1970, provoacă exodul a numeroase persoane şi numeroase alte masacre între hinduşi şi musulmani, sikh şi hinduşi ( cf. De La Borie G., 38-39).

După cum era şi de aşteptat, distrugerea bunurilor şi a lucrurilor făcută de cele două războaie mondiale, cu fenomenele care le-au însoţit şi le-au urmat, au lovit grav şi în Biserică. Mai mult, dezvoltarea ulterioară ne arată că schimbările interne şi externe ale ultimelor timpuri nu a trecut pe lângă Biserică fără să-i lase urme. În multe ţări, activitatea pastorală suferă din cauza amestecului şi interdicţiilor din partea statului. Cele mai importante evenimente politico-religioase care au marcat acest veac au fost reconcilierea Italiei cu Sfântul Scaun şi mai ales Conciliul Vatican II deschis de către Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963), în care s-a vorbit despre revelaţia Bisericii, despre viaţa ei internă şi mai ales despre misiunea acesteia în lume (cf. Hertling L., 541-543, 565). „Acest conciliu a voit să fie o reînnoire globală a Bisericii şi a raporturilor ei cu lumea, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu” (Dumea E., 593).

În această atmosferă se naşte una dintre personajele extraordinare ale secolului nostru, Agnes Ganxhe Bojaxhiu, la 27 august 1910, într-o familie albaneză la Skopje, astăzi capitala Macedoniei, în fosta Iugoslavie, pe atunci parte din Imperiul Otoman. Tatăl, Kolle, este un comerciant cu carte, angajat în mişcarea de eliberare a Albaniei de sub dominaţia turcă. Mama, Drane, este o femeie puternică care, după moartea prematură a soţului, îi va creşte pe cei trei copii, Lazăr, Agnes şi Age, îngrijindu-se de educaţia lor, la un nivel superior mediei celor de vârsta lor, şi de instruirea lor religioasă. Agnes a primit Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de 5 ani şi jumătate, iar Sf. Mir în noiembrie 1916. După asasinatul ducelui Ferdinand al Austriei la Sarajevo în 1914, întreaga Europă va suferi datorită flăcărilor marelui război. La optsprezece ani, părăseşte Skopje pentru a merge la Rathfarham, aproape de Dublin, în Irlanda. A fost acceptată cu multă bucurie de surorile de Loreto, ramura irlandeză a Institutului Sfintei Fecioare Măria fondat de Mary Ward în 1609. Ordinul trimitea misionare mai ales în India. Agnes a visat să ajungă în India încă de când a auzit vorbindu-se despre ea de la câţiva misionari iugoslavi. Pe data de 1 decembrie 1928, Agnes, novice cu numele Maria Tereza a Pruncului Isus pleacă spre India la bordul unei nave, împreună cu o altă colega iugoslavă pe nume Betika Kajnc care a luat numele Maria Magdalena. Debarcă la Colombo la 27 decembrie, iar la 6 ianuarie 1929 începe noviciatul la Darjeeling, la poalele munţilor Himalaya.

În ziua de 24 mai 1931 depune primele voturi la Darjeeling, iar voturile pe viaţă le va depune la 24 mai 1937. Va preda geografie şi religie fetelor de la colegiul Sf. Fecioară Maria la Entally, Calcutta, până în luna august 1848, devenind şi directoarea acestui colegiu. Calcutta era unul dintre cele mai populate oraşe ale Indiei. Odată ce naţiunea îşi obţinuse independenţa, la Calcutta veneau mii de fugari care vagabondau prin oraş, victime ale foamei şi bolilor, pentru motivul că nu reuşeau să-şi găsească nicăieri o locuinţă unde să stea (cf. Allegri R., 96-97).

În trenul care o duce la Darjeeling, într-o noapte din decembrie 1946, simte chemarea pentru cei mai săraci dintre săraci, aceasta fiind o vocaţie în vocaţie. Îi împărtăşeşte experienţa pe care a avut-o îndrumătorului spiritual, părintele Celeste van Exem şi arhiepiscopului de Calcutta, monseniorul Ferdinand Perier. Amândoi o îndeamnă să aibă răbdare şi să fie prudentă. Doi ani mai târziu, scrie la Roma, la Congregaţia pentru Persoanele Consacrate, pentru a cere permisiunea de a părăsi ordinul de Loreto şi de a se dedica indienilor săraci. În acelaşi an, la 18 august, sosind răspunsul de la Roma, Maica Tereza renunţă la veşmântul negru al surorilor de Loreto, îmbracă „sari-ul” alb al indiencelor sărace şi părăseşte mănăstirea (cf. Bosco T., 26-31). Aprobarea instituirii la Calcutta a Congregaţiei Misionarelor Carităţii s-a realizat la 7 octombrie 1950. În anii următori apar iniţiativele cele mai celebre: Nirmal Hriday (Casa muribunzilor), Shishu Bhavan (Casa copiilor), Shantinaghar (Oraşul leproşilor). Fericita Tereza părăseşte India pentru întâia oară în octombrie 1960, după 23 de ani de muncă continuă, pentru a merge în America, invitată fiind la un congres. Înainte de a se întoarce la Calcutta, se opreşte la Roma, unde îi cere Papei Ioan al XXIII-lea, prin cardinalul Gregorio Agagianian, aprobarea congregaţiei cu titlul de drept pontifical. La Roma îl întâlneşte pe fratele ei Lazăr, pe care nu-1 văzuse de când avea optsprezece ani. La 1 februarie 1965 „Congregaţia Misionarelor Carităţii” obţine statutul pontifical, adică reconcilierea directă cu Roma.

Câteva luni mai târziu, Maica Tereza inaugurează în Venezuela prima casă dintre cele 443 de case răspândite în 95 de ţări. Datorită meritelor sale, la 10 decembrie 1969 primeşte la Oslo premiul Nobel pentru pace. Este cel mai prestigios din sutele de premii, distincţii, titluri academice „honoris causa” pe care le-a primit. În martie, după crizele de inimă, care în luna octombrie a anului precedent au provocat temeri pentru viaţa ei, constrângând-o la o perioadă îndelungată de internare în spital, Maica Tereza îi prezintă papei demisia din funcţia de superioară generală. Totuşi, chiar în ciuda acestor lucruri, Capitolul General al Ordinului, la 8 septembrie 1990, o realege în unanimitate iar ea acceptă încă o dată funcţia.

În anul 1991, de Paşti, Maica Tereza inaugurează catedrala din Tirana, care în timpul dictaturii lui Enver Hoxha fusese transformată în cinematograf. Se împlineşte unul din visele sale atunci când reuşeşte să deschidă trei case în Albania. În luna august 1994, scrie un mesaj adresat puternicilor lumii reuniţi la Cairo pentru Conferinţa Mondială a ONU despre „Popoare şi dezvoltare”. Este un apel insistent împotriva avortului, în numele dreptului la viaţă. Cu prilejul celei de-a patra Conferinţe Mondiale a ONU despre femei care a avut loc la Pechin, în septembrie 1995, trimite participantelor un mesaj în apărarea maternităţii. Nu după mult timp, i se agravează condiţiile sale de sănătate deja precare. Este internată în spital de trei ori, iar la 29 noiembrie 1996 este operată pe arterele coronariene. La sfârşitul lunii decembrie, îşi dă demisia din funcţia de Superioară Generală a Misionarelor Carităţii şi în locul Fericitei Tereza este aleasă sora Nirmala Joshi, în vârstă de 63 de ani, o indiancă ce s-a convertit de la hinduism la catolicism. Maica Tereza declară totuşi că este fericită şi că nu vrea să iasă la pensie pentru că mai are încă multe de făcut.

Fericita Tereza moare la Calcutta în urma unui stop cardiac, în ziua de 5 septembrie 1997, la orele 21,30. După funeraliile de stat, celebrate la 13 septembrie, este înmormântată în capela de la parter a Casei din Lower Circular Road, acolo unde se reculegea mereu în rugăciune intimă (cf. Zambonini F., 13-16).

După ce am prezentat în linii mari biografia Fericitei Tereza şi evenimentele principale din viaţa sa, în continuare voi căuta să-i evidenţiez trăsăturile spirituale sau mai bine spus să vorbesc despre universul spiritualităţi sale, care a răspuns atât de bine la criza politico-socio-religioasă a vremii.

Maica Tereza spune despre sine următoarele: „După sânge şi origine sunt albaneză. Am cetăţenie indiană. Sunt călugăriţă catolică. În inimă aparţin cu totul inimii lui Isus” (cf. Zambonini F., 166). Ea s-a îndrăgostit cu adevărat de Isus încă din cea mai fragedă copilărie şi nu a încetat în tot cursul vieţii să păşească în taina acestei intimităţi. Primul har al acestei intimităţi datează după spusele sale, de la Prima Sfântă Împărtăşanie. În timpul noviciatului a ştiut să-şi însuşească foarte bine virtuţile supunerii. Unul din crezurile centrale ale vieţii Maicii Tereza nu a fost ajutarea săracilor şi suferinzilor cum a tradus atât de liber mass-media şi Biserica, ci sărăcia şi suferinţa în sine, pe care Maica Tereza le considera sfinte, şi respectiv calea adevărată spre mântuire, după cum ea însăşi a declarat. În ciuda faptului că a fost intens lăudata ca un suflet altruist, dedicat alinării suferinţei celor bolnavi şi săraci, realitatea din clinicile şi orfelinatele din Calcutta, aflate sub conducerea şi patronajul ei, construia o imagine considerabil diferită.

Mesajul religios al Maicii Tereza a fost unul extrem, tinzând spre valori creştin-fundamentaliste, în dese declaraţii violente la adresa avortului, pe care îl considera, după cum a declarat chiar în discursul de acceptare a premiului Nobel, cea mai mare ameninţare la adresa păcii în lume. În mod similar era ferm opusă metodelor contraceptive, susţinând că planificarea naturală este singura metodă acceptabilă, şi că oricărui părinte care a consimţit vreodată la un avort ar trebui să îi fie interzis dreptul la adopţie. Într-un cuplu de evenimente mai puţin notabile, dar relevante legate de caracterul său, Maica Tereza a participat în 1995 la influenţarea unui vot în legătură cu ridicarea interdicţiei asupra divorţului în Irlanda, singura ţară din Europa cu o asemenea prohibiţie, astfel ca, în timp ce majoritatea partidelor politice ţinteau spre aprobarea moţiunii şi ridicarea interdicţiei, Maica Tereza a intervenit sfătuind alegătorii să voteze împotrivă.

Slabă, măruntă (1,52m), cu faţa brăzdată de zbârcituri datorate oboselii şi participării la nevoile omului, asemeni unui câmp pregătit pentru semănat, Fericita Tereza i-a iubit pe sărmani, pe săraci, pe muribunzi, pe cei încătuşaţi, pe bolnavii de Sida, pe copiii fără familie, dar mai cu seamă pe cei care sunt respinşi de lume. Această mică şi fragilă femeie a fost o sublimă şi uimitoare mărturie a lui Cristos. Puterea Maicii Tereza a fost iubirea, pe care a trăit-o într-un mod simplu şi concret. Dumnezeu a vrut să scoată în evidenţă prin această călugăriţă albaneză faptul că El nu încetează să ne iubească pe noi, fiii săi, chiar şi în condiţiile disperate provocate de cele două războaie mondiale şi prin ea invită lumea să nu-şi piardă speranţa în astfel de condiţii limită. A fost o femeie care nu a vorbit mult, dar a acţionat mereu şi care s-a topit de dorinţa de a se dărui pe sine, în întregime, celorlalţi. Se poate spune că este cea mai pură expresie a unui creştinism trăit lângă Isus din Evanghelie. Maica Tereza a ascuns în micuţa sa făptură o spiritualitate imensă şi un curaj supraomenesc (cf. Allegri R., 5-20).

Unul dintre cele mai importante mesaje pe care Maica Tereza a vrut să le transmită lumii a fost acela de a nu se anula demnitatea fiinţei umane care este atât de preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Ea vede în fiecare suferind chipul lui Cristos, care s-a întrupat şi a acceptat să moară pe cruce fără păcat, pentru a ne răscumpăra pe noi de toate păcatele. Într-un mod foarte vizibil a reuşit să schimbe India, contestându-i mentalitatea fatalistă şi revendicând valoarea de neînlocuit a persoanei. Această femeie sfântă, cu o personalitate foarte puternică, nu a fost specialistă doar în bolile omenirii, dar a ştiut ca şi în dezastre, cutremure, inundaţii, distrugeri în urma războaielor (nu trebuie să uităm nici de dezastrele provocate de cele două bombe care au fost lansate de către americani la Hiroshima şi Nagasaki) să ofere primul ajutor în numele lui Cristos (cf. Pucci V. M., 20-25). A răspuns foarte bine la nevoile timpului, concentrându-se printre altele pe trei aspecte fundamentale: sărăcie, tăcere şi zâmbet. Maica Tereza a înţeles foarte bine faptul că pentru se detaşa de lucrurile materiale astfel încât să se simtă cât mai libere în interiorul ei, şi pentru a înţelege lumea foarte săracă, a fost numai decât necesar să trăiască în sărăcie. Este cerinţa cea mai radicală şi cea mai originală a Misionarelor Carităţii, ca act de încredere în providenţă. Esenţa congregaţiei întemeiată de ea rămâne compasiunea pentru cei mai săraci dintre săraci şi pentru cei care suferă de un tip aparte de lepră: singurătatea. Despre veselie spune următoarele: „ O călugăriţă veselă este ca un soare într-o comunitate. Veselia este semnul unei persoane generoase” (cf. Pucci V. M., 95).

Atunci când numărul surorilor Maicii Tereza a crescut, curajoase şi pregătite să se deplaseze oriunde, s-au oferit să ajute în multe locuri din lume victimele de pe urma războaielor şi a calamităţilor naturale. Această fericită va repeta fără încetare locuitorilor din ţările bogate că nu foloseşte la nimic să te duci în India pentru a-i ajuta pe copiii înfometaţi, dacă nu ai ochi să vezi setea de dragoste a celor excluşi din Occident. La începutul anului 1990, în momentul în care Cortina de Fier ce separa Europa în două va cădea, ea îşi va îndrept privire către ţările ex-comuniste. Profunzimea credinţei sale, viziunile şi încercările care i s-au dat, fac din ea şi una dintre marile figuri mistice ale lumii.

Fericita Tereza este pentru mine un adevărat model de trăire evanghelică. Acest exemplu actual de sfinţenie dă naştere în inima mea la un imbold sincer pentru a-l imita, prin slujirea celor mai săraci dintre săraci şi a tuturor acelor persoane pe care societatea de astăzi le marginalizează. Nu în ultimul rând, asemenea acestei femei sfinte, doresc să fiu un mesager al iubirii şi al păcii în lume. Aş voi să spun şi eu împreună cu Maica Tereza: „Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu. El scrie ceea ce vrea.”

Bibliografie

ALLEGRI RENZO, Tereza Sărmanilor, trad. Vasile Sichitiu, Akia, Braşov 1994.

BOSCO TERESIO, Madre Tereza - il sorriso di Dio, Elledici, Torino 2003.

DE LA BORIE GUILLEMETTE, Maica Tereza de Calcutta, trad. Dan Burcea, Sapientia, Iaşi 2004.

DUMEA EMIL, Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Ars Longa, trad. Emil Dumea, Iaşi, 1998.

MARIO V. PUCCI, Madre Teresa di Calcutta, Messaggero Di Sant’Antonio, Padova 2001.

ZAMBONINI FRANCA, Tereza de Calcutta - Creionul lui Dumnezeu, trad. Cristina Grigore, Pauline, Bucureşti 2003.