Experimentarea ocultului

Fiindcă „Dumnezeu e mort” şi „zace la pământ sângerând sub cuţitele noastre”, altcineva trebuie să preia locul de „stăpân”. În lipsa unei experienţe spirituale autentice, unii oameni caută uşa către cealaltă lume, nu doar prin experienţa demenţei, ci printr-o legătură directă. Lumea ocultă pare să deţină cheia acestei uşi. Pentru unii această cheie e sexul, drogurile sau violenţa, însă pentru alţii e satanismul. După o înlăturare a falselor mode oculte, putem face o împărţire a practicilor oculte în două mari categorii: directe şi indirecte.

Practicile oculte indirecte sunt în esenţă o reînviere actualizată a păgânismului: venerarea naturii şi explorarea prea puţin cunoscutelor puteri ale sufletului uman, precum telepatia, citirea aurei, tarotul, levitaţia etc. Atracţia pentru acestea nu se datorează răzvrătirii conştiente împotriva lui Dumnezeu, ci curiozităţii şi vanităţii oamenilor (dorinţa de a dobândi puteri speciale şi capacitatea de a citi în sufletul oamenilor i-ar putea ridica deasupra „maselor largi”).

Practicile oculte directe îl venerează deliberat pe diavol. Adepţii acestor practici se numesc satanişti. Venerarea lui Satan e o răzvrătire absolut conştientă împotriva lui Dumnezeu, căci e cu neputinţă a crede în existenţa diavolului, fără a crede în Dumnezeu, şi nu în oricare Dumnezeu, ci anume în Dumnezeul creştin. Credinţa sataniştilor e că Dumnezeu e „tiranul" lumii întregi, iar Satan e cel mai bun prieten al omului, care vrea să-i redea libertatea şi fericirea, ajutându-l să obţină tot ce-şi doreşte pe lumea aceasta, în acest punct cuvintele lui Dostoievski şi Nietzsche exprimă adevărul despre sacrificiul uman şi cel al lumii animale. Când un bărbat sau o femeie sunt iniţiaţi până la gradul al şaptelea al satanismului - când se ajunge la sacrificii animale şi umane -, jură că principiul său de viaţă va fi: „Nimic nu e adevărat şi orice e permis !” E limpede cine e „stăpânul” în aceste vremuri de exterminare prin dezolare, a căror unică „lege” e distrugerea, căci Satan nu poate să creeze, ci doar să distrugă.

Dificultatea cea mai mare a ambelor feluri de practici oculte, care se dau drept „credinţe”, e aceea că nu ştiu nimic despre ceea ce se ascunde cu adevărat dincolo de perdeaua acestei lumi. În ignoranţa lor, se ocupă de problema celeilalte lumi fără a deosebi în vreun fel puterile cele rele de cele bune. Urmarea acestei ignorante este că cel care „se joacă” de-a metafizica sfârşeşte de regulă prin a se alătura forţelor răului, cu toate că nu aceasta a fost intenţia lui iniţială.

Următoarea relatare aparţine unui tânăr punk-er, care a crescut într-o familie dezmembrată şi şi-a găsit refugiul în practicile oculte:

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti «normal», un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci. Datorită temperamentului meu am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Intr-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. In realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca.

Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit - asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea. Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor locuri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale - era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit. Însă m-am înşelat.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă şi nu mă hotărâm dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţă fără a uda cearşaful. M-am decis totuşi să mă ridic si să merg la toaletă. În clipa aceea mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nici o scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta... Feţele lor...

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am ros¬tit în şoaptă: «Isuse, dacă exişti, ajută-mă!»

În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea ? Timp de o oră L-am tot ocărât, curăţind vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: «Tot ce doream de la tine era să ceri»”

Mărturie dată de Collin Ivy, Portland, Oregan, extras din Death to the World, nr. 4, 1994.