Ioan al lui Dumnezeu (1495-1555)

Ne aflăm la sfârşitul secolului al XV-lea, secol în care apar naţiunile moderne, care se doresc independente faţă de papalitate şi faţă de Imperiu German, fiind percepute ca forţe ale trecutului. Are loc o profundă înnoire culturală care primeşte numele de Renaştere. Iar inventarea tiparului permite răspândirea scrierilor antichităţii profane şi religioase.

La începutul secolului al XVI-lea, apar oameni hotărâţ‏i să realizeze o Reformă a Bisericii. Din nefericire, ca urmare a neînţ‏elegerilor şi a violen‏ţelor reciproce, această Reformă va provoca ruperea unităţ‏ii Bisericii Apusene. Tot la sfârşitul acestui secol, vor fi trasate noile contururi ale unei geografii religioase. În 1516, prin concordatul de la Bologna, regele Francisc I obţine de la papa Leon al X-lea dreptul de a-i numi pe toţi episcopii şi abaţii din regat, ceea ce îi conferă o putere considerabilă asupra Bisericii Franţei. Anglia nu este decât un mic regat, dar unul din suveranii ei, Henric al VIII-lea (1509-1547) ocupă un rol de prim rang în Europa politică şi religioasă (cf. Comby, 2001, p. 6).

În 1519, noul împărat Carol al V-lea este, în acelaşi timp, moştenitor al domeniilor casei din Habsburg, al domeniului casei de Burgundia şi al regatului Spaniei. Dacă se mai adaugă şi cuceririle coloniale ale Spaniei în Lumea Nouă, se poate în‏ţelege de ce Carol al V-lea visează la o dominaţ‏ie universală, care însă se va izbi de vecinul său, regele Fran‏ţei, şi de papalitate (cf., ibidem, p. 7).

Marea persecuţ‏ie a început cu puţ‏in timp înainte de mijlocul secolului al XV-lea şi a durat până la 1630. Luptele religioase din Germania până în anul 1555, confruntarea violentă dintre împărat şi reformatori, cu victoria sterilă a lui Carol al V-lea, în pofida sfârşitului pozitiv al războiului, renunţă la luptă şi ajunge la un compromis împovărător cu principii protestanţ‏i (1532-1555). În acelaşi timp cu răspândirea luteranismului, au loc războaie între Francisc I regele Fran‏ţei (şi succesorul său Henric al II-lea) şi Carol al V-lea (şi succesorul său Filip al II-lea). Amintesc aici şi jefuirea Romei din anul 1527, operă a trupelor imperiale, alcătuită în cea mai mare parte din germani şi spanioli (mercenari, lăncieri) care l-a obligat pe papa Clement al VII-lea să se refugieze la Castelul S. Angelo, de unde a asistat neputincios la devastarea oraşului (cf. Dumea, 2002, p. 381).

În 1521, Francisc I îi declară din nou război lui Carol al V-lea, iar puţ‏in mai târziu, în anul 1526 s-a reunit dieta din Speier. Trei ani mai târziu, Carol se află în cond‏iţii bune: Francisc I a fost din nou înfrânt, turcii au fost respinşi la Viena. Rezultatul: o nouă dietă la Speier, în 1529, şi se interzice introducerea unor alte noutăţ‏i în Germania.

În anul 1530, la Ausburg, o nouă dietă examinează o profesiune de credin‏ţă emisă de reformatori pentru a ordona şi a face cunoscută propriile idei, Confessio augustana, lucrare a unui discipol al lui Luther. Carol al V-lea a condamnat Confessio augustana, a reconfirmat edictul de la Worms din 1521 şi a impus restituirea bunurilor sustrase Bisericii, fixând un termen în care protestanţ‏ii trebuiau să cedeze. O nouă dietă la Nurenberg, în anul 1532.

În anul 1547, într-o bătălie de lângă Muhlberg, zugrăvită de Tiţ‏ian, într-un tablou renumit, protestanţ‏ii au fost învişi. La Augsburg, în 1548 este promulgat un decret numit Interim, impunând o doctrină substanţ‏ial ortodoxă, care acordă însă unele derogări de la disciplina tradiţ‏ională, căsătoria preoţ‏ilor şi comuniunea sub ambele specii. Tot la Augsburg a avut loc pacea care a fost încheiată de Ferdinand, fratele lui Carol, între protestanţ‏i şi catolici (cf., ibidem, p. 385).

Juan Ciudad s-a născut la Montemor-o-novo, aproape de Evora, în Portugalia. La vârsta de 8 ani, fără ca părinţii să ştie, a fost luat de acasă şi dus la Oropesa, în Noua Castilie, unde a trăit pentru mai mult timp în casa unui anume Mayoral. O primă depărtare, o prevestire a plecării voluntare din locurile sale natale, când va avea patruzeci de ani, căutând ţara pe care „ţi-o voi arăta eu” (Bellido, 2001, p. 32). În secolul XVI, Oropesa era un oraş cu mulţi locuitori, înconjurată de bogăţii naturale, care se află la treizeci şi cinci de kilometri de o altă localitate importantă, Talavera de la Reina. Domnea în acel timp în Portugalia Emanuel I, rege care avea o anumită simpatie pentru evrei. Cronicile spun că s-au dat ordine de a fi luaţi de acasă copiii mai mici de 14 ani şi de a fi duşi în alte oraşe pentru a fi crescuţi în religia catolică. Urmările acestui ordin au fost dramatice: unii dintre evrei aleargă mai curând să-şi îneacă copiii, decât să se despartă de ei. Familia lui Ioan era de origine evreiască şi decretele regelui Portugaliei, date cu ani înainte de a intra în vigoare şi care îi afecta pe copiii sub 14 ani, au avut efect şi asupra lui Ioan. Acest lucru explică îndepărtarea lui de casa părintească, când avea 8 ani (cf. Bellido, op. cit., 34). „Când a fost destul de mare, stăpânul îl trimisese să păzească animalele; el trebuia să ducă animalele şi lucrurile de care aveau nevoie păstorii, iar acest lucru el îl făcea foarte bine pentru că, dat fiind faptul că părinţii nu mai era cu el de mult, el făcea orice pentru a-i plăcea stăpânului; mai târziu el devine păstor şi rămase păstor până când pleacă din casa lui, deşi stăpânul îl iubea din tot sufletul” (, ibidem, p. 35). Asta până când stăpânul îl lasă să meargă în armată. La intervenţiile regelui Franţei, Francisc I, care după ce a încercat să cucerească Pamplona, în octombrie 1521, a reuşit să cucerească Fuenterrabia. În ianuarie 1523, Curtea din Valencia începe să caute soldaţi pentru a recuceri oraşele de lângă frontieră. În primăvara acelui an, căpitanul Juan Ferruz vine pentru a recruta soldaţi din Oropesa. Până la vârsta de 27 de ani, a lucrat ca păstor şi agricultor, apoi la vârsta de 28 de an, s-a alăturat mercenarilor contelui Oropesa, iar în 1522 a luptat pentru Spania în celebra bătălie de la Pavia, dintre Carol al V-lea şi Francisc I (cf. VS, 1992, p. 105), pentru a elibera San Sebastian şi Fuenterrabbia de sub ocupaţia franceză. Intră într-o companie condusă chiar de Juan Ferruz, care era sub ordinele contelui de Oropesa. Mai târziu a participat la apărarea Vienei asediate de Sultanul turc Soliman II, în 1529. La întoarcerea de la Viena, coboară la Coruna şi merge să îşi vadă locurile natale, unde găseşte un unchi care îi povesteşte despre ai lui, care au murit deja. Pleacă de acolo, deja hotărât să îl urmeze pe Cristos. O dată luată hotărârea, nu îi trebuie prea mult să schimbe toiagul de păstor cu arma. Avea un suflet bun, dar era şi inocent şi foarte curajos în faţa pericolului. În anul 1535, ajunge la Sevillia, unde va căuta de lucru ca păstor. În acest oraş a fost construită o catedrală, care era atât de frumoasă, încât nu există o alta care să o egaleze, şi care poate fi considerată demnă de oraşul Sevillia. Acolo a apărut vorba că: „nu se poate numi rege cel care nu domneşte la Sevillia” (Bellido, op. cit., 39). De aceea, împăratul Carol V, cu nouă ani înainte, a ales Sevillia pentru a se căsători cu Isabela de Portugalia, regina pe care Tiţian o va imortaliza într-un tablou. Apoi merge la Gibraltar, cu intenţia de a merge spre Ceuta, pe coastele africane. Lucrează la Ceuta ca pietar, ca zidar, pentru a putea întreţine o familie portugheză care a pierdut totul. Ioan găseşte o mănăstire franciscană, unde se confesează unui frate care îl ascultă cu calm şi care descoperi rănile sale, căci îi se confesă din toată inima. Concluzia la care ajunge el în urma sfaturilor păritelui a fost de a abandona Ceuta şi de a întoarce în Spania (cf. Ibidem, p. 45). În Gibraltar, a devenit negustor ambulant, vânzând cu aşa mare succes cărţi axate pe teme religioase şi picturi cu subiect sacru, încât şi a deschis o mică librărie în Granada, în 1538 (cf. DS, 1999, p. 278). Se stabileşte la Granada, aici, Ioan îşi schimbă total drumul vieţii, în urma unei predici a Sfântul Ioan de Avila, pe care, câteva secole mai târziu, Paul al VI-lea îl va ridica la rangul de sfânt (cf. Bellido, op. cit., 52). A avut o viaţă plină de primejdii ca cioban, militar salahor în Africa, negustor de obiecte bisericeşti la Gibraltar şi Granada. Granada se dezvoltă pe vechiul centru musulman, unde era o veche moschee, lângă Madraza, centru cultural şi universitar al arabilor, aproape de Alcaiceria, era piaţa musulmană, nu departe de un alt mare centru comercial musulman, Corral del Carbon; acesta în secolul al XIV-lea era un mare depozit de mărfuri şi avea multe hanuri pentru comercianţi. Aici s-a construit Capela regală, care va fi un centru important în dezvoltarea noii societăţi creştine, chiar lângă noua Catedrală la care deja se lucra. Dar această modestă capelă e şi un monument care ne vorbeşte despre noua realitate politică şi care este un punct de atracţie pentru tot regatul. Această catedrală o fost construită de către catolicii Ferdinand şi Isabella, regele şi regina Spaniei, ai Neapolelui, ai Siciliei şi ai Ierusalimului; ei au pus bazele acestui regat al Granadei şi l-au convertit la credinţa noastră, au construit şi au împodobit bisericile, mănăstirile şi spitalele, iar mai apoi au cucerit şi insulele Canare şi Indiile, precum şi oraşele Orano, Tripoli şi Bugia, şi au distrus ereziile şi au alungat maurii şi evreii din acele locuri şi au schimbat religia (cf., ibidem, p. 18). Împăratul Carol al V-lea, uluit de frumuseţea Alhambrei, a ordonat să se construiască unul dintre cele mai originale şi impunătoare palate în stil renascentist, care va rămâne moştenire peste timpuri. Teribilele experienţe pe care le-a avut Ioan l-a făcut să adopteze orice mijloc pentru a transforma acele locuri de suferinţă şi de speranţă (cf. Lazzarin, 1987, p. 252). A întemeiat un spital la Granada, în Spania, şi a adunat în jurul său oameni animaţi de acelaşi ideal, care au constituit apoi Ordinul cunoscut sub numele de „Fatebenefratelli”. Locuitorii de aici, nereuşind să afle nimic despre el, nici măcar numele de familie, l-au numit Ioan al lui Dumnezeu, şi cu acest nume a rămas. Deschide primul spital la Lucena, după care primeşte haina călugărească, şi noul nume de la Sebastian Ramirez de Fuenleal. La vârsta de aproape de 40 de ani, s-a convertit la o viaţă consacrată lui Dumnezeu, compasiune pentru cei săraci. Ioan era foarte bine informat în această privinţă. Sfântul Ioan de Avila, era cunoscut ca fiind un bun predicator călător, l-a liniştit şi l-a convins ca în viitor să-şi consacre energia celor bolnavi şi săracilor. Ioan părăseşte toate: vinde cărţile şi librăria, se lipseşte până şi de încălţăminte şi de haine, şi începe să cerşească pe străzile Granadei, adresându-se trecătorilor cu fraza care va deveni emblema instituţiei pe care întemeia mai târziu „Fatebenefratelli”, „Faceţi un bine, fraţilor, pentru voi înşivă” (Lazzarin, op. cit., p. 252). Darurile pe care le primea de la trecători, el le împărţea celor mai lipsiţi decât el. Dar locuitorii din Granada au considerat că-i vor face un bine închizându-l în azilul de nebuni. În azil, Ioan şi-a dat seama de ignoranţa gravă şi vinovăţia celor care considerau că pot vindeca bolile mintale prin metode folosite de călăi şi schingiuitori. Ca urmare, îndată ce a putut să scape din acel infern, a apelat la înţelegerea unor oameni inimoşi şi cu ajutorul lor a întemeiat un azil propriu (cf. VS, p. 105). Ioan nu salvează numai imaginea lui Dumnezeu pe lemn, ci şi imaginea vie a lui Dumnezeu pe care îl slujea.

El are o regulă de aur, veche precum cartea profeţilor, regulă care apare în Vechiul şi Noul Testament şi pe care o va lăsa scrisă ducesei de Sessa: „să nu facem nici un rău aproapelui, ci să încercăm să facem ceea ce vrem ca alţii să ne facă” (Bellido, op. cit., p. 92).

Grija de viaţa sufletească a bolnavilor era primul pas pentru asigurarea bunei reuşite a tratamentului bolilor trupului. Ioan a lui Dumnezeu a organizat şi colaboratorii săi într-o mare familie religioasă, Ordinul Misericordienilor, cunoscuţi mai mult sub numele de Fatebenefratelli. Ioan a murit la vârsta de numai 55 de ani, chiar la aniversarea zile de naştere, 8 martie 1550. A fost declarat sfânt în anul 1690. Leon al XIII-lea l-a numit patron al spitalelor şi al tuturor celor care lucrează la refacerea sănătăţii bolnavilor (cf. VS, p. 105).

Viaţa lui Ioan nu numai că stârneşte admiraţie, dar mişcă conştiinţe şi inspiră generozitate din partea lor. Pentru a-l urma pe Domnul, trebuie să avem o generozitate ieşită din comun, mai ales dacă îl urmăm în societatea de jos, unde sunt săracii în care Ioan a descoperit bogăţia supremă. În căutarea lui Dumnezeu Ioan se dă la o parte, căci şi el îl caută, dar fără ideea greşită că ştie mai multe decât Dumnezeu şi că poate să îl înlocuiască în decizii.

Viaţa acestui sfânt, nebun de iubire, m-a învăţat că pentru a-l urma pe Cristos nu este nevoie de studii particulare, nici de altceva decât numai de mult dispreţ pentru lume şi de iubire pentru Dumnezeu şi caritate pentru semenii mei. Acest sfânt a făcut o adevărată revoluţie în lumea sanitară, a făcut toate acestea pentru că, simţindu-se iubit de Dumnezeu, a dorit să dea iubire în schimbul acestei iubiri, îngrijindu-i pe săracii şi bolnavii din acel timp.

Sfântul Ioan era un om hotărât să meargă pe o altă cale, să urmeze o altă logică, diferită de cea a oamenilor, logica lui Dumnezeu. Văzând viaţa acestui sfânt care l-a urmat pe Cristos, am un motiv în plus să caut şi eu viaţa eternă şi pe această cale să merg pentru a învinge lumea şi pentru a ajunge la o unire deplină cu Cristos, adică la sfinţenie, după puterea şi posibilitatea mea. Prin viaţa celor care, deşi au aceeaşi natură ca şi noi, sunt mai aproape de Dumnezeu, el îşi arată prezenţa şi faţa sa. Prin ei, el însuşi ne vorbeşte şi ne arată Împărăţia sa spre care, ajutaţi de aceşti sfinţi ai săi şi de adevărul din evanghelia sa, ne îndreptăm cu forţe noi.

Imitându-l pe Isus, acest sfânt s-a dedicat rugăciunii, carităţii, educaţiei, sau evanghelizării: acesta este sfântul, care, ascultând cuvântul lui Isus, l-a urmat „sau contemplându-l pe munte, sau anunţând venirea Domnului, sau ajutându-i pe săraci şi pe nevoiaşi, sau binecuvântându-i pe copii şi făcând bine tuturor, dar ascultând de Cel care l-a trimis” (LG, 46).

Bibliografie

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, tr. Arhiepiscopia Romană-Catolică de Bucureşti, Nyirgzhaza, 1990

LG- Constituţia dogmatică despre Biserica Lumen Gentium.

Emil Dumea, Teme de istoria Bisericii, Editura Sapientia, Iaşi, 2002.

Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, Volumul II, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2001.

Juan Felix Bellido, Ioan a lui Dumnezeu, tr. Blaj Florin, Editura DSG Press, Dej, 2001.

Oxford, Dicţionar al Sfinţilor, tr. Mihai C. Udma, Elena Farmer, Editura univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

Piero Lazzarin, Il libro dei santi, Editione Messagero S. Antonio di Padova, 1987.

Vieţile Sfinţilor, I, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1992.

IGNAŢIU DE LOYOLA

La sfârşitul secolului al XV-lea apar naţiunile moderne, care se doresc independente faţă de papalitate şi faţă de Imperiul German, perceput ca forţe ale trecutului. Renaşterea si umanismul au contribuit la adâncirea crizei religioase, prin eliberarea spiritului uman de sub tutela Bisericii.

Are loc o profundă înnoire culturală care primeşte numele de Renaştere. În acest timp are loc şi inventarea tiparului care permite răspândirea scrierilor antichităţii profane şi religioase. Întorcându-se la izvoare, textele Bibliei şi ale Părinţilor Bisericii, nu puţini sunt cei care doresc să purifice Biserica de deviaţiile apărute de-a lungul secolelor. Multe instituţii perimate ale Bisericii nu mai răspund aşteptărilor creştinilor; iată de ce, la începutul secolului al XVI-lea, apar oameni hotărâţi să realizeze o reformă a Bisericii.

Mai multe ţări din Europa devin state, în sensul pe care îl acordăm astăzi acestui cuvânt: suveran puternic, finanţe, armată. Războiul de o 100 de ani, care se termină în 1453, delimitează domeniile respective ale regatelor Franţei şi Angliei. În 1516, prin concordatul de la Bologna, regele Francisc I obţine de la papa Leon al X-lea dreptul de a-i numi pe toţi episcopii şi abaţii din regat, ceea ce îi conferă o putere considerabilă asupra Bisericii Franţei. Anglia nu este decât un mic regat, dar unul din suveranii ei, Henric al VIII- lea 1509-1547 ocupă un rol de prim rang în Europa politică şi religioasă. Căsătoria Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon pecetluieşte unitatea spaniolă (1469). Cucerirea Granadei (1492), ultima redută arabă, marchează sfârşitul fenomenului numit recucerire şi unificarea definitivă a Spaniei. Suveranii catolici sunt sensibili la interesele Bisericii, pe care le asimilează cu cele ale statului. Ei reorganizează Inchiziţia în 1478, care devine o instituţie naţională folosită în propriul lor interes; acest tribunal îi va urmări fără îndurare pe eretici, pe musulmani şi pe evreii mai mult sau mai puţin convertiţi. (Cf. COMBY, 1999, p. 6).

Sfântul Ignaţiu trăieşte în Spania ţară care în Evul Mediu îşi păstrase caracterul feudal, se transformă într-un stat teritorial cu un guvern birocratic. Meritul aparţine abilei familii conducătoare compusă din Ferdinand şi Izabela.

Dacă Ferdinand şi Isabela vor avea mari succese pe parcursul lungii lor domnii, în viaţa lor familială vor avea destule şi mari necazuri. De fapt, aceste tragedii vor constitui o moştenire a regilor spanioli. Dintre toţi fii lor, numai doi vor supravieţui. Fiica mai mică, Ecaterina se căsătoreşte, spre nenorocirea ei cu Henric al VIII-lea al Angliei. Sora acesteia, moştenitoarea coroanei spaniole, va înnebuni după căsătoria cu fiul împăratului Maximilian, Filip de Hasburg. Spania , care din anul 1492 poseda vaste teritorii în America, devine astfel un Imperiu mondial. Cultura şi civilizaţia spaniolă îşi pun amprenta pe tot secolul al XVI-lea, începând de la instituţiile militare şi până la moda vestimentaţiei.

Înflorirea religioasă, iniţiată de Isabela şi Ferdinand, va face noi progrese pe tot parcursul acestui secol. Teologia spaniolă ocupă rolul pe care-l avusese Parisul pe toată perioada Evului Mediu.

În această perioadă, doi mari principi ai Bisericii se vor succeda la conducerea vieţii religioase spaniole. Primul este Pedro Gonzales de Mendoza. Se distinge prin activitatea sa pastorală, compune un catehism, instituie multe fundaţii religioase şi construieşte biserici somptuase. Urmează franciscanul Jimenez de Cisneros, confesor al Isabelei, o personalitate mai marcantă decât înaintaşul său. Prima grijă a sa va fi promovare studiilor. În anul 1500 înfiinţează Universitatea din Alcala; el este şi un renumit promotor al ştiinţelor biblice prin publicarea în anul 1514 a primei ediţii poliglote a Scripturii.

Intenţia sa de a păstra unitatea şi puritatea credinţei l-a condus şi la cruzimi. În 1492, toţi evreii sunt alungaţi din Spania. Aceştia se refugiază în ţările de jos, iar o parte dintre ei în Orient, unde pot fi întâlniţi şi astăzi evrei care vorbesc limba spaniolă. Evrei şi mahomedanii ce îmbrăţişaseră catolicismul erau priviţi cu cea mai mare neîncredere, fiind supravegheaţi de inchiziţie (Cf. Hertling, 2006, p. 361-363).

Pe fondul unor nemulţumiri generalizate, Martin Luther (1483-1546) va afişa în anul 1517 cele nouăzeci şi cinci de teze unde era denunţată vânzarea indulgenţelor moment ce va marca începutul Reformei protestante. Ideile Reformei s-au răspândit în scurt timp şi-n alte ţări cu iuţială în Elveţia prin Zwingli, în Franţa prin Jean Calvin.

Progresele realizate de protestantism au început sa neliniştească biserica romană. Biserica a simţit nevoia sa se reînnoiască si, prin noile transformări, sa se opună expresiunii protestantismului. Aceasta mişcare s-a numit Contrareforma (Reforma catolica). Reforma protestantă a avut efecte şi benefice asupra Bisericii catolice, deoarece a obligat-o să introducă reforme în trei planuri: al unor măsuri disciplinare si reînnoirii pastorale, al unor intense activităţi misionare si pe planul reflecţiei teologice (Cf. Tămaş, 2003, p. 111-112).

În aceste frământări ale Bisericii se naşte Societatea iezuiţilor care a jucat un rol important in Reforma catolică. Ignaţiu de Loyola a pus bazele unei congregaţii care va avea ocontribuţie importantă în afirmarea doctrinei Bisericii în confruntările cu Reforma protestantă. Cel care a înfiinţat această Societate al lui Isus este ,Ignaţiu de Loyola care s-a născut în anul 1491, în castelul auster al familiei Loyola din provincia Basca, Spania.

Ignaţiu a învăţat foarte devreme să citească şi să scrie. Mama lui moare pe când era foarte tânăr, iar tatăl s-a stins din viaţă când Ignaţiu avea şaisprezece ani. Ignaţiu a fost strâns legat de ambianţa regală, desprinzând astfel acea excelenţă a curtoaziei, acele maniere elegante şi acele rafinamente elegante care nu-l vor părăsi toată viaţa (Cf Bangert, 2001 p. 18 -19).

Pe când era angajat într-o luptă de apărare a oraşului Pamplona (în nordul Spaniei), Ignaţiu este rănit grav. După primele îngrijiri, începe o perioadă lungă de convalescenţă, datorită lecturii vieţii sfinţilor şi Viaţa lui Isus se decide la o viaţă consacrată în întregime slujirii lui Dumnezeu (Ibidem, p. 21).

Începe să studieze mai întâi la Barcelona, apoi la universităţile de al Alcalá şi Salamanca şi în sfârşit la Paris. Dintre studenţii care-i întâlneşte aici, unii vor fi colaboratori săi cei mai preţioşi; cucernicul Le Fevre originar din Savoia, spaniolul Laynez, o persoană bine pregătită ce va avea un rol deosebit la conciliul din Trento; şi unul dintre sfinţii celebri ai perioadei moderne marele misionar al Orientului, Francisc Xaveriu. Împreună cu aceştia şi cu alţi însoţitori, Ignaţiu pronunţă voturile religioase în 1534, pe Montmartre. În drum ce se îndreaptă spre Ţara Sfântă dar din cauza războaielor nu au putut continua drumul astfel rămânând la Veneţia unde sunt sfinţiţi preoţi din dispoziţia Papei după care se îndreaptă spre Roma pentru a se pune la dispoziţia Papei. Sfătuit de Contarini, Paul al III-lea aprobă noul ordin şi imediat începe să se servească de membrii acestuia. În acest timp redactează constituţiile societăţi lui Isus.

Foarte curând talentele şi zelul acestor oameni au fost canalizate spre activităţi foarte importante din cele mai variate domenii: misiuni diplomatice pentru Sfântul scaun, catedre universitare, participarea ca experţi în problemele teologice la conciliul Tridentin, administrarea şcolilor şi misiunilor străine (Ibidem, p. 46-47).

În el este totul, este realitate, măsură şi scop. Idealul său este acela de a se purta pe el însuşi şi pe alţii cât mai aproape de Dumnezeu. Moto-ul vieţii sale este „totul spre mai marea glorie a lui Dumnezeu”, aceasta nu înseamnă o velesitate de stăpânire bisericească sau politică, ci intenţia constantă de a îndeplini în toate voinţa lui Dumnezeu. Ignaţiu poate fi înţeles cel mai bine din cartea sa, Exerciţii spirituale, care, aşa cu a afirmat Sfântul Francisc de Sales, a produs mai mulţi sfinţi decât literele cuprinse în ea. Prin această carte, Ignaţiu a devenit unul din clasicii vieţi spirituale. Ceea ce nu înseamnă că el a creat o nouă spiritualitate. Cartea Exerciţiilor nu prezintă probleme noi şi grandioase. Este un manual al creştinismului obişnuit, al eroismului creştin natural şi spntan (Hertling, op. cit., p. 375).

Exerciţiile spirituale, după cum îi scria însuşi Ignaţiu lui Emanuel Miona, în 1536 sunt lucrul cel mai bun pe care l-am putut eu gândi, simţi şi înţelege atât pentru progresul individual al persoanei în ceea ce o priveşte pe ea însăşi, cât şi pentru rodul, ajutorul şi progresul care se pot obţine în avantajul multor altora”. Exerciţiile spirituale s-au născut în singurătatea de la Manresa unde Ignaţiu se retrăsese în reculegere în urma hotărârii luate la Loyola de a-şi schimba în mod radical viaţa. Primele două luni de la Manresa vor fi în deşert străbătut de un foc purificator timp în care Ignaţiu cel de acum se înfruntă cu Ignaţiu cel de odinioară prin mari penitenţe, veghi nocturne, ceasuri prelungite şi intenţii de rugăciune.

Ignaţiu va simţi în modul cel mai profund îndemnul de a vrea să aparţină pe de-a-ntregul lui Dumnezeu imitându-l în mod de viaţă pe El şi pe apostolii săi: aici umilinţa şi sărăcia se aflau pe primul plan. Ignaţiu se va afla acum într-o perioadă de haruri mistice, de iluminări care îi vor aduce în suflet consolare şi pace, maturitatea spirituală, toate în scopul de a se deschide mai apoi spre apostolat (Ignaţiu de Loyola, 1996, p. 14-15).

Educaţia ca formă de apostolat care includea în sens larg predicarea şi predarea catehismului, a făcut parte din primele activităţi ale societăţii. La sfârşitul anului 1544 existau deja 7 astfel de reşedinţe în Europa. În 1545 Francisc Borigia a deschis la Gandia o şcoală pentru pregătirea scolasticilor iezuiţi (Bangert, op. cit., p. 47).

Cel de-al doilea tip de activitate cu care societatea lui Isus sa identificat aproape de la început a fost acela al misiunilor străine. Pe cât de importantă a fost răspândirea iezuiţilor în Europa cel puţin la fel de remarcabilă a fost răspândirea lor peste mări şi oceane, unde au întâmpinat şi depăşit dificultăţi datorate distanţelor imense, culturilor şi, limbilor necunoscute şi chiar perfidiei unora dintre creştinii întâlniţi. Când a murit Ignaţiu numeroşi confraţi ai săi se aflau în Indiile Orientale, Japonia, Brazilia, Congo, în timp ce alţi se îndreptau spre Etiopia ( Bangert, op. cit., p. 50).

Cei aproape o mie de iezuiţi pe care i-a lăsat la moartea lui, precum şi cei care i-au urmat în secolele următoare, aveau să găsească în Constituţiuni inima şi sufletul lui Ignaţiu, alături de îndrumările ce aveau să îi ajute să devină asemenea lui. În vara anului 1566, Ignaţiu a căzut grav bolnav, iar pe 31 iulie s-a stins din viaţă şi a fost canonizat în anul 1622. compania lui Isus va cunoaşte o dezvoltare rapidă, dar implicarea sa în sferele puterii avea să-i fie adesea aproape fatală, Societatea fiind interzisă de câteva ori.

Viaţa lui Ignaţiu a cunoscut mari transformări în cei şaizeci şi cinci de ani scurşi între naşterea şi moartea sa, iar acestea au avut un mare impact asupra istoriei Bisericii şi chiar a lumii. Curteanul şi soldatul a devenit mai întâi pelerin şi student, pentru ca, mai apoi, să ajungă preotul şi apostolul care a întemeiat un ordin religios cunoscut pretutindeni. Spiritul izvorât la Loyola şi Manresa, canalizat prin exerciţiile spirituale şi prin constituţiile Societăţii lui Isus, s-a revărsat în inimile a mii şi mii de oameni şi s-a întrupat în vieţile iezuiţilor care, la moartea lui Ignaţiu, lucrau nu numai în Europa ci şi în India, Africa şi Brazilia. În cei şaisprezece ani dintre aprobarea papală şi moartea lui Ignaţiu, iezuiţii s-au angajat în numeroasele domenii ale vieţii: educaţie , misiunile străine, reculegerile spirituale, misiunile diplomatice, reformarea comunităţilor călugăreşti. Invazia apostolică a Societăţii nu a fost o simplă întâmplare în viaţa Bisericii; dimpotrivă, ea are o însemnătate atât mai mare cu cât ea a fost însoţită de numeroase alte izvoare de sfinţenie din secolul al XVI-lea: sfântul Filip Neri, sfânta Tereza din Avila, sfântul Ioan al Crucii, cu toţii dând forţă şi prospeţime, dincolo de sfidarea din partea protestanţilor, masivului val al reformei catolice (Cf. Bangert, op. cit., p. 69-70).

Viaţa şi personalitatea sfântului Ignaţiu de Loyola este foarte bogată şi complexă şi de aceea am căutat pe cât mi-a fost posibil să sustrag esenţialul. Ceea ce m-a impresionat la sfântul Ignaţiu şi ceea ce vreau să pun şi eu în practică asemenea lui, este căutarea perseverentă a voinţei lui Dumnezeu. Am înţeles că viaţa consacrată este o pregătire continuă care cere muncă şi efort din partea mea.

Astfel, căutarea lui Dumnezeu era foarte concretă, şi la fel de concretă trăirea sa cu Dumnezeu. Şi toate acestea se realizau în lumina lui Cristos. El înţelesese că nu este posibil să mergi spre Dumnezeu fără să treci prin Cristos, că în Isus îl avem pe regele universului care ne învaţă, ba, mai mult, este calea pentru a ajunge la Tatăl şi că nu putem găsi voinţa lui Dumnezeu decât meditând viaţa lui Cristos, confruntând viaţa sa cu a noastră. În loc să ne propună reflecţii privind viaţa noastră, Ignaţiu ne îndeamnă să medităm asupra misterelor lui Cristos: astfel, vom fi luminaţi asupra voinţei lui Dumnezeu, printr-o lumină care ne vine de la Cristos.

Bibliografie

IGNAŢIU DE LOYOLA, Exerciţii spirituale, Editura Polirom, Iaşi 1996.

BANGERT WILLIAM V., Istoria Iezuiţilor, Editura Ars Longa, Iasi, 2001.

COMBY JEAN, Să citim Istoria Bisericii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,

Bucureşti 1999.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi 2006.

TĂMAŞ CHRISTIAN, Crize Contemporane, Editura Ars Longa, Iaşi 2003.



Minunile de la Lourdes

Locul de pelerinaj

Orașul se află la poalele munților Pirinei, la altitudinea de 420 m deasupra n.m., fiind străbătut de râul Gave de Pau. In oraș se află un muzeu cu exponate ale religiei protestante franceze și picturile lui Franz Schrader pictor, cartograf și cercetător al munților Pirinei din secolul XIX. La sud de Lourdes se află vârful Pic Schrader (3.177 m). In 1858 după se zice că Bernadette Soubirous ar fi văzut în apropiere de „Grotta Massabielle” de mai multe ori pe Sfânta Maria ca o apariție sub forma unei femei îmbrăcate în alb. Ulterior femeiea din apariție s-a prezentat ca fiind „Neprihănita Zămislire” (latină immaculata conceptio). După aceasta a țâșnit apa unui izvor din grotă, iar Fecioara a însărcinat pe Bernadette Soubrious ca să întemeieze în acel loc o biserică. Azi biserica este unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj pentru creștinii catolici, izvorului acordându-se puteri miraculoase de tămăduire a bolilor conform miilor de mărturii. Bernadette Soubrious la data de 8 decembrie 1933 este declarată sfântă și se află și acum neputrezită în conventul de la Neves.

Fără îndoială, Lourdes-ul este cel mai mare loc de pelerinaj din lume. "Vreau ca lumea să vină aici în procesiune" - îi spune Sfânta Fecioară Bernadetei în primele apariţii. şi ce vrea Sfânta Fecioară se şi realizează. Lumea a început să vină în procesiune deja în cursul apariţiilor. Dacă la prima apariţie din 11 februarie erau prezente trei persoane, la apariţia din 4 martie erau prezente în faţa grotei deja 20000 de persoane. Autorităţile se alarmează. Prefectul opreşte accesul publicului la grotă. Intervine împăratul Napoleon III aflat în odihnă în Pirinei care, dornic să câştige popularitatea francezilor, contramandează ordinul prefectului. Lourdes-ul are astăzi aeroport, are vreo 30 de hoteluri, o bazilica subterană cu 20000 de locuri şi primele circa 4-5 milioane de pelerini anual. Aşa ceva nu poate fi opera unei copile de 14 ani, analfabetă, bolnăvicioasă, săracă. E degetul Maicii Domnului.

Lourdes-ul a devenit celebru pentru vindecările miraculoase care se petrec acolo. Biroul medical de constatări de la Lourdes, format din peste 5000 de medici din peste 30 de ţări şi în care intră nu numai medici catolici, dar şi evrei, protestanţi, indieni, atei, din zecile de mii de cazuri de vindecări studiate a admis ca miraculoase numai 1200, iar autorităţile bisericeşti, dând dovadă de o severitate nejustificată, au admis numai 64. Caracterul miraculos al acestei vindecări e absolut evident. E cunoscut cazul unui oarecare domn E. Artus din Paris care a oferit un premiu de 10000 de franci pentru cel care va dovedi ca falsă măcar una din vindecările miraculoase descrise în curtea lui Henri Lasserre, cel mai bun istoric al evenimentelor de la Lourdes. Premiul nu e ridicat nici astăzi.

Toată propaganda împotriva vindecărilor miraculoase de la Lourdes pe care o fac ateii şi anticlericalii - şi ştim că ateismul şi anticlericalismul francez e cel mai crâncen - nu afectează cu nimic credinţa pelerinilor.

"Pelerinul de la Lourdes, notează scriitorul Francois Mauriac, are acel tip de credinţă simplă a orbului din naştere vindecat de Cristos, a cărui mărturie fariseii voiau s-o înăbuşe. Mai întâi fariseii se îndreaptă către părinţi. Aceştia se eschivează şi le recomandă să-l întrebe pe fiul însuşi: "Ei l-au chemat din nou pe cel care fusese orb şi i-au zis: «Dă slavă lui Dumnezeu! Noi ştim că acesta e un păcătos». El le-a răspuns: «dacă e un păcătos eu nu ştiu; un lucru ştiu: că eram orb şi acuma văd». Pelerinul de la Lourdes răspunde la toate obiecţiile: «Vei spune că tot ce se întâmplă nu e decât iluzie. Eu nu ştiu... Un singur lucru ştiu: că aici se vindecă cu miile canceroşi, tuberculoşi, orbi»".

Dar lucrul cel mai important la Lourdes nu sunt vindecările miraculoase fizice. Lucrul cel mai impresionant este prezenţa fizică, palpabilă la Lourdes a Mamei cereşti. Această prezenţă a experimentat-o şi poetul Paul Claudel care scrie: "O văd pe Fecioara lângă voi, vă priveşte cu o iubire infinită". Iar prezenţa Mamei e întotdeauna bucurie şi nu există pe faţa pământului un loc unde să domnească bucuria, pacea, seninătatea ca la Lourdes. Am citit cu toţii cărţi sau am văzut filme mişcătoare cu copii abandonaţi de mamele lor care izbucnesc în lacrimi de bucurie când îşi întâlnesc şi îşi văd pentru prima dată mama. E ceea ce se vede la Lourdes. Toată lumea plânge ca şi cum şi-ar vedea pentru prima dată mama. Omeneşte vorbind, Lourdes-ul e locul disperării care oferă priveliştea cea mai completă şi mai sfâşietoare a suferinţei umane. Mii şi mii de bolnavi întinşi pe brancardele lor, copilaşi orbi, paralizaţi, rahitici strânşi la pieptul lor de mama sau de tata disperaţi, sute de tineri şi tinere în floarea vârstei care ştiu că nu se mai pot ridica din pat toată viaţa. Dar la Lourdes toţi îşi uită suferinţa. Nu toţi se întorc acasă vindecaţi, dar toţi se întorc cu speranţa şi bucuria în inimă. O tânără spaniolă, paralizată de la jumătate în jos, mărturisea la Lourdes: "Am venit să mă vindec; acum nu mă mai interesează. Nu aş crezut că există bucuria pe care am găsit-o aici. Nu mai invidiez pe nimeni şi sunt atât de fericită încât cred că nu-i voi mai cere niciodată lui Isus să-mi vindece trupul". Despre prezenţa specială a Sfintei Fecioare la Lourdes e grăitor următorul fapt pe care-l povesteşte un autor italian, Michel Favero:

"Cazul care m-a impresionat cel mai mult a fost acela al unui domn din Pau care a cerut să fie dus la grota de la Lourdes ca să moară cu Maica Domnului în faţa ochilor. A fost dus cu toate precauţiunile posibile, cu salvarea. Mă aflam lângă el... Muribundul abia a înţeles unde se află că şi-a deschis ochii, i-a fixat plini de lumină şi de viaţă spre punctul atât de dorit, a zâmbit îngereşte şi şi-a dat sufletul. Rudele, prietenii, infirmierii din jurul lui au intonat "Magnificat". Un medic care oscila în credinţă, văzând o asemenea moarte, s-a sprijinit de braţul meu şi a spus, pentru prima dată, aceste cuvinte mari: «Aceasta e o minune; acum cred!»"

Continuă autorul:

"De mai mulţi ani merg la Lourdes şi văd mereu acelaşi imens spectacol: durerea care caută. În alte părţi se geme, se plânge, se strigă, se blestemă. La Lourdes se cântă, se caută. Vindecările trupeşti sunt rare la Lourdes, dar fiecărei vindecări trupeşti îi corespunde un milion de vindecări care se petrec în sufletele şi inimile oamenilor. Acestea se petrec în fiecare ceas şi în fiecare minut. Numai că pentru aceste minuni nu există nici un birou medical care să le studieze şi să le facă publicitate. Sunt convertirile la credinţă şi apoi sunt minunile resemnării la voinţa lui Dumnezeu, convingerea pe care o întipăreşte Fecioara, în inimile bolnavilor, că ei nu sunt inutili pe lume, că nu suferă în zadar, că suferinţele lor unite cu ale lui Cristos au o valoare infinită pentru mântuirea lor şi pentru mântuirea lumii, că ei, pe plan supranatural, sunt mai valoroşi decât cei sănătoşi. De aceea, bolnavii se întorc de la Lourdes cu bucuria, seninătatea şi speranţa în inimă".

Să mai amintesc un fapt povestit de celebrul paroh din Paris şi scriitor, Pierre l'Ermite, în cartea sa "Ce am văzut la Lourdes". Într-o bună zi, e chemat să îngrijească o bolnavă grav. Intră într-o cameră modestă şi găseşte o tânără femeie care avea o triplă suferinţă. Una morală: a părăsit-o bărbatul; alta fizică: are cancer; a treia economică: sărăcie totală. Abia îl vede pe preot, că bolnava îi zice:

- Părinte, vă văd foarte voinic. Faceţi-mi un serviciu: eu locuiesc la etajul patru, luaţi-mă şi aruncaţi-mă de pe fereastră, vă voi fi foarte recunoscătoare.

Impresionat, preotul îi zice:

- Doamnă, vă face plăcere să mergeţi la Lourdes?

- La Lourdes? Ce să fac acolo? şi cine mă duce la Lourdes?

- Mă ocup eu. Dumneavoastră să fiţi dispusă, să vă pregătiţi. În cutare zi plecăm...

La Lourdes, în prima seară, în timpul procesiunii, bolnava îi şopteşte preotului la ureche:

- Părinte, acuma ajutaţi-mă să cer iertare lui Dumnezeu pentru păcatele pe care le-am făcut când m-am plâns de suferinţele mele.

Conclude Pierre l'Ermite: "Acestea sunt minunile adevărate pe care le admirăm la Lourdes".

Scriitorul Francois Mauriac a descoperit un lucru pe care îl ştim, dar numai teoretic. şi anume că Maria e mamă şi că el trebuie să se comporte ca un copil: "A fi copil, scrie Mauriac, înseamnă a da mâna; e necesar ca spiritele rele, mai mari, să fie capabile de acest gest; a da mâna Mariei, a te lăsa condus". Să dăm şi noi mâna Mamei cereşti ca să ne conducă la Fiul ei şi la învăţătura evangheliei de la care toţi, chiar profesioniştii evangheliei, se pot abate atât de uşor. Materialismul, raţionalismul care bântuia în Franţa, când Sfânta Fecioară a apărut la Lourdes, au ajuns în sfârşit şi la noi. Când pătrunde în Biserică pelagianismul, foarte uşor noi putem perverti logica Evangheliei înlocuind-o cu logica lumii. Suntem tentaţi să credem că apostolatul se întemeiază pe forţe omeneşti, că împărăţia cerurilor sporeşte şi sufletele se mântuiesc prin diplomaţie şi complicitate cu puternicii lumii şi prin alte strategii şi combinaţii, urmând legile eficienţei propuse de economia de piaţă şi alte ideologii materialiste. Maria, luându-ne de mână, ne conduce la Cristos şi la logica Evangheliei lui Cristos şi ne arată care sunt legile eficienţei voite de Dumnezeu. Ele sunt: rugăciunea, renunţarea, pocăinţa, umilinţa, supunerea totală la voinţa lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să mântuiască lumea cu forţe omeneşti sau cu înţelepciunea omenească, l-ar fi trimis pe Fiul său să se nască în palatul lui Augustus din Roma sau al lui Irod din Ierusalim sau în casa vreunui filosof. Dar nu! A ales grota Betleemului, Nazaretul, Golgota. Dumnezeu alege locurile slabe, nebunia, ca să dea de ruşine puterea şi înţelepciunea oamenilor, cele ce nu sunt ca să nimicească cele ce sunt. La fel la Lourdes, Maria a ales, urmând logica lui Dumnezeu, o grotă, adică un spaţiu în care nu este nimic pentru a-şi arăta puterea, şi o fiinţă slabă, analfabetă, lipsită de înţelepciunea lumii, neputincioasă şi săracă (Tatăl Bernadetei fusese arestat de jandarmi reclamat fiind de brutarul Soliten că i-a furat făina. Nu avea dovezi, dar familia Soubirous fiind cea mai săracă din sat, hoţii nu puteau fi decât de acolo). Bernadeta n-a fost vindecată printr-o minune. A fost toată viaţa bolnavă de astm, de tuberculoză. La 36 de ani moare cu un cancer la genunchi care a făcut să-i putrezească piciorul. Toată viaţa umilită, prigonită, persecutată, victima mândriei din mănăstirea Navers, considerată inutilă şi pentru toată lumea. Intr-o zi, o soră îi aruncă în faţă: "Nu eşti bună de nici o muncă!" La care Bernadeta răspunde: "Da, munca mea e să fiu bolnavă!" Dar viaţa ei a fost cea mai mare minune. Duhovnicul ei spunea: "Cea mai evidentă dovadă a apariţiilor de la Lourdes este Bernadetă însăşi". Să citim cuvintele pe care le scrie în carnetul ei de note: "Nu voinţa mea să se facă, o Marie, ci a ta care e întotdeauna voinţa lui Isus... Sufletul meu, unit cu al tău, să-l preamărească pe Domnul pentru acest omagiu permanent al unei supuneri desăvârşite... Da, Dumnezeul meu, da în toate şi pentru toate, da!"

Sursa: http://www.profamilia.ro/maria.asp?aparitii=13

De ce permite Dumnezeu aceasta?

Un muncitor american, Max Ellerbusch, relatează o întâmplare din viaţa sa:

„Era într-o vineri, cu şase zile înainte de Crăciun, în anul 1958. Mă aflam în atelierul meu şi lucram de zor la terminarea comenzilor primite, ca să pot petrece în pace, împreună cu familia, zilele de sărbătoare.

Deodată, a sunat telefonul şi cineva mi-a dat de ştire că fiul nostru, Craig, a fost lovit de o maşină. În jurul lui Craig s-a strâns lume multă. Văzându-mă că sosesc, s-au dat toţi la o parte. Copilul nostru zăcea în mijlocul străzii. Transportat la spital, a decedat în aceeaşi după-amiază.

Accidentul a avut loc la intersecţia din faţa şcolii. Maşina care l-a lovit circula mult peste limita de viteză admisă. Un coleg strigase puternic la Craig, avertizându-l de pericol, înainte de a face primii paşi pe trecerea de pietoni. Şoferul nici măcar nu a atins frâna.

Se înserase. Mă întorceam de la spital împreună cu soţia mea, Grace, parcurgând străzile luminate şi împodobite pentru sărbătoare. Abia când am ajuns acasă, văzând patul nedesfăcut al lui Craig, am înţeles teribila realitate. Am început să plâng în faţa patului gol, în faţa deşertăciunii şi absurdităţii vieţii.

Dintre toţi cei patru copii ai noştri, Craig a fost cel care ne-a ajutat mai mult să depăşim greutăţile vieţii. Când era micuţ, surâdea aşa de vesel, încât multe persoane se opreau lângă căruciorul lui pentru a-l admira. Când mergeam în vizită la cineva, Craig, în vârstă numai de trei ani, era mereu cel care adresa felicitări gazdei, zicându-i: «Aveţi o casă foarte frumoasă!» Când primea un cadou era emoţionat până la lacrimi, mulţumea din toată inima şi îl oferea mai departe altui copil, dacă acestuia îi plăcea foarte tare.

«Dacă un asemenea copil trebuie să moară», mă gândeam eu învârtindu-mă neliniştit în pat, «dacă o asemenea viaţă poate fi stinsă într-o clipă, atunci existenţa nu are nici un sens, iar credinţa în Dumnezeu nu-i decât o iluzie».

Dimineaţă, când m-am trezit, în disperarea şi neputinţa mea, am găsit o ţintă: o ură acerbă faţă de omul care ne-a cauzat această nenorocire! Poliţia îl arestase deja în statul Tennesse. Se numea George Williams şi avea numai 15 ani.

Poliţia descoperise că el provenea dintr-o familie în dificultate. Mama lui lucra numai noaptea, iar ziua se odihnea. în acea zi de vineri, tânărul a lipsit de la şcoală şi, în timp ce mama dormea, i-a şterpelit cheile de la maşină şi a luat-o la goană pe străzile oraşului. întreaga mea ură împotriva destinului orb părea că s-a concentrat acum asupra lui George Williams. I-am telefonat avocatului nostru şi l-am rugat să facă tot posibilul ca vinovatul să primească pedeapsa cea mai aspră: «Faceţi în aşa fel încât să fie considerat adult, tribunalul pentru minori nu este suficient de sever».

Aceasta era starea mea de spirit până în momentul când mi s-a întâmplat ceva ce mi-a schimbat radical viaţa. Nu reuşeam să-mi explic întâmplarea, pot doar să o descriu.

Noaptea târziu, între sâmbătă spre duminică, străbăteam de la un capăt la altul coridorul din faţa dormitorului, sprijinindu-mi capul între mâini. Ameţeam şi mă simţeam foarte obosit. Adresându-mă lui Dumnezeu, am zis: «Doamne, fă-mă să înţeleg de ce s-a întâmplat această nenorocire?»

Deodată, după ce am mai făcut câţiva paşi, viaţa mea s-a schimbat radical. în acel moment de lumină mi-am dat seama că viaţa noastră pe pământ are un singur scop. Ea este ca şi un an şcolar, în care trebuie să învăţăm o singură lecţie: iubirea.

«Craig, micul meu Craig», îmi ziceam, «în cei cinci ani din scurta ta viată ai învăţat multe lucruri. Cât de repede ai progresat, cât de repede ai promovat!»

Am deschis uşa de la dormitor şi am văzut-o pe soţia mea şezând pe marginea patului. Nu făcea nimic. Se uita lung într-un punct fix, aşa cum făcuse în tot timpul începând cu acea zi de vineri. Am prins-o de mână şi am încercat să o fac să înţeleagă ceea ce pentru mine devenise un lucru clar. Şi anume că omenirea nu e stăpânită de o întâmplare oarbă, că viaţa are un sens, că suferinţa pe acest pământ nu este un scop, ci un mijloc pentru a ajunge la fericirea care depăşeşte toate aştep¬tările şi speranţele noastre.

«în seara asta», i-am zis eu, «Craig nu mai are nevoie de noi. în schimb, altcineva are nevoie de ajutorul nostru. George Williams. E sărbătoarea Crăciunului. Probabil în închisoarea pentru minori nu va primi nici un cadou».

Grace m-a ascultat în tăcere. Deodată, a izbucnit în lacrimi. «Da», a zis ea, «e bine aşa. De la moartea lui Craig, acesta e primul lucru bun».

George era un băiat inteligent, dar dezorientat şi singur. Avea nevoie de un tată, aşa acum eu aveam nevoie de un fiu. I-am făcut un cadou de Crăciun, iar mama sa a primit din partea soţiei mele o cutie de dul¬ciuri făcute în casă. Am făcut tot posibilul ca George Williams să fie eliberat din închisoare, ceea ce s-a în¬tâmplat după câteva zile. De atunci casa noastră a devenit a doua lui casă. După orele de şcoală lucrează cu mine în atelier. La prânz şi la cină este împreună cu noi, iar pentru Diane, Michaela şi Ruth, Carol a devenit un frate mai mare".

A văzut şi a crezut

Isus a murit pe cruce în ziua de vineri la orele 15. Trei ore mai târziu a început Sabatul. Legea evreiască interzicea spălatul morţilor în timpul Sabatului, iar trupurile condamnaţilor la crucificare au fost înmormântate în ziua morţii. Corpurile nu puteau să rămână pe cruce în timpul nopţii. După moartea lui Isus au rămas deci numai trei ore pentru pregătirea şi îngrijirea înmormântării Sale.

Iosif din Arimateea a trebuit în acest scurt timp să meargă la Pilat, care se afla în fortăreaţa Antonia, pentru a obţine permisiunea să ia corpul neînsufleţit al lui Isus şi să se întoarcă la Golgota cu centurionul roman, care avea datoria să confirme moartea Condamnatului.

Nu a fost timp pentru spălarea corpului, întrucât conform ritualurilor complicate ar fi durat prea mult, iar înmormântarea trebuia să aibă loc înaintea Sabatului.

În Evanghelie citim că pe durata înmormântării Iosif din Armateea a fost ajutat de Nicodim, care „a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obiceiului Iudeii să îngroape. În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus.” (In 19, 39-42).

Dis de dimineaţă, prima zi după Sabat (duminica) apostolii Petru şi Ioan au aflat de la Maria Magdalena despre dispariţia trupului lui Isus. Au alergat imediat acolo, iar Sfântul Ioan a ajuns primul la mormânt „S-a aplecat, şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el: şi a văzut, şi a crezut.” (In 20, 3-8)

Sfântul Ioan a crezut în înviere în momentul în care a văzut în mormânt numai pânzele fără trupul lui Isus. Pânzele erau nemişcate, forma lor arăta că, cu siguranţă, nimeni nu a scos din ele trupul, dar într-un mod miraculos corpul a ieşit prin pânzele ce l-au înfăşurat.

Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca scriu că trupul lui Isus a fost înfăşurat într-o pânză (sindon). Sfântul Luca afirmă că Petru a văzut în mormânt othonia (pânza), dar nu aminteşte de ştergar. În schimb Sfântul Ioan scrie despre „pânze” (othonia) şi despre „înfăşurarea” (enteligmenon) în ele a corpului lui Isus. În mormânt se aflau deci nişte pânze şi un ştergar (în greacă soudarion).

După apreciatul om de ştiinţă Gino Zinotti termenul „soudarion” (ştergar), vine de la cuvântul aramaic sodara, ce defineşte în general pânza de in de diferite dimensiuni şi întrebuinţări. Trupul lui Isus a fost învelit într-o bucată mare de pânză (ştergar), lungimea depăşea 4m, iar lăţimea peste 1 m. Acest ştergar (sodara) acoperea capul şi tot trupul, o jumătate era trecută pe dedesubt, iar a doua pe deasupra. Trupul acoperit în acest fel era înfăşurat cu două bucăţi de pânză petrecute vertical. Capul învelit cu ştergarul (sodara) şi labele picioarelor nu erau învelite cu pânzele verticale, ci numai în sodariul cel lung.

După înviere, când corpul a „trecut” prin giulgiu, s-a produs căderea lui, deoarece interiorul era gol, cu excepţia acelei părţi de ştergar care îi înfăşură capul. „Aceasta a păstrat forma capului în relief, pentru că ştergarul s-a îmbibat cu sângele de pe faţă şi păr şi s-a întărit în acest loc, dar şi pentru că această parte era în afara bucăţilor de pânză verticale care înfăşurau corpul.

Pe această bază, profesorul Zaninotti dă un nou sens textului Sfântului Ioan cu privire la învierea lui Isus: Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era strâns cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.” (In 20, 7)

Imaginea giulgiului neatins, din care în mod misterios „a dispărut” corpul lui Isus, a fost pentru Sfântul Ioan un semn suficient pentru a crede în înviere (cu toate că nu văzuse încă învierea lui Cristos).

M.P.

A luat asupra Lui suferinţa noastră

Mulţi oameni au pierdut conştiinţa că în centrul credinţei creştine este persoana lui Cristos crucificat şi înviat, iar nu un set de idei de cultură, de tradiție sau de atitudini etice. Pentru a ne ajuta să facem legătura personală cu Izbăvitorul, Providenţa Domnului a păstrat până în zilele noastre imaginea zguduitoare a chinurilor

şi morţii Lui, impregnate pe pânza mortuară, care este ca o a cincea Evanghelie, scrisă nu cu cerneală, ci cu sângele vărsat pentru mântuirea noastră.

Poţi rămâne indiferent faţă de martorul ales al martiriului, al morţii si al învierii lui Isus?

Giulgiul arată imensul chin, căruia i s-a dăruit nesilit, din iubire pentru noi, Domnul, care a devenit om adevărat, pentru a ne elibera din sclavia lui Satana, a păcatului, si a morţii. Această pânză mortuară preţioasă a lui Isus – spunea Ioan Paul al II-lea – poate să ne ajute in a înţelege mai bine taina iubirii Fiului lui Dumnezeu faţă de noi. In faţa Giulgiului, imaginea vorbitoare si zguduitoare a durerii de nedescris, vreau să mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar, la care creştinii trebuie să se închine cu dragoste, gata fiind de a merge pe urmele lui Hristos (...) Giulgiul ne permite să descoperim tainele suferinţei, sfinţite prin sacrificiul lui Hristos, care a devenit Izvorul izbăvirii pentru întreaga omenire” (Torino 24.05.1998).

A fost supus unui martiriu înfiorător

Cercetările ştiinţifice asupra Giulgiului au arătat că pe el este imprimată imaginea unui bărbat înalt de 1,81 m, care purta barbă si păr lung, de o statură puternică şi bine proporţionată, cu trăsături semitice frumoase ale feţei. Omul acesta a fost supus torturilor îngrozitoare de biciuire, de încoronare cu spini şi crucificare. Pe tot corpul au fost găsite aproape 600 de răni. Impregnarea imaginii corpului mort nu prezintă nici o urmă de descompunere. Aceste date sunt în concordanţă cu descrierile evanghelice şi le completează cu detalii foarte importante. Mai presus de toate, Giulgiul ne arată în ce grad Cristos a suferit si s-a auto sacrificat (I. 13,1) din iubire pentru noi.

Fața lui Isus

În ciuda atâtor suferinţe fizice şi sufleteşti, imaginea feţei de pe Giulgiu ne impresionează printr-o nemaiîntâlnită frumuseţe şi linişte. Imensitatea durerii pe cruce o putea duce cu o asemenea linişte numai Cineva care avea conştiinţa că prin suferinţă şi moarte înfăptuieşte victoria asupra morţii. Impregnarea feţei pe Giulgiu dovedeşte urme de tortură. Se poate observa rană de la lovitura cu băţul, la nas şi pe obrazul drept. Sunt prezente răni ale pleoapelor şi ale arcadelor sprâncenelor, umflătură la osul zigomatic drept, scurgeri de sânge din nas, urme de smulgere a părului şi a suprafeţei epidermei. Cităm din Evanghelie: „Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau” (Mc. 15,19); „Si-L dădeau palme” (In 19,3).

Încoronarea cu spini

„Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap” (In 19,2). Felul acesta de tortură a fost întrebuinţat numai pentru Isus. Din nici o altă sursă istorică nu avem informaţii despre folosirea unei astfel de torturi înainte de crucificare. Pe Giulgiu se văd numeroase scurgeri de sânge pe craniu, care pe pânză formează pete impregnate în pozitiv. Acestea au fost cauzate de străpungerea vaselor de sânge la cap de către coroana de spini. Coroana era în formă de bonetă care acoperea întregul cap. Chirurgii au numărat 13 răni pe frunte şi 20 la spatele capului produse de colţii spinilor, dar au putut să fie şi 50. Întrucât sub pielea capului se află reţeaua de nervi şi de vase de sânge, coroana de spini a produs dureri sfâşietoare şi sângerări abundente. „Dacă se ia în considerare că pe pielea capilară, pe 1 cm 2 se găsesc peste 140 de puncte sensibile la durere, ne putem imagina imensa suferinţă a lui Cristos în timpul tragicei încoronări” – scrie L. Coppini, directorul Institutului de Anatomie a Universităţii din Bolognia. Investigaţiile ştiinţifice au arătat corespondenţa între locul sângerărilor şi cel al arterelor şi al venelor capilare. Aceasta este o a doua dovadă ce evidenţiază autenticitatea Giulgiului, întrucât circuitul sanguin a fost descris şi cunoscut abia în anul 1593.

Biciuirea

Isus a fost supus cu cruzime biciuirii. Pe tot corpul se văd răni produse de biciul roman flagrum, de asemenea pe fese, ceea ce este mărturia că Isus a fost biciuit gol. Biciuirea era o pedeapsă teribilă, uneori ucigătoare. Biciul avea trei curele lungi terminate cu bucăţi de metal, care lovind smulgea bucăţi de carne. S-a socotit că pe tot trupul lui Isus s-au găsit 120 de răni provenite din aplicarea loviturilor cu biciul. Era obiceiul ca la acest supliciu să fie supuşi numai aceia care nu erau condamnaţi la moarte. După aplicarea pedepsei erau puşi în libertate. Iniţial Pilat a vrut numai să-l supună biciuirii pe Isus: „Eu deci, după ce voi pune să-l bată, îi voi da drumul” (L. 23,16). În felul acesta se poate explica numărul mare de lovituri şi sălbăticia extraordinară cu care soldaţii l-au biciuit pe Isus. Au considerat biciuirea ca o pedeapsă în sine. Au fost doi soldaţi, cel din partea dreapta era mai înalt şi a lovit cu mult sadism. Isus stătea uşor aplecat, cu mâinile legate de stâlp. Curelele biciului se încolăceau şi răneau în egală măsură partea frontală a corpului, pieptul, abdomenul, tibiile şi coapsele.

Ducerea crucii

Descifrând urmele rănilor de pe Giulgiu (pe omoplatul stâng şi pe cel drept), cercetătorii sunt de acord că Isus a purtat în spate o bârnă numită patibulum şi avea mâinile legate de ea. Se consideră că bârna avea în jur de 30 de kg, iar lungimea era de 1,80 m. Epuizat după biciuire, Isus cu mare greutate a mers la locul crucificării. Trebuia să parcurgă un drum de aproximativ 0,5 km. Căzând s-a lovit la faţă, izbindu-se violent la genunchi de pietrele drumului. Cercetătorii au constatat mari răni pe faţă, la nas (pe vârful nasului s-a găsit sânge amestecat cu rămăşiţe de pământ şi de pietre) ca şi în dreptul genunchilor, în special la cel drept, provocate de căderi. Pentru că Isus nu a mai putut singur să ducă crucea, Simon din Cirene a fost silit de centurion să o ducă în locul lui Isus (Lc 23,26).

Crucificarea

Crucificarea era cea mai crudă şi mai blamabilă tortură din timpul lui Isus. Pe Giulgiu se văd rănile după străpungerea încheieturilor mâinilor de către cuie. Iar imaginea impregnată a picioarelor arată că au fost pironite cu un cui de stâlpul crucii. Cuiul a perforat osul tarsian. Piciorul stâng a fost plasat deasupra celui drept. Mâinile au fost pironite pe cruce, la încheieturi şi nu în palme, pentru că numai aşa puteau să susţină greutatea corpului răstignit. Palmele bătute în cuie şi îngreunate cu tot trupul se rup. Cuiele au fost bătute deci în locul numit „punctul lui Destot”, care se situează sub oasele încheieturii mâinii. Prin acest punct nu trec vase sanguine mari, dar trece nervul care controlează mişcarea degetului mare. Dr. P. Barbet semnalizează că acest nerv, în care a fost fixat cuiul, controlează funcţia de mişcare şi este în acelaşi timp semnalizatorul durerii. Este cumplit de dureros, dar se suportă. În caz contrar s-ar pierde cunoştinţa. În rana de la încheietura mâinii se văd două sângerări. În felul acesta savanţii au putut reconstitui poziţia mâinilor răstignite pe bârna de lemn, transversală, a crucii. Unghiul acestora de deschidere al acestora este de 10 grade, aşadar, Isus atârnând pe cruce, din timp în timp încerca să se ridice, pentru a lua aer şi atunci lua poziţia de 65 de grade, de la axa umerilor, iar când cădea revenea la 55 de grade. Pentru câteva momente unghiul de înclinare a umerilor se schimba şi atunci Isus putea să ia aer. Durerea şi epuizarea îl forţa din nou să cadă. Acest ritm de ridicare şi coborâre a corpului, cu mâinile şi picioarele pironite pe cruce, a durat aproape trei ore şi producea dureri înfiorătoare. Odată cu trecerea timpului deveneau tot mai dese, până în momentul epuizării totale şi a survenirii morţii.

Ruptura muşchiului inimii

Analiza rănii din partea dreaptă cu o lăţime de 1,5 cm şi o lungime de 4,5 cm, precum şi hemoragia abundentă şi lichidul adunat în cavitatea pleurală arată că pricina morţii a fost ruptura muşchiului inimii urmare a infarctului, după care sângele s-a scurs în pericard (s-au putut acumula acolo şi 2 litri), iar apoi în cavitatea pleurală, provocând hemopericardie.
Ruptura violentă a pericardului, sub influenţa puternicii presiunii a sângelui acumulat, provoacă o durere paralizantă în dreptul sternului. Aceasta a antrenat strigătul brusc, după care Isus a murit. „Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi şi-a dat duhul”(Mt 27,50). Moartea violentă care a survenit în stare de conştiinţă deplină, după epuizarea totală, de obicei produce rigiditatea corpului (rigor mortis).
Aceasta traduce poziţia întinsă a trupului pe Giulgiu.

Străpungerea inimii Mântuitorului

La puţin timp după moarte s-a ajuns la separarea sângelui acumulat în pericard, în globule roşii (acumulate în partea inferioară a cavităţii pleurale) şi plasmă (rămasă în partea superioară). După străpungerea pieptului cu lancea de către centurion, s-a produs în afară, violent, hemoragia, întâi globulele roşii ale sângelui, iar apoi limfa „sânge şi apă”- cum a descris în Evanghelie Sf. Ioan (19,34). Inima străpunsă a lui Isus este dovada imensei iubiri a Domnului faţă de noi. Devenind om adevărat în mod voluntar „s-a despuiat de sine însuşi” şi a acceptat moartea adevărat lumească şi păcatele întregii lumii. El, complet nevinovat, Dumnezeu-Om, care nu a cunoscut păcatul, a simţit în timpul pătimirii şi a crucificării, ce suferinţă cumplită este păcatul. „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”. (Is 53, 4-5).

În această experienţă de cumplită suferinţă a păcatului şi a morţii, Isus a dat deplină ascultare Tatălui. Prin această ascultare deplină a învins tot păcatul şi moartea. Pătimirea lui Isus ajunge la apogeu în momentul agoniei pe cruce, când strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Mt 27,46). Prin suferinţa Sa, Isus ajunge peste tot acolo unde acţionează puterea distrugătoare a păcatului şi o învinge cu puterea dragostei de fiu şi ascultarea Tatălui.
Giulgiul ne permite să descoperim taina pătimirii sfinţită prin sacrificiul lui Cristos, care a devenit Izvorul Tămăduirii pentru întreaga omenire - spunea Ioan Paul al II-lea la Torino - Giulgiul reprezintă de asemenea, icoana dragostei lui Dumnezeu, dar şi a păcatului omului.

Ne cheamă să descoperim cele mai adânci rădăcini ale morţii răscumpărătoare a lui Isus. Această mărturie de suferinţă nemăsurată dovedeşte dragostea, (...) atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (1.3,16), care devine palpabilă şi arată dimensiunile ei surprinzător de înalte. În faţa unei asemenea suferinţe omul credincios trebuie să strige cu adâncă convingere: „Doamne nu puteai să mă iubeşti mai mult”, şi în acelaşi timp să realizeze că pricina acestei suferinţe este păcatul: păcatul fiecărui om.

Giulgiul ne cheamă pe noi toţi să impregnăm în inimile noastre imaginea Dragostei lui Dumnezeu şi să eliminăm din ele realitatea groaznică a păcatului. Contemplarea acestui corp chinuit ajută omul modern să se elibereze de superficialitate şi egoism, care adesea demonstrează relaţia lui faţă de dragoste şi de păcat. În mesajul tăcut al Giulgiului omul aude ecoul cuvintelor lui Dumnezeu şi experienţa de secole a creştinismului: ai încredere în dragostea lui Dumnezeu, cea mai mare comoară oferită omenirii, şi fereşte-te de păcat, cel mai mare pericol al omenirii.(Torino 24.05.1999)

Teste aupra giulgiului lui Isus - Martorul tăcut al învierii

Nimeni dintre oameni nu a fost martorul ocular în momentul învierii corpului lui Isus, care înainte de a fi depus în mormânt, a fost învelit într-o pânză de in, cu o lungime de 4,36 m şi o lăţime de 1,10 m. Acest giulgiu îndeplinea funcţia de cearceaf, de acoperământ şi de batistă (sodarium), ce înfăşură capul şi tot corpul, o jumătate pe dedesubt, iar a doua pe deasupra.

De aproape 100 de ani teste minuţioase şi multilaterale efectuate asupra Giulgiului din Torino, de către oamenii de ştiinţă din cele mai diferite domenii, indică autenticitatea acestuia.

Datorită acestor analize Giulgiului din Torino a devenit cea mai celebră relicvă creştină, uimind lumea ştiinţei prin „clişeul fotografic” al supliciului, morţii şi învierii lui Cristos.

Cercetările ştiinţifice afirmă că acest contur de pe Giulgiu a apărut ca urmare a prezenţei unui Corp într-adevăr crucificat, care a imprimat pe el imaginea în negativ, în schimb petele de sânge sunt în pozitiv. Această replică preţioasă s-a păstrat până în timpurile noastre şi este păstrată la Torino.

Fizicienii americani de la U.S. Air Force J. Jackson şi E. Jumper au descoperit că imaginea de pe Giulgiu este tridimensională. Analize detaliate repetate afirmă că această imagine nu poate fi descifrată de ştiinţa actuală, cu atât mai mult nu a putut să o facă vreun falsificator. Portretul nu a fost pictat cu pensula sau în vreo altă tehnică şi nu este operă umană.

Nu există pe el urme de direcţionare, cum se întâmplă în cazul fiecărui tablou sau desen.

Reflexia are culoarea galben transparentă şi este o mare enigmă, întrucât acolo nu s-au găsit nici un fel de pigmenţi, vopsea sau coloranţi. În schimb pânza s-a îngălbenit mai mult pe partea externă. Întâmplarea face că printre aproximativ o sută de fibre ce se găsesc în aţă, numai două sau trei fibre exterioare şi-au schimbat culoarea. Astfel imaginea a apărut numai la suprafaţa fibrelor, nu se află nici în afara ţesăturii, nici înăuntrul firelor de aţă.

Încercarea de a scoate culoarea fibrelor de pe unele fire de aţă. cu ajutorul a 25 de dizolvanţi diferiţi de laborator, s-a dovedit fără efect. În acest fel expertizele au demonstrat că imaginea de pe Giulgiu nu este lavabilă, nu se poate decolora cu nimic.

Datorită prelucrării tridimensionale a portretului, oamenii de ştiinţă au identificat două monede pe ochiul drept şi stâng al Omului de pe Giulgiu. Pe ochiul drept se află efigia monedei lepton lituus bătută între anul 29 şi 32 după Cristos, iar existenţa monedelor pe ochi oglindeşte obiceiul antic evreiesc utilizat în timpul înmormântării Conturul de pe Giulgiu are multe caracteristici, care provoacă uimirea oamenilor de ştiinţă Cu toate că a fost învelit în el Corpul, imaginea lui este complet plană. Nu a suferit nici o deformare şi conform legilor opticii este o proiecţie paralelă. Experţii sunt de părere că impregnarea nelavabilă a negativului Corpului crucificat pe Giulgiu, a apărut ca urmare a unei explozii necunoscute din interiorul acestuia. Atunci a avut loc fixarea imaginii ca urmare „a arderii” suprafeţei fibrelor prin iradiere infraroşie sau bombardarea cu protoni a unei energii de 1 megaelectron-volt (cu o asemenea energie trece protonul prin suprafaţă cu o diferenţă de potenţial de 1 milion de volţi).

Ştiinţa nu este în măsură să explice pe deplin mecanismul transmiterii imaginii corpului pe ţesătură. De aceea savantul J Jackson a scris: pe baza proceselor fizico chimice cunoscute astăzi, putem afirma că imaginea giulgiului nu ar trebui să existe, dar aceasta este reală, chiar în cazul în care nu suntem capabili să clarificăm cum a luat fiinţă.

Cercetătorii au exclus posibilitatea efectuării unei imprimări falsificate pe Giulgiu. Singurul creator al acestui tulburător negativ este chiar trupul unui om mort. Evreu aparţinând primului secol, crucificat de soldaţii romani în aceeaşi modalitate pe care o descrie Evanghelia.

Toate datele ştiinţifice ne permit să afirmăm că ne aflăm în faţa giulgiului mortuar al lui Isus Cristos.

Specialiştii K.E. Stevenson şi G.R. Habermkas consideră că procentul de probabilitate ca imaginea de pe Giulgiu să nu fie cea a corpului lui Isus este de la 1 la 82 944 000. Pentru a realiza mai bine acesta, au prezentat următoarea comparaţie: „Să ne imaginăm 82 944 000 de bancnote de 1 dolar, suprapuse. Aceasta ar fi distanţa de trei ori mai mare decât distanţa ce separă New Yorkul de San Francisco. Una dintre aceste bancnote este însemnată, iar un om cu ochii legaţi poate numai o singură dată să o extragă pentru a o găsi. Probabilitatea găsirii bancnotei însemnate este de 1 la 82 944 000. Concluzia finală este următoarea: Giulgiul este o pânză mortuară, în care a fost învelit corpul lui Isus Cristos. Această concluzie se bazează pe dovezi puternic documentate de autorităţi în materie (Verdetto sulla Sindone. Brescia, 1982 r. S. 146)

Y. Delage cu dreptate a observat, că astfel de argumente atât de puternice şi de netăgăduit nu conving numai pe acei oameni care din motiv ideologice „şi-au pus mintea în cui”.

Experţii în medicină legală, bazându-se pe procedeul de coagulare a sângelui, afirmă că trupul lui Isus a fost înfăşurat în giulgiu la aproximativ două ore şi jumătate după survenirea morţii şi a rămas în el până la 36 de ore, deoarece nu se află pe acesta nici o urmă de descompunere sau intrare în putrefacţie. Ce se poate spune cu toată convingerea este că trupul nu a fost scos din giulgiu, deoarece nu se întâlnesc nici un fel de urme de ruptură, se văd clar coagulări de sânge neatinse.

Acest indiciu nu poate fi explicat ştiinţific şi nici realizat în laborator.

În ce fel corpul s-a impregnat în pânza de in fără a-i schimba structura? Ce a făcut să apară conturul misterios al întregului corp pe giulgiu? Răspunsul îl poate da numai credinţa, care spune că totul a fost posibil în momentul învierii lui Isus Cristos.

De aceea în timpul predicii expuse la Torino pe 13.04.1980 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus că acceptând argumentele numeroşilor savanţi. Sfântul Giulgiu din Torino este martorul deosebit al Trecerii: Pătimirii, Morţii şi Învierii. Martor tăcut, dar în acelaşi timp extraordinar de vorbitor!

Ştiinţa descoperă cine este Omul de pe Giulgiu, iar credinţa conduce la recunoaşterea lui.

Această relicvă preţioasă în mod deosebit de sugestiv aminteşte că Cristos cu adevărat a suferit, a murit pe cruce şi a înviat pentru mine şi pentru salvarea mea.

Faţă de atâta dragoste nemărginită pot rămâne indiferent?

„Pentru omul credincios - spune Ioan Paul al II-lea - important este în primul rând că Giulgiul este reflectarea Evangheliei (...) Fiecare om sensibil contemplându-l se simte în interior mişcat şi zguduit ... Giulgiul este un semn cu adevărat extraordinar, cu trimitere la Isus, la Cuvintele adevărate ale Tatălui, şi chemând omul, să urmeze în viaţă exemplul Aceluia, care s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi...” (Torino 24.05.1998).

Părintele M. Piotrowski

Congregaţia lui Cristos



Orgoliul înşeală

De ce este orgoliul atât de periculos? Pentru că refuză să privească realitatea în faţă.

A. J. Cronin povesteşte anumite întâmplări din viaţa sa de tânăr medic în Scoţia:

„La începutul lunii mai a izbucnit o epidemie de scarlatină deosebit de puternică. Cei mai loviţi erau copiii. Timpul trecea, iar epidemia nu voia nicidecum să înceteze.

în ciuda eforturilor noastre, numărul cazurilor de îmbolnăvire creştea mereu. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea şi m-am hotărât să caut rădăcina acestei boli. Trebuia să existe o cauză specială care îi provoca răspândirea, iar eu mi-am jurat că o voi găsi.

Toate cazurile pe care le examinam aveau un element comun. Toţi bolnavii consumau lapte de la fermierul Shawhead. Bineînţeles, nu aveam nici o dovadă, ci numai o simplă bănuială, suficientă însă să mă facă să acţionez. A doua zi dimineaţa, trecând prin faţa casei lui Shawhead, m-am oprit pentru o scurtă vizită. Ferma era deosebit de frumoasă. Trandafirii agăţători împodobeau pereţii albi ai clădirilor. Totul era nou şi strălucea de curăţenie. In curte era o ordine excepţională, iar terenurile din jur erau bine lucrate. Nu era de mirare că Shawead era mândru de gospodăria lui. El era un bărbat robust şi cam grosolan, în jurul vârstei de 50 de ani. Ţinea ca la ochii din cap atât la ferma pe care a moştenit-o de la părinţi, cât şi la tânăra soţie, Jean, cu care se căsătorise nu de mult şi pe care o adora, nu alta.

Când am bătut la poartă, mi-a deschis Jean. Spunându-i că vreau să vorbesc cu soţul, mi-a răspuns zâmbind: «Soţul nu-i acasă. S-a dus la târg să vândă nişte viţei. Se întoarce azi după-amiază».

Jean era într-adevăr o tânără femeie foarte simpatică. Nu avea mai mult de 23 de ani şi prin felul său de a se comporta dădea dovadă de inocenţă şi fineţe. «Aşadar Shawhead nu-i acasă», am zis eu ca să mai câştig timp. «Nu-i acasă», a răspuns. «Se întoarce cam pe la 4.00 după-amiază. Vreţi să intraţi sau îi lăsaţi un mesaj?» Nu ştiam ce să fac. «Ştiţi, doamnă Shawhead, am venit pentru o chestiune cam neplăcută. Epidemia de scarlatină se răspândeşte şi am constatat că toţi pacienţii mei au cumpărat lapte de la ferma Shawhead. Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Aş vrea să-mi permiteţi să fac un control, să văd dacă nu cumva cauza ar fi de aici».

Cu toate că m-am exprimat cât de poate de delicat, chipul doamnei Jean s-a schimbat complet. Indignată, femeia a zis: «Scarlatină? Ce are de a face această boală cu bunul nostru lapte? Mă mir, domnule doctor, că aţi venit pentru acest motiv. Ar trebui să vorbiţi cu soţul meu». Fără a mă lăsa să mai scot o vorbă, mi-a trântit uşa în nas.

În după-amiaza aceleiaşi zile am revenit la ferma lui Shawhead. Am bătut la poartă, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Totuşi, am intrat în curte şi m-am dus direct la grajduri, ca să-1 întâlnesc pe Shawhead.

Ajuns aici, l-am găsit pe tânărul argat care aducea vacile de la păscut ca să le mulgă. M-am sprijinit de tocul uşii şi mă uitam cum acele frumoase şi curate animale se duceau în linişte la locul lor în grajd. Apoi l-am văzut pe argatul David luând scăunelul, aşezându-se în dreptul primei vaci, sprijinindu-se de şoldul ei şi începând să mulgă. Continuam să mă uit la David, care părea bolnav şi purta o bucată de flanelă roşie în jurul gâtului. M-am apropiat încet de el şi l-am salutat. «A, dumneavoastră, domnule doctor! Nu v-am observat. Doriţi un pahar cu lapte?» «Nu, mulţumesc, azi nu!» Apoi, arătând cu degetul spre gâtul lui, i-am zis: «Ce s-a întâmplat? Ce ai la gât?» David a încetat să mulgă şi a răspuns cam stingherit: «Nimic, domnule doctor, nimic deosebit. Săptămâna trecută m-a durut puţin gâtul şi de atunci mă simt cam slăbit. Nu-i nimic serios!» M-am uitat mai atent la el. «Durerea de gât!», am repetat eu.

Apoi m-am uitat la mâinile lui şi m-am cutremurat. Nu mai era nevoie să caut în altă parte cauza epidemiei. Mâinile lui David atât de experte la mulsul vacilor explicau totul: ambele erau cojite de piele. Eram sigur că el a infectat laptele.

Deodată, o voce groasă a întrerupt tăcerea din grajd. «Aşadar aţi revenit? De ce îmi spionaţi gospodăria? De ce vă amestecaţi în afacerile mele?»

În pragul uşii era Shawhead în persoană, cu faţa roşie de mânie. In spatele lui stătea soţia, care mă privea cu duşmănie. Mă aflam într-o situaţie neplăcută, dar trebuia să clarific lucrurile. «Scuzaţi, domnule Shawhead, nu am venit să mă amestec în afacerile dumneavoastră, ci pentru un motiv extrem de important». M-am uitat spre argat. «David a avut scarlatină, probabil într-o formă mai uşoară, dar suficientă pentru a cauza nenorociri destul de mari». Am încercat să-mi măsor cât mai bine cuvintele. «Din păcate, va trebui să închideţi lăptăria pentru două săptămâni». «Ce spuneţi?», strigă Shawhead, mirat şi enervat totodată. «Să închid lăptăria? Probabil o rotiţă din capul dumneavoastră nu funcţionează cum trebuie». «Fiţi înţelegător», l-am rugat. «Dumneavoastră nu aveţi nici o vină. însă e clar că infecţia vine de aici». «Infecţia? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Noi toţi suntem foarte curaţi!» «Da, dar David...» «Şi David e curat ca toţi ceilalţi!», răcni Shawhead. «A avut o mică durere de gât. Atâta tot. Acum se simte mai bine. Mai bine, aţi înţeles? E o curată tâmpenie închiderea lăptăriei din acest motiv». «Vă repet», am insistat eu, înarmându-mă cu toată răbdarea de care mai eram capabil: «David a avut scarlatină. Pielea de pe mâinile lui se cojeşte. De aceea, laptele e contaminat!»

Venele de pe tâmpla lui Shawhead păreau gata să explodeze. «De ajuns, domnule, nu vreau să mai aud nimic! Laptele meu e contaminat? Laptele meu e curat, bun, genuin aşa cum a fost întotdeauna. ÎI bem şi noi în familie».

Profund tulburat, a adus un polonic şi 1-a introdus în găleata cu lapte. Ca să-mi demonstreze că laptele e bun, a băut jumătate de polonic, iar restul 1-a dat soţiei. La urmă, a luat polonicul şi 1-a aruncat la picioarele mele, zicând: «Cred că acum v-aţi lămurit! Dacă mai scoateţi o vorbă, veţi regreta amarnic».

îl înţelegeam pe Shawhead şi orgoliul lui rănit, însă trebuia să-mi fac datoria. Am plecat în tăcere. M-am adresat oficiului sanitar ca să analizeze cazul. Medicii de acolo au mai aşteptat înainte de a lua măsurile necesare. Nu voiau să aibă necazuri cu bogatul Shawhead.

După câteva zile, a intrat în cabinetul meu doctorul Cameron. Eu eram deprimat, iar el avea faţa crispată. «Ai auzit?», mi-a zis el cu voce înceată. «Jean, soţia lui Shawhead, a fost atinsă de scarlatină acută».

Un moment de uimire, apoi deodată mi-am amintit de polonicul lui Shawhead. «Se spune că Shawhead şi-ar fi ieşit din minţi de atâta durere», a continuat Cameron. Starea soţiei sale era foarte gravă, temperatura crescuse vertiginos, iar bolnava începuse să delireze. Duminică seara, când Jean, menajera noastră, s-a întors acasă, ne-a zis: «Nu mai e nimic de făcut. Jean Shawhead a murit».

La şase săptămâni după aceea, l-am întâlnit pe Shawhead pe stradă, pentru prima dată după discuţiile noastre din grajd. Fermierul, îmbătrânit şi distrus din cauza pierderii soţiei, se întorcea de la cimitirul din spatele bisericii. Ne-am oprit amândoi în mijlocul străzii, ne-am uitat fix unul în ochii celuilalt şi am înţeles că lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, că Jean ar fi şi azi în viaţă, fericită alături de soţul ei.

Gemând de durere, Shawhead mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o îndelung".

DESPRE EXORCISME

Exorcismul este un act liturgic – ca atare public - în cadrul căruia Biserica, prin intermediul unui episcop sau a unui preot – care în Biserica Catolică trebuie să aibă permisiune specifică şi explicită din partea episcopului diecezan, nu numai se roagă lui Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea sau influenţa celui rău, ci şi porunceşte acestuia - în numele şi cu autoritatea lui Isus Cristos (cfr. Mc 1,25u; 3,15; 6,7) - să se îndepărteze de la persoana, de la locul sau de la obiectul în cauză . Această permisiune poate fi acordată preotului pentru un timp nedeterminat, pentru un timp determinat, pentru un caz determinat sau pentru fiecare exorcism care trebuie aplicat după ritualul stabilit de Biserica Catolică . Datorită caracteristicilor unice ale acestui sacramental, în Biserica Catolică această permisiune este acordată numai preoţilor care posedă următoarele calităţi: un deosebit spirit de credinţă şi de rugăciune, ştiinţă, prudenţă, integritate morală şi o pregătire specifică în acest domeniu .

În cadrul normelor introductive ale actualului ritual al exorcismelor, Biserica îndeamnă preotul exorcist să nu aplice persoanei exorcismul decât dacă a ajuns la certitudinea morală că această persoană este posedată de diavol. Pentru a-l ajuta pe preotul exorcist să recunoască astfel de cazuri, Biserica indică şi semnele prin care se exprimă posesia diabolică: capacitatea de a vorbi şi de a înţelege diferite limbi pe care persoana în cauză nu le-a studiat şi pe care în mod obişnuit nu le foloseşte niciodată , cunoaşterea unor lucruri ascunse sau de la distanţă, manifestarea unei forţe fizice care depăşeşte vârsta şi condiţia fizică naturală a persoanei în cauză , manifestări ostile vehemente împotriva lui Dumnezeu, împotriva numelui lui Isus, al Sfintei Fecioare Maria, al Sfinţilor, precum şi împotriva Bisericii, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, împotriva riturilor, a sacramentaliilor, a crucii, a icoanelor şi altor realităţi sacre.

În acest context trebuie precizat că pentru recunoaşterea fenomenului de posesie diabolică nu este absolut necesar ca persoana suspectată de această posesie să manifeste toate aceste semne. Prezenţa unuia sau numai a unora dintre aceste semne care se manifestă întotdeauna sau deosebit de frecvent în aceleaşi condiţii sau în condiţii asemănătoare, este suficientă pentru a recunoaşte că în acest caz persoana în cauză este victima unei posesii diabolice.

În exercitarea acestui minister sacru, preotul trebuie să acţioneze întotdeauna cu multă prudenţă şi discreţie, evitând categoric spectacolaritatea; interzicând accesul mijloacelor de comunicare în masă înainte, în timpul şi după efectuarea exorcismului; evitând răspândirea oricărei informaţii despre exorcismul pe care va trebui să-l efectueze, pe care îl efectuează sau pe care l-a efectuat. Obligaţia de a păstra această discreţie revine şi celorlalte persoane care vor asista, care asistă sau care au asistat la acest exorcism.

În ceea ce priveşte cazurile de gravitate minoră, în care nu există fenomenul de posesie diabolică, ci influenţe diabolice de entitate minoră asupra unei persoane, Biserica, în cadrul actualului ritual al exorcismelor recomandă preotului exorcist să nu recurgă la exorcism, ci la alte rugăciuni adecvate care pot ajuta persoana în cauză – numite „rugăciuni de eliberare” –, care pot fi recitate şi de către preoţii care nu sunt exorcişti şi de către diaconi.

Persoanelor care sunt afectate de acestea sau de alte influenţe diabolice, actualul ritual al exorcismelor propune o serie de rugăciuni de eliberare, care în astfel de cazuri, de-a lungul istoriei Bisericii, au demonstrat o deosebită eficacitate.

Aici este necesar să subliniem diferenţa fundamentală care există între un exorcism şi o rugăciune de eliberare: exorcismul constă atât în a-L invoca pe Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea diavolului cât şi în a porunci acestuia din urmă în numele şi cu autoritatea lui Isus Cristos să părăsească persoana, locul sau obiectul în cauză; rugăciunea de eliberare constă numai în a-L invoca pe Dumnezeu în mod direct sau prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, a Sfântului Arhanghel Mihail sau a altor Sfinţi ca El să elibereze de orice influenţă diabolică persoana care se roagă, persoana pentru care alţii se roagă, un determinat loc sau obiect; exorcismul poate fi efectuat numai de preotul exorcist, în timp ce rugăciunile de eliberare pot fi recitate şi de către preoţii care nu sunt exorcişti, de către diaconi şi de către laici.

Amintind cuvintele lui Isus „astfel de diavoli nu pot fi scoşi decât cu post şi cu rugăciune” (Mt 17,21), Biserica îndeamnă preotul exorcist ca prin post şi rugăciune să implore permanent ajutorul lui Dumnezeu pentru sine şi pentru alţii, în timp ce creştinului vexat de diavol îi recomandă să se roage lui Dumnezeu, să practice mortificarea, să reînnoiască frecvent renunţările şi promisiunile baptismale, să recurgă frecvent la sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii precum şi la sacramentul Euharistiei, în mod deosebit înainte de a i se aplica exorcismul .

Creştinul care se află în aceste condiţii poate primi un ajutor important, iar uneori determinant, din partea familiarilor săi, din partea rudelor, a prietenilor şi a preotului care este directorul spiritual sau duhovnicul său, în mod deosebit prin grija lor permanentă faţă de el, prin post, rugăciune şi sprijinul moral pe care i-l pot acorda, îndeosebi în momentele şi în situaţiile dificile.