Suferinţele lui Isus în Gradiana Măslinilor - Viziune

Venerabila Ana Ecaterina Emmerich a fost o călugăriţă augustiniană a mănăstirii Agnetenberg, din Dulmen, Westphalia în Germania, care a trăit între anii 1774 şi 1824. În timpul vieţii sale, Dumnezeu i-a arătat viziuni din trecut, din prezent şi din viitor. Mulţi teologi au considerat că ea a primit cele mai multe viziuni dintre toţi sfinţii. Dureroasele Patimi ale Domnului nostru Isus Cristos reprezintă viziunile Anei Ecaterina Emmerich referitoare la suferinţele îngrozitoare ale iubitului nostru Domn Isus Cristos îndurate pentru a salva omenirea. Acestea includ Ultima Cină, agonia în grădina Măslinilor, arestarea, încoronarea cu spini, judecata în faţa lui Ponţiu Pilat, purtarea crucii, răstignirea şi moartea pe cruce, dar şi Învierea lui Isus Cristos. Ele oferă detalii clare şi incredibile despre viaţa lui Isus pe lângă cele pe care le citim din Biblie despre el.

În ceea ce privesc revelaţiile private al Caterinei Emmerich trebuie spus că acestea nu reprezintă un adevăr de credinţă. Biserica recunoaşte posibilitatea acestor revelaţii private însă acestea nu pot aduce niciodată ceva nou - în sensul completării - la ceea ce s-a transmis prin Tradiţie şi Evanghelii, ci numai al explicitării. Natura însăşi al acestor revelaţii private poate produce interpretări eronate fie din cauza neînţelegerii mesajului sau din cauza exprimării greşite a persoanei care-l primeşte, sau al persoanei care îl consemnează în scris. Că este aşa o demonstrează anumite erori care sunt conţinute în această carte şi pe care un cititor creştin cultivat în cele spirituale le va descoperi şi le va înţelege. Aceste erori nu invalidează totalitatea mesajului al acestei scrieri, care este acela de a face cunoscut ceea ce a suferit pentru noi Domnul nostru Isus Cristos pentru ca memoria noastră aşa de slabă să reevalueze gravitatea păcatului cât mai realistic posibil.

Scrierile multor sfinţi ne introduc într-o nouă şi miraculoasă lume, dacă putem spune aşa. În toate timpurile au existat revelaţii asupra trecutului şi viitorului, asupra unor lucruri absolut inaccesibile gândirii noastre. În prezent oamenii tind să privească aceste revelaţii ca simple halucinaţii sau ca fiind cauzate de o condiţie bolnavă a trupului.

Oricine citeşte viaţa şi cartea Anei Ecaterina Emmerich se va convinge că nu există nici o greşeală cât o priveşte pe dânsa ori revelaţiile sale. Cartea ei se aseamănă foarte mult cu scrierile multor sfinţi, iar viaţa sa suportă cele mai uimitoare similitudini cu cele ale sfinţilor. Pentru a fi convinşi de acest lucru trebuie să studiem şi scrierile care au legătură cu sfântul Francisc de Assisi, sfântul Bernard, sfânta Brigita, sfânta Hildegard, sfânta Ecaterina de Genova, sfântul Ioan al Crucii, sfânta Tereza şi un mare număr de sfinţi care sunt mai puţin cunoscuţi. Este foarte clar că sora Emmerich a fost inspirată de Sfântul Duh, iar noi nu atribuim nici un merit cărţii sale decât le îngăduie Biserica celor de aceeaşi clasă. Toate scrierile sunt edificatoare şi posibile promovatoare de pietate, singurul obiectiv urmărit. Nu trebuie să exagerăm importanţa lor pentru că provin din inspiraţia divină; o favoare atât de mare nu se acordă decât cu o extremă prudenţă.

Aceste viziuni au fost scrise de un scriitor care a fost trimis de episcopul locului la patul Anei Ecaterina Emmerich pe cand aceasta era bolnavă, în ultimii ani ai vieţii sale.

Ana Ecaterina a primit stigmatele în ultimele zile ale anului 1821. Pe data de 29 decembrie, pe la ora 3 după-amiază se afla întinsă pe pat, în cămăruţa ei, extrem de bolnavă şi într-o stare de extaz, cu braţele extinse, meditând suferinţele Domnului ei şi implorându-l să-i permită să împreună cu el. A spus cinci Tatăl nostru în cinstea celor cinci răni ale lui Isus şi a simţit cum inima îi ardea de iubire. A văzut apoi o lumină coborând spre ea şi a observat în mijloc strălucitoarea înfăţişare a Salvatorului crucificat ale cărui răni arătau precum multe focare de lumină. Inima ei era inundată de bucurie, dar în acelaşi timp de tristeţe şi la vederea sfintelor răni dorinţa de a suferi cu Domnul a devenit extrem de intensă. După aceea trei perechi de raze de culoare roşie asemenea unor săgeţi au ţâşnit deodată şi i-au vătămat mâinile, picioarele şi coasta dreaptă. Cele trei raze din partea dreaptă au format capul unei suliţe.

În momentul în care razele au atins suliţa, picături de sânge au căzut din rănile făcute. A rămas mult timp într-o stare de insensibilitate şi, când şi-a recăpătat cunoştinţa, nu a ştiut cine îi întinsese braţele. A fost uimită să vadă sânge curgându-i din palme şi a simţit dureri enorme în picioare şi coastă. S-a întâmplat ca fetiţa proprietăresei să intre în camera ei, i-a privit mâinile-i sângerânde şi a fugit să-i spună mamei sale, care a întrebat-o cu mare nelinişte ce i s-a întâmplat, dar Ana a rugat-o să nu vorbească despre acestea nimănui. A simţit după ce a primit stigmatele că o întreagă schimbare se petrecuse în interiorul ei; circulaţia sângelui părea că se răscolise şi că se scurgea rapid spre stigmate. Chiar ea însăşi a spus: Nu pot exprima în cuvinte modul cum sângele curgea!

Isus în Grădina Măslinilor

În seara de 18 februarie 1823 un prieten al sorei Emmerich a mers la patul ei unde stătea întinsă, aparent adormită; şi, fiind mult atins de frumoasa şi mişcătoarea expresie a înfăţişării sale, el însuşi s-a simţit inspirat înăuntrul său de a-şi înălţa cu înflăcărare inima spre Dumnezeu şi de a oferi Patima lui Cristos Tatălui Veşnic în unire cu suferinţele tuturor acelora care îşi poartă crucea.

În timp ce făcea această scurtă rugăciune, i s-a întâmplat să-şi fixeze ochii asupra stigmatelor de la mâinile sorei Emmerich. Ea şi le-a ascuns imediat sub cuvertură ca şi cum cineva i-ar fi dat o lovitură. Prietenul ei a rămas surprins şi a întrebat-o: Ce ţi s-a întâmplat? Multe, a răspuns ea pe un ton expresiv. În timp ce el încă se gândea la ce a vrut să spună, Ana a adormit. După un sfert de oră a tresărit deodată cu tot zelul unei persoane care se luptă cu o altă persoană, întinzându-şi ambele mâini, strângându-şi pumnii ca şi cum ar dori să respingă duşmanul din stânga patului său, exclamând cu o voce nemulţumită: Ce vrei să spui cu acest contract din Magdalum ?. Apoi a continuat să vorbească cu căldura unui om care este interogat în timpul unei dispute: Da, acela este sufletul posedat - mincinosul de la început - Satana, care reproşează multe lucruri; el spune că a cheltuit toţi banii pentru sine. Când a fost întrebată: Cine a cheltuit banii? Cui i se vorbeşte astfel?, ea a replicat: Lui Isus, adorabilului meu soţ pe muntele Măslinilor. Apoi s-a întors din nou spre stânga cu gesturi ameninţătoare, exclamând: Ce vrei să faci tu, o, tată al minciunilor, cu a ta înţelegere? Nu a eliberat douăzeci şi şapte de prizonieri sărmani la Tirza cu banii proveniţi din vânzarea de la Magdalum? L-am văzut eu, iar tu îndrăzneşti să spui că a provocat confuzie în tot satul, că a împrăştiat locuitorii şi că a irosit banii cu care fusese vândută proprietatea? Dar timpul tău a venit, duh blestemat! Vei fi înlănţuit şi capul îţi va fi strivit cu călcâiul!

După momentul instituirii adorabilului Sacrament din altar, Isus şi apostolii au părăsit sala cinei, iar sufletul său s-a întristat adânc. El i-a condus pe cei unsprezece până la valea lui Iosafat pe o cale neumblată. Imediat ce au plecat din casă am văzut luna aproape plină cum se ridica înaintea muntelui.

Divinul nostru Domn, umblând cu apostolii de colo-colo prin vale, le-a spus că se va întoarce pentru a judeca lumea, însă nu într-o stare de sărăcie şi umilinţă, iar oamenii vor tremura de frică şi vor plânge: Munţilor, acoperiţi-ne! apostolii nu l-au înţeles şi au crezut fără ezitare că oboseala şi slăbiciunea îi afectaseră creierul. El le-a repetat: Totuşi veţi fi scandalizaşi din cauza mea în această noapte. Pentru că stă scris: Voi bate păstorul şi oile turmei se vor împrăştia. Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.

Discipolii erau animaţi într-o oarecare măsură de entuziasmul şi devoţiunea primirii sfântului Sacrament, iar cuvintele solemne şi afectuoase ale lui Isus i-au inspirat. S-au strâns în jurul lui şi şi-au exprimat dragostea faţă de el printr-o mie de feluri, protestând cu înflăcărare că niciodată nu-l vor părăsi. Dar, precum Isus continua să păstreze acelaşi ton trist, Petru a exclamat: Cu toate că ceilalţi se vor scandaliza din pricina ta, eu nu o voi face, dar Domnul nostru i-a răspuns: Aşa să fie, dar eu îşi spun că în această noapte, chiar înainte de a cânta cocoşul, mă vei fi renegat de trei ori! Petru a tăgăduit, zicând: Da, chiar de-ar fi să mor cu tine, tot nu te-aş renega, şi toţi ceilalţi au fost de acord cu el. S-au îndepărtat puţin şi s-au oprit, deoarece amărăciunea Domnului nostru creştea încontinuu. Prietenii lui au încercat să-l consoleze cu argumente pur omeneşti, asigurându-l că ceea ce el prevedea nu avea să se întâmple. S-au obosit în zadar, au început să se îndoiască şi au intrat în ispită.

Era pe la ora nouă când Isus cu discipolii au ajuns în grădină. Luna aproape că răsărise şi lumina cerul cu toate că pământul era încă în întuneric. Isus, cuprins de cea mai mare întristare, le-a spus apostolilor că pericolul se apropie. Ucenicii se simţeau copleşiţi de oboseală, iar Isus i-a atenţionat să rămână în grădină, în timp ce el mergea să se roage. I-a luat cu sine pe Petru, Ioan şi Iacob şi s-a îndepărtat puţin, intrând în grădina Ghetsemani. Nici un cuvânt nu poate releva mâhnirea care-i apăsa sufletul, cauză a judecăţii ce se apropia. Ioan l-a întrebat cum se întâmplă că el, cel care îi consola mereu, era aşa de deprimat. Sufletul îmi este îndurerat până la moarte, a răspuns. Imediat s-a văzut înconjurat din toate părţile de suferinţe şi ispite care se mişcau din ce în ce mai aproape sub forma unor figuri înfricoşătoare purtate de nori. După aceea apostolii l-au auzit spunând: Rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine. Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Apoi s-a deplasat câţiva paşi spre stânga în josul dealului şi s-a ascuns După o piatră, într-o peşteră de şase picioare adâncime, în timp ce discipolii au rămas pe o vale mai sus. Pământul se adâncea mai mult cu cât se intra în această grotă şi plantele care atârnau din piatră dădeau impresia unei perdele.

Atunci când Isus s-a îndepărtat de apostoli, am observat o mulţime de forme înspăimântătoare înconjurându-l într-un cerc ce se îngusta mereu. Durerea şi angoasa sufletească continuau să crească şi tremura din toate mădularele şi, odată intrat în peşteră a-nceput să se roage ca şi un călător ostenit care caută adăpost din cauza unei furtuni neprevăzătoare, iar viziunile groaznice îl urmăreau oriunde şi deveneau din ce în ce mai vizibile şi mai clare. Vai! În această cavernă mică se găsesc tablouri straşnice sau nesăvârşite de la decăderea lui Adam şi până la sfârşitul lumii şi imagini despre pedeapsa meritată. Aici, pe muntele Măslinilor Adam şi Eva s-au refugiat După ce au fost izgoniţi din Paradis, au plâns şi au jelit chiar în aceeaşi peşteră.

Am simţit cum Isus, trimis el însuşi de Divina Dreptate spre a răscumpăra păcatele omenirii şi decis să se întoarcă în sânul Sfintei Treimi pentru a se concentra asupra curatei iubitoarei şi inocentei umanităţi şi împuternicit doar într-o iubire inexprimabilă, s-a jertfit angoasei şi suferinţei.

S-a plecat cu faţa la pământ, copleşit de o durere cumplită şi toate fărădelegile omenirii au apărut înaintea sa sub nenumărate aspecte şi în reala lor deformare. S-a împovărat cu greutatea durerii şi, în rugă, a oferit propria-i persoană adorabilă dreptăţii Tatălui ceresc ca plată pentru asemenea vină. Dar Satana, care era întronat printre toate aceste spaime şi care se umplea de bucurie la vederea lor, a renunţat la furia lui împotriva lui Isus şi a început să prezinte sufletului său groaznice viziuni crescânde, adresându-i-se în acelaşi timp minunatei sale bunătăţi cu aceste cuvinte: Să iei asupra ta păcatul? Vei putea tu oare rezista pedepsei? Eşti pregătit tu să faci faţă tuturor păcatelor?

O rază de lumină, precum o cărare luminoasă, a coborât din Paradis; avea loc o procesiune a îngerilor care veneau spre el pentru a-l întări şi a-i reda puteri noi. Restul peşterii era plin de imagini înfricoşătoare despre crimele noastre; Isus le-a luat asupra sa, dar acea adorabilă inimă consumată de o iubire perfectă pentru Dumnezeu şi pentru oameni a fost inundată de chin şi strivită sub apăsarea atâtor crime oribile. Când imensa masă de nelegiuiri ca şi valurile oceanului nesfârşit i-au trecut prin suflet, Satana a încercat numeroase moduri de a-l ispiti ca şi în deşert, îndrăznind chiar să-l acuze: Să iei toate asupra ta? Tu care nicidecum nu eşti cel nepătat? apoi la învinuit cu o imprudenţă infernală pe Domnul nostru de nelegiuiri imaginare. I-a reproşat greşelile discipolilor lui, scandalurile pe care le cauzaseră şi tulburările aduse lumii prin darea de obiceiuri vechi. Nici un fariseu, fie el sever şi viclean, nu l-ar fi putut întrece pe Satana cu această ocazie: l-a mai mustrat deoarece fusese motivul masacrului copiilor nevinovaţi, dar şi pentru suferinţele părinţilor săi în Egipt, că nu l-a salvat pe Ioan Botezătorul de la moarte, că adusese dezbinare în familii, că protejase oameni cu caracter vrednic de dispreţ, că refuzase să vindece diferite persoane, că-i ofensase pe locuitorii din Gergesa, permiţându-le bărbaţilor posedaşi de diavoli să le înapoieze cuvele  şi demonilor să arunce porcinele în mare; alte acuze aduse erau că-i spulberase familia şi că risipise averea altora; într-un cuvânt, Satana, în speranţa de a-i provoca şovăirea, i-a sugerat fiecare gând prin care să-şi dea seama că este doar un simplu muritor apt să împlinească aceste fapte fără nici un fel de intenţie supraomenească; deoarece nu ştia că Isus era Fiul lui Dumnezeu, Satana îl ispitea ca şi cum ar fi fost cel mai drept dintre oameni.

Dumnezeiescul nostru Salvator a permis ca umanitatea sa să domine asupra divinităţii sale deoarece era gata să îndure chiar şi acele ispite cu care sufletele sfinte erau asaltate în ceasul morţii, având în vedere faptele lor bune. Deoarece ar fi băut din potirul suferinţei până la ultima picătură, El a acceptat ca duhul necurat să-i ademenească fiinţa sacră; s-a arătat asemenea unui om care ar dori să atribuie faptelor sale bune o valoare specială şi, pe lângă aceasta, le-ar uni cu meritele Salvatorului nostru. Nu a fost nici un act din care să nu născocească vreo acuzaţie şi i-a reproşat lui Isus că a cheltuit preţul proprietăţii Mariei Magdalena din Magdalum, pe care-l primise de la Lazăr.

Printre păcatele lumii pe care Isus le-a luat asupra lui, le-am văzut şi pe ale mele; şi un curent în care am deosebit clar fiecare vină proprie se revărsa spre mine ieşind din ispitele ce-l înconjurau pe Mântuitor. În tot acest timp, ochii îmi erau fixaţi asupra Mirelui meu Ceresc; cu el am suspinat şi m-am rugat, împreună ne-am îndreptat paşii spre îngerii consolatori. Oh, cu adevărat că dragul nostru Domn a suferit grozav precum un vierme strivit de greutatea angoasei şi a chinurilor!

Când Isus s-a întors la peşteră, încă apăsat de greutatea suferinţelor sale, a căzut cu faţa la pământ şi cu mâinile extinse, rugându-se Tatălui veşnic; însă sufletul lui a trebuit să lupte împotriva unei alte încercări interioare care a durat trei sferturi de oră. Îngerii se apropiau de el şi îi arătau prin serii de imagini toate chinurile la care trebuia să fie supus pentru a răscumpăra păcatele; dar şi cât de mare era frumuseţea omului, imaginea lui Dumnezeu, înaintea căderii şi cât de mult această stare se schimbase şi fusese distrusă din momentul în care păcatul a pătruns în lume. El a văzut cum toate fărădelegile şi-au avut originea în păcatul lui Adam, semnificaţia şi esenţa senzualităţii îngrozitoarele, efecte asupra sufletului şi chiar toate suferinţele cauzate de pe urma sa. I-au arătat mulţumirea ce-o va oferi Divinei Dreptăţi şi în ce va consta chinul în trup şi suflet, rezultat din slăbiciunile omenirii întregi, iar această vină era necesar să-şi primească ispăşirea din partea singurei fiinţe fără pată - umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Îngerii i-au expus toate ipostazele sub diferite forme şi simţeam cum vorbeau, deşi nu auzeam nici o voce. Nici o limbă nu poate descrie descurajarea şi groaza ce i-au cuprins spiritul lui Isus la descoperirea unor asemenea teribile păcate - durerea lui era aşa de imensă încât o sudoare de sânge s-a văzut ieşind din toţi porii sfântului său trup.

În timp ce fiinţa adorabilă a lui Cristos era strivită de îngrozitoarea greutate a suferinţelor pe pământ, îngerii apăreau plini de compasiune; s-a făcut o pauză şi am perceput că doreau arzător să-l consoleze, rugându-se pentru aceasta înaintea tronului lui Dumnezeu. Doar pentru un moment s-a părut că se creează o legătură puternică între mila şi dreptatea Divinităţii şi între iubirea ce se sacrifica pe ea însăşi. Mi s-a permis să deosebesc chipul lui Dumnezeu, nu stând pe tron ca mai înainte, dar sub o formă luminoasă. Am zărit natura divină a Fiului în persoana Tatălui şi sustrasă din pieptul său; individualitatea Duhului Sfânt a purces de la Tată şi de la Fiu, s-a aflat, ca să zic aşa, între ei, dar totuşi toţi formau un singur Dumnezeu - aceste lucruri sunt de nedescris.

Totul a însemnat mai degrabă o percepţie interioară decât o viziune sub forme distincte şi mi s-a revelat ca şi cum voinţa divină a Domnului nostru s-a contopit cu cea a Tatălui Veşnic pentru a permite suferinţele la care era supus şi din pricina cărora voinţa sa umană îl implora pe Tatăl lui să-l cruţe, să se gândească la starea sa umană. Am remarcat această scenă atunci când îngerii, plini de compătimire, doreau arzător să-l consoleze pe Isus, care, de fapt, întrucâtva se elibera în acel moment. Apoi totul a dispărut, îngerii s-au retras din jurul Domnului al cărui suflet era gata să ţină piept unor noi asalturi.

În timp ce Răscumpărătorul nostru se afla pe punctul de a experimenta şi de a birui respingerea crudă în faţa suferinţei şi a morţii de către natura sa umană pe Muntele Măslinilor, ispititorului i se permitea să-l supună la toate chinurile pe acela care doreşte să se sacrifice pe sine însuşi pentru o cauză demnă. În prima parte a agoniei, Satana a dezvăluit ochilor lui Cristos enormitatea fărădelegilor ce trebuia să le plătească şi s-a dovedit a fi chiar răutăcios şi îndrăzneţ să caute vină în faptele Salvatorului însuşi. În partea a doua a agoniei, Isus a văzut suferinţele de ispăşit ce erau cerute de Divina Dreptate în toată cruzimea lor.

Toate acestea i-au fost arătate de serafimi, deoarece nu Satana era cel care trebuia să-i demonstreze că ispăşirea păcatelor e posibilă şi că tatăl minciunilor şi al disperării niciodată nu expune lucrările Divinei Îndurări înaintea oamenilor. Rezistând cu tărie tuturor asalturilor prin ascultare faţă de voia Tatălui Ceresc, i s-au mai expus înaintea privirii o succesiune de noi şi teribile viziuni în care îi erau prezentate sentimentele de îndoială şi anxietate pe care un om gata de a se dărui le experimentează, născute şi în sufletul Domnului nostru ce îşi punea el însuşi o întrebare înspăimântătoare: şi ce bun se va alege de acest sacrificiu? Apoi i s-a înfăţişat o imagine oribilă a viitorului ce i-a acoperit sufletul de angoasă. În timpul agoniei lui Isus am văzut-o pe Fecioara sfântă în casa Mariei, mama lui Marcu, cuprinsă de amărăciune şi durere sufletească. Se afla în grădină în compania Magdalenei şi a Mariei doborâtă de mâhnire, cu trupu-i aplecat ca de închinăciune. A leşinat de câteva ori, căci trăia în spirit diferite secvenţe din agonia fiului ei. A trimis câţiva mesageri pentru a cerceta starea lui Isus, dar agitată fiind, nu a aşteptat întoarcerea lor, ci a plecat cu Magdalena şi Salomeea de-a lungul văii lui Iosafat. A mers cu capul acoperit de voal şi, deseori mâinile şi le întindea înspre muntele Măslinilor, căci îl vedea pe Isus udat de o transpiraţie sângerândă şi gesturile sale mimau dorinţa de a cuprinde chipul Fiului ei. Am urmărit mişcările interioare ale sufletului său către Isus care, gândindu-se la ea, şi-a întors ochii înspre direcţia în care se afla, tânjindu-i prezenţa. Am remarcat, de asemeni, comunicarea spirituală dintre cei doi, răsfrângându-se sub forma unor raze ce treceau printre ei. Preţiosul nostru Domn s-a gândit şi la Magdalena, s-a înduioşat de frământarea ei şi i-a îndemnat pe apostoli s-o consoleze; căci ştia că iubirea ei pentru minunata lui persoană era mai mare decât pentru oricare altă persoană în afară de cea pentru binecuvântata Mamă, ştiind că va suferi mult pentru binele lui şi că niciodată nu-l va ofensa.

În tot acest timp cei opt apostoli s-au reîntors la copacul din Ghetsemani şi, după ce au discutat puţin între ei, au adormit. Erau agitaţi, descurajaţi şi gata să cadă în ispită. Căutaseră un loc de refugiu în caz de pericol şi se întrebau neliniştiţi: Ce vom face dacă îl vor omorî? Am lăsat toate pentru a-l urma. Suntem săraci şi consideraţi pleava societăţii, ne-am dăruit serviciului său în totalitate iar el este acum atât de imperfect şi copleşit de mâhnire încât nu ne poate oferi nici o consolare. Ceilalţi apostoli au pribegit mai întâi prin diferite direcţii, dar când au auzit ultimele profeţii îngrozitoare ale lui Isus, s-au înapoiat cu toţii la Betfage.

L-am văzut pe Isus rugându-se încă în peşteră, opunându-se naturii sale umane, care refuza suferinţa, însă abandonându-se voinţei Tatălui veşnic. Abisul s-a deschis înaintea lui şi a avut o viziune a iadului. I-a văzut pe Adam şi pe Eva, pe patriarhi, pe profeţi şi pe oamenii drepţi, pe părinţii mamei sale şi pe Ioan Botezătorul, aşteptându-l în lumea de jos cu înflăcărare, încât privirea i s-a împuternicit şi inima-i iubitoare i s-a umplut de curaj. Moartea sa trebuia să deschidă Raiul pentru aceşti prizonieri - moartea lui avea să-i scoată din închisoare, tânjind după o speranţă arzătoare! Când Isus a privit cu adâncă emoţie la sfinţii din trecut, îngerii i-au prezentat toată mulţimea de viitori sfinţi care, unindu-şi munca lor cu meritele Pătimirii sale, erau prin el unişi cu Tatăl etern. Această viziune a constituit cea mai frumoasă şi cea mai consolatoare dintre toate revelaţiile în care el a văzut salvarea şi sfinţirea ce vor fi izvorul nesfârşit de răscumpărare deschisă de moartea sa.

Apostolii, discipolii, fecioarele şi femeile sfinte, martirii, duhovnicii, pustnicii, preoţii şi episcopii şi o ceată mare de femei şi bărbaţi creştini - într-un cuvânt, întreaga oştire a sacrului i-a apărut înainte. Cu toţii purtau pe cap coroane de triumf, iar florile acestor coroane se deosebeau în formă, culoare şi miros, dar şi în perfecţiune După suferinţa, truda şi izbânda ce le-au adus gloria veşnică. Întreaga viaţă şi toate faptele, meritele şi puterea la fel ca şi măreţia triumfului lor proveneau numai şi numai din uniunea lor cu vrednicia lui Isus Cristos.

Influenţa reciprocă exercitată de aceşti sfinţi unii asupra altora şi maniera în care au băut de la unicul izvor - Veşnicul Sacrament şi Patima Domnului nostru - au format o privelişte impresionantă şi minunată. Nimic nu a fost mai plin de profundă semnificaţie în ceea ce-i priveşte - munca lor, martiriul, reuşitele, îmbrăcămintea - toate s-au contopit în infinită armonie şi unitate; iar această unitate în diversitate a fost produsă de razele singurului Soare, de Pasiunea Domnului, de Cuvântul devenit Om în care este Viaţa, Lumina oamenilor, care străluceşte în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o.

Grupul viitorilor sfinţi a trecut prin faţa sufletului Domnului nostru care era astfel pus între râvnicii patriarhi şi sufletele consacrate şi aceste două cete mergeau împreună, completându-se una pe alta şi înconjurând inima iubitoare a Salvatorului nostru ca şi o coroană a biruinţei.

Imaginea mişcătoare şi consolatoare emana întărire şi mângâiere sufletului lui Isus. Ah! Îşi iubea atât de mult fraţii şi pe toţi oamenii încât pentru a împlini mântuirea, chiar şi numai a unui singur suflet ar fi acceptat cu bucurie toate suferinţele la care acum era supus. Viziunile se refereau la viitor şi erau răspândite la o anumită înălţime de pământ.

Însă aceste revelaţii alinătoare au dispărut şi îngerii i-au prezentat apoi scenele Pătimirii mult mai aproape de privirea sa. Am urmărit fiecare tablou clar zugrăvit, început cu sărutul lui Iuda şi până la ultimul cuvânt al lui Isus pe cruce; tot acum am mai revăzut ceea ce vedeam în meditaţiile mele despre Patimă. Trădarea lui Iuda, fuga apostolilor, insultele aruncate asupra Domnului la Ana şi Caiafa, negarea lui Petru, judecarea în faţa lui Pilat, batjocura lui Irod, biciuirea şi încoronarea cu spini, condamnarea la moarte, purtarea crucii, marama Veronicăi, crucificarea, insultele fariseilor, mâhnirea Mariei, a Mariei Magdalena şi a lui Ioan, străpungerea coastei cu suliţa - într-un cuvânt fiecare secvenţă a Pătimirii i s-a arătat în cel mai minuţios detaliu. A acceptat totul de bunăvoie, supunându-se din iubire pentru om. A văzut şi a simţit, de asemenea, chinurile îndurate în acel moment de Mama sa, a cărei contopire interioară cu agonia lui a fost atât de profundă încât a căzut în braţele însoţitorilor.

Când imaginile Patimii s-au epuizat, Isus a căzut cu faţa la pământ ca unul pe punctul de moarte; îngerii au dispărut şi transpiraţia sângerândă a devenit mai abundentă. Întunericul domnea în peşteră, iar eu am zărit un înger coborând spre Isus. Acest înger era mai înalt decât oricare altul şi aspectul lui era mult mai distinct şi impunător decât cel al unui om. Era îmbrăcat ca un preot, cu o pelerină neagră şi în mâini purta un vas mic de forma potirului folosit la ultima cină. Pe potir se găsea o formă ovală, de mărimea unei fasole, ce degaja o lumină roşiatică.

Îngerul, fără să atingă pământul cu picioarele, şi-a întins mâna dreaptă spre Isus, iar el s-a ridicat primind tainica hrană şi băutură din caliciul luminos. Apoi îngerul a dispărut.

Isus, acceptând el de bunăvoie potirul suferinţei şi primind noi forţe, a mai rămas câteva minute în grotă cufundat în meditaţie liniştită după care s-a întors să-i mulţumească Tatălui Ceresc. Se afla încă în adâncă ispitire a spiritului, dar eliberat în aşa măsură încât a fost capabil să meargă până la ucenici fără să-şi clatine mersul sau să se aplece sub povara durerilor. Chipul îi era încă palid şi transfigurat, dar pasul îl avea hotărât. şi-a şters faţa cu o pânză şi şi-a aranjat părul ce-i cădea pe umerii plini de sânge.

Atunci când Isus s-a apropiat de discipoli, i-a găsit întinşi ca şi mai înainte, adormiţi şi cu capetele acoperite. Domnul nostru le-a spus că nu era timpul de dormit şi că trebuia să se ridice pentru a se ruga: Aveţi grijă că ora se apropie şi Fiul Omului va fi aruncat în mâinile trădătorilor. Ridicaţi-vă, să mergem! Vedeţi că se apropie cel ce mă va trăda. I-ar fi fost mai bine aceluia să nu se fi născut. Ei s-au dezmeticit, s-au ridicat alarmaţi şi au privit în jur cu anxietate. Petru a replicat stăruitor: Doamne îi voi chema şi pe ceilalţi pentru a te putea apăra.

Dar Isus le-a arătat în vale pe partea cealaltă a râului Cedron o mulţime de oameni înarmaţi care se apropiau cu torţe, precizându-le că printre ei este unul care îl trădase. Vorbea calm, cerându-le s-o consoleze pe Mama lui. Ei au spus: Lasă-ne să-i întâmpinăm, însă el a replicat: Mă voi preda fără ezitare în mâinile duşmanilor mei. A părăsit apoi Grădina Măslinilor împreună cu cei trei ucenici mergând înaintea arcaşilor pe drumul ce ducea spre grădina Ghetsemani.

În lucrarea de faţă am subliniat câteva aspecte din viziunile Anei Ecaterina Emmerich asupra asupra momentului rugăciunii din Grădina Măslinilor. Suferinţele prin care Isus a trecut în acel timp de încercare pot spune că au mers până la graniţele rezistenţei trupului uman. Conştientă fiind şi chiar simţind în trupul său acele suferinţe sora Ecaterina descrie detaliat ispitirea lui Isus, nu doar atât la nivel uman cât şi spiritual.

În seara acelei zile Isus a fost ajutat şi de harul lui Dumnezeu în mod deosebit căci din punct de vedere uman este aproape imposibil să treci prin şa suferinţe. Din compasiune ea cere să sufere împreună cu Isus şi chiar îi ia apărarea în mod spiritual în faţa diavolului care îi pune în faţă diferite întâmplări din timpul vieţii sale.

Meditarea Patimii lui Cristos cred că mă poate ajuta în viaţa spirituală pentru a înţelege mai bine planul lui Dumnezeu pe care îl are în Istoria Mântuirii şi mai ales rolul şi beneficiile sacrificiului lui Isus.

Dureroasele Patimi ale Domnului nostru Isus Cristos – Din meditaţiile Venerabilei Ana Ecaterina Emmerich (1774-1824), mistică, stigmatizată, vizionară şi profetă.