A văzut şi a crezut

Isus a murit pe cruce în ziua de vineri la orele 15. Trei ore mai târziu a început Sabatul. Legea evreiască interzicea spălatul morţilor în timpul Sabatului, iar trupurile condamnaţilor la crucificare au fost înmormântate în ziua morţii. Corpurile nu puteau să rămână pe cruce în timpul nopţii. După moartea lui Isus au rămas deci numai trei ore pentru pregătirea şi îngrijirea înmormântării Sale.

Iosif din Arimateea a trebuit în acest scurt timp să meargă la Pilat, care se afla în fortăreaţa Antonia, pentru a obţine permisiunea să ia corpul neînsufleţit al lui Isus şi să se întoarcă la Golgota cu centurionul roman, care avea datoria să confirme moartea Condamnatului.

Nu a fost timp pentru spălarea corpului, întrucât conform ritualurilor complicate ar fi durat prea mult, iar înmormântarea trebuia să aibă loc înaintea Sabatului.

În Evanghelie citim că pe durata înmormântării Iosif din Armateea a fost ajutat de Nicodim, care „a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obiceiului Iudeii să îngroape. În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus.” (In 19, 39-42).

Dis de dimineaţă, prima zi după Sabat (duminica) apostolii Petru şi Ioan au aflat de la Maria Magdalena despre dispariţia trupului lui Isus. Au alergat imediat acolo, iar Sfântul Ioan a ajuns primul la mormânt „S-a aplecat, şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el: şi a văzut, şi a crezut.” (In 20, 3-8)

Sfântul Ioan a crezut în înviere în momentul în care a văzut în mormânt numai pânzele fără trupul lui Isus. Pânzele erau nemişcate, forma lor arăta că, cu siguranţă, nimeni nu a scos din ele trupul, dar într-un mod miraculos corpul a ieşit prin pânzele ce l-au înfăşurat.

Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca scriu că trupul lui Isus a fost înfăşurat într-o pânză (sindon). Sfântul Luca afirmă că Petru a văzut în mormânt othonia (pânza), dar nu aminteşte de ştergar. În schimb Sfântul Ioan scrie despre „pânze” (othonia) şi despre „înfăşurarea” (enteligmenon) în ele a corpului lui Isus. În mormânt se aflau deci nişte pânze şi un ştergar (în greacă soudarion).

După apreciatul om de ştiinţă Gino Zinotti termenul „soudarion” (ştergar), vine de la cuvântul aramaic sodara, ce defineşte în general pânza de in de diferite dimensiuni şi întrebuinţări. Trupul lui Isus a fost învelit într-o bucată mare de pânză (ştergar), lungimea depăşea 4m, iar lăţimea peste 1 m. Acest ştergar (sodara) acoperea capul şi tot trupul, o jumătate era trecută pe dedesubt, iar a doua pe deasupra. Trupul acoperit în acest fel era înfăşurat cu două bucăţi de pânză petrecute vertical. Capul învelit cu ştergarul (sodara) şi labele picioarelor nu erau învelite cu pânzele verticale, ci numai în sodariul cel lung.

După înviere, când corpul a „trecut” prin giulgiu, s-a produs căderea lui, deoarece interiorul era gol, cu excepţia acelei părţi de ştergar care îi înfăşură capul. „Aceasta a păstrat forma capului în relief, pentru că ştergarul s-a îmbibat cu sângele de pe faţă şi păr şi s-a întărit în acest loc, dar şi pentru că această parte era în afara bucăţilor de pânză verticale care înfăşurau corpul.

Pe această bază, profesorul Zaninotti dă un nou sens textului Sfântului Ioan cu privire la învierea lui Isus: Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era strâns cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.” (In 20, 7)

Imaginea giulgiului neatins, din care în mod misterios „a dispărut” corpul lui Isus, a fost pentru Sfântul Ioan un semn suficient pentru a crede în înviere (cu toate că nu văzuse încă învierea lui Cristos).

M.P.

A luat asupra Lui suferinţa noastră

Mulţi oameni au pierdut conştiinţa că în centrul credinţei creştine este persoana lui Cristos crucificat şi înviat, iar nu un set de idei de cultură, de tradiție sau de atitudini etice. Pentru a ne ajuta să facem legătura personală cu Izbăvitorul, Providenţa Domnului a păstrat până în zilele noastre imaginea zguduitoare a chinurilor

şi morţii Lui, impregnate pe pânza mortuară, care este ca o a cincea Evanghelie, scrisă nu cu cerneală, ci cu sângele vărsat pentru mântuirea noastră.

Poţi rămâne indiferent faţă de martorul ales al martiriului, al morţii si al învierii lui Isus?

Giulgiul arată imensul chin, căruia i s-a dăruit nesilit, din iubire pentru noi, Domnul, care a devenit om adevărat, pentru a ne elibera din sclavia lui Satana, a păcatului, si a morţii. Această pânză mortuară preţioasă a lui Isus – spunea Ioan Paul al II-lea – poate să ne ajute in a înţelege mai bine taina iubirii Fiului lui Dumnezeu faţă de noi. In faţa Giulgiului, imaginea vorbitoare si zguduitoare a durerii de nedescris, vreau să mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar, la care creştinii trebuie să se închine cu dragoste, gata fiind de a merge pe urmele lui Hristos (...) Giulgiul ne permite să descoperim tainele suferinţei, sfinţite prin sacrificiul lui Hristos, care a devenit Izvorul izbăvirii pentru întreaga omenire” (Torino 24.05.1998).

A fost supus unui martiriu înfiorător

Cercetările ştiinţifice asupra Giulgiului au arătat că pe el este imprimată imaginea unui bărbat înalt de 1,81 m, care purta barbă si păr lung, de o statură puternică şi bine proporţionată, cu trăsături semitice frumoase ale feţei. Omul acesta a fost supus torturilor îngrozitoare de biciuire, de încoronare cu spini şi crucificare. Pe tot corpul au fost găsite aproape 600 de răni. Impregnarea imaginii corpului mort nu prezintă nici o urmă de descompunere. Aceste date sunt în concordanţă cu descrierile evanghelice şi le completează cu detalii foarte importante. Mai presus de toate, Giulgiul ne arată în ce grad Cristos a suferit si s-a auto sacrificat (I. 13,1) din iubire pentru noi.

Fața lui Isus

În ciuda atâtor suferinţe fizice şi sufleteşti, imaginea feţei de pe Giulgiu ne impresionează printr-o nemaiîntâlnită frumuseţe şi linişte. Imensitatea durerii pe cruce o putea duce cu o asemenea linişte numai Cineva care avea conştiinţa că prin suferinţă şi moarte înfăptuieşte victoria asupra morţii. Impregnarea feţei pe Giulgiu dovedeşte urme de tortură. Se poate observa rană de la lovitura cu băţul, la nas şi pe obrazul drept. Sunt prezente răni ale pleoapelor şi ale arcadelor sprâncenelor, umflătură la osul zigomatic drept, scurgeri de sânge din nas, urme de smulgere a părului şi a suprafeţei epidermei. Cităm din Evanghelie: „Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau” (Mc. 15,19); „Si-L dădeau palme” (In 19,3).

Încoronarea cu spini

„Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap” (In 19,2). Felul acesta de tortură a fost întrebuinţat numai pentru Isus. Din nici o altă sursă istorică nu avem informaţii despre folosirea unei astfel de torturi înainte de crucificare. Pe Giulgiu se văd numeroase scurgeri de sânge pe craniu, care pe pânză formează pete impregnate în pozitiv. Acestea au fost cauzate de străpungerea vaselor de sânge la cap de către coroana de spini. Coroana era în formă de bonetă care acoperea întregul cap. Chirurgii au numărat 13 răni pe frunte şi 20 la spatele capului produse de colţii spinilor, dar au putut să fie şi 50. Întrucât sub pielea capului se află reţeaua de nervi şi de vase de sânge, coroana de spini a produs dureri sfâşietoare şi sângerări abundente. „Dacă se ia în considerare că pe pielea capilară, pe 1 cm 2 se găsesc peste 140 de puncte sensibile la durere, ne putem imagina imensa suferinţă a lui Cristos în timpul tragicei încoronări” – scrie L. Coppini, directorul Institutului de Anatomie a Universităţii din Bolognia. Investigaţiile ştiinţifice au arătat corespondenţa între locul sângerărilor şi cel al arterelor şi al venelor capilare. Aceasta este o a doua dovadă ce evidenţiază autenticitatea Giulgiului, întrucât circuitul sanguin a fost descris şi cunoscut abia în anul 1593.

Biciuirea

Isus a fost supus cu cruzime biciuirii. Pe tot corpul se văd răni produse de biciul roman flagrum, de asemenea pe fese, ceea ce este mărturia că Isus a fost biciuit gol. Biciuirea era o pedeapsă teribilă, uneori ucigătoare. Biciul avea trei curele lungi terminate cu bucăţi de metal, care lovind smulgea bucăţi de carne. S-a socotit că pe tot trupul lui Isus s-au găsit 120 de răni provenite din aplicarea loviturilor cu biciul. Era obiceiul ca la acest supliciu să fie supuşi numai aceia care nu erau condamnaţi la moarte. După aplicarea pedepsei erau puşi în libertate. Iniţial Pilat a vrut numai să-l supună biciuirii pe Isus: „Eu deci, după ce voi pune să-l bată, îi voi da drumul” (L. 23,16). În felul acesta se poate explica numărul mare de lovituri şi sălbăticia extraordinară cu care soldaţii l-au biciuit pe Isus. Au considerat biciuirea ca o pedeapsă în sine. Au fost doi soldaţi, cel din partea dreapta era mai înalt şi a lovit cu mult sadism. Isus stătea uşor aplecat, cu mâinile legate de stâlp. Curelele biciului se încolăceau şi răneau în egală măsură partea frontală a corpului, pieptul, abdomenul, tibiile şi coapsele.

Ducerea crucii

Descifrând urmele rănilor de pe Giulgiu (pe omoplatul stâng şi pe cel drept), cercetătorii sunt de acord că Isus a purtat în spate o bârnă numită patibulum şi avea mâinile legate de ea. Se consideră că bârna avea în jur de 30 de kg, iar lungimea era de 1,80 m. Epuizat după biciuire, Isus cu mare greutate a mers la locul crucificării. Trebuia să parcurgă un drum de aproximativ 0,5 km. Căzând s-a lovit la faţă, izbindu-se violent la genunchi de pietrele drumului. Cercetătorii au constatat mari răni pe faţă, la nas (pe vârful nasului s-a găsit sânge amestecat cu rămăşiţe de pământ şi de pietre) ca şi în dreptul genunchilor, în special la cel drept, provocate de căderi. Pentru că Isus nu a mai putut singur să ducă crucea, Simon din Cirene a fost silit de centurion să o ducă în locul lui Isus (Lc 23,26).

Crucificarea

Crucificarea era cea mai crudă şi mai blamabilă tortură din timpul lui Isus. Pe Giulgiu se văd rănile după străpungerea încheieturilor mâinilor de către cuie. Iar imaginea impregnată a picioarelor arată că au fost pironite cu un cui de stâlpul crucii. Cuiul a perforat osul tarsian. Piciorul stâng a fost plasat deasupra celui drept. Mâinile au fost pironite pe cruce, la încheieturi şi nu în palme, pentru că numai aşa puteau să susţină greutatea corpului răstignit. Palmele bătute în cuie şi îngreunate cu tot trupul se rup. Cuiele au fost bătute deci în locul numit „punctul lui Destot”, care se situează sub oasele încheieturii mâinii. Prin acest punct nu trec vase sanguine mari, dar trece nervul care controlează mişcarea degetului mare. Dr. P. Barbet semnalizează că acest nerv, în care a fost fixat cuiul, controlează funcţia de mişcare şi este în acelaşi timp semnalizatorul durerii. Este cumplit de dureros, dar se suportă. În caz contrar s-ar pierde cunoştinţa. În rana de la încheietura mâinii se văd două sângerări. În felul acesta savanţii au putut reconstitui poziţia mâinilor răstignite pe bârna de lemn, transversală, a crucii. Unghiul acestora de deschidere al acestora este de 10 grade, aşadar, Isus atârnând pe cruce, din timp în timp încerca să se ridice, pentru a lua aer şi atunci lua poziţia de 65 de grade, de la axa umerilor, iar când cădea revenea la 55 de grade. Pentru câteva momente unghiul de înclinare a umerilor se schimba şi atunci Isus putea să ia aer. Durerea şi epuizarea îl forţa din nou să cadă. Acest ritm de ridicare şi coborâre a corpului, cu mâinile şi picioarele pironite pe cruce, a durat aproape trei ore şi producea dureri înfiorătoare. Odată cu trecerea timpului deveneau tot mai dese, până în momentul epuizării totale şi a survenirii morţii.

Ruptura muşchiului inimii

Analiza rănii din partea dreaptă cu o lăţime de 1,5 cm şi o lungime de 4,5 cm, precum şi hemoragia abundentă şi lichidul adunat în cavitatea pleurală arată că pricina morţii a fost ruptura muşchiului inimii urmare a infarctului, după care sângele s-a scurs în pericard (s-au putut acumula acolo şi 2 litri), iar apoi în cavitatea pleurală, provocând hemopericardie.
Ruptura violentă a pericardului, sub influenţa puternicii presiunii a sângelui acumulat, provoacă o durere paralizantă în dreptul sternului. Aceasta a antrenat strigătul brusc, după care Isus a murit. „Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi şi-a dat duhul”(Mt 27,50). Moartea violentă care a survenit în stare de conştiinţă deplină, după epuizarea totală, de obicei produce rigiditatea corpului (rigor mortis).
Aceasta traduce poziţia întinsă a trupului pe Giulgiu.

Străpungerea inimii Mântuitorului

La puţin timp după moarte s-a ajuns la separarea sângelui acumulat în pericard, în globule roşii (acumulate în partea inferioară a cavităţii pleurale) şi plasmă (rămasă în partea superioară). După străpungerea pieptului cu lancea de către centurion, s-a produs în afară, violent, hemoragia, întâi globulele roşii ale sângelui, iar apoi limfa „sânge şi apă”- cum a descris în Evanghelie Sf. Ioan (19,34). Inima străpunsă a lui Isus este dovada imensei iubiri a Domnului faţă de noi. Devenind om adevărat în mod voluntar „s-a despuiat de sine însuşi” şi a acceptat moartea adevărat lumească şi păcatele întregii lumii. El, complet nevinovat, Dumnezeu-Om, care nu a cunoscut păcatul, a simţit în timpul pătimirii şi a crucificării, ce suferinţă cumplită este păcatul. „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”. (Is 53, 4-5).

În această experienţă de cumplită suferinţă a păcatului şi a morţii, Isus a dat deplină ascultare Tatălui. Prin această ascultare deplină a învins tot păcatul şi moartea. Pătimirea lui Isus ajunge la apogeu în momentul agoniei pe cruce, când strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Mt 27,46). Prin suferinţa Sa, Isus ajunge peste tot acolo unde acţionează puterea distrugătoare a păcatului şi o învinge cu puterea dragostei de fiu şi ascultarea Tatălui.
Giulgiul ne permite să descoperim taina pătimirii sfinţită prin sacrificiul lui Cristos, care a devenit Izvorul Tămăduirii pentru întreaga omenire - spunea Ioan Paul al II-lea la Torino - Giulgiul reprezintă de asemenea, icoana dragostei lui Dumnezeu, dar şi a păcatului omului.

Ne cheamă să descoperim cele mai adânci rădăcini ale morţii răscumpărătoare a lui Isus. Această mărturie de suferinţă nemăsurată dovedeşte dragostea, (...) atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (1.3,16), care devine palpabilă şi arată dimensiunile ei surprinzător de înalte. În faţa unei asemenea suferinţe omul credincios trebuie să strige cu adâncă convingere: „Doamne nu puteai să mă iubeşti mai mult”, şi în acelaşi timp să realizeze că pricina acestei suferinţe este păcatul: păcatul fiecărui om.

Giulgiul ne cheamă pe noi toţi să impregnăm în inimile noastre imaginea Dragostei lui Dumnezeu şi să eliminăm din ele realitatea groaznică a păcatului. Contemplarea acestui corp chinuit ajută omul modern să se elibereze de superficialitate şi egoism, care adesea demonstrează relaţia lui faţă de dragoste şi de păcat. În mesajul tăcut al Giulgiului omul aude ecoul cuvintelor lui Dumnezeu şi experienţa de secole a creştinismului: ai încredere în dragostea lui Dumnezeu, cea mai mare comoară oferită omenirii, şi fereşte-te de păcat, cel mai mare pericol al omenirii.(Torino 24.05.1999)

Teste aupra giulgiului lui Isus - Martorul tăcut al învierii

Nimeni dintre oameni nu a fost martorul ocular în momentul învierii corpului lui Isus, care înainte de a fi depus în mormânt, a fost învelit într-o pânză de in, cu o lungime de 4,36 m şi o lăţime de 1,10 m. Acest giulgiu îndeplinea funcţia de cearceaf, de acoperământ şi de batistă (sodarium), ce înfăşură capul şi tot corpul, o jumătate pe dedesubt, iar a doua pe deasupra.

De aproape 100 de ani teste minuţioase şi multilaterale efectuate asupra Giulgiului din Torino, de către oamenii de ştiinţă din cele mai diferite domenii, indică autenticitatea acestuia.

Datorită acestor analize Giulgiului din Torino a devenit cea mai celebră relicvă creştină, uimind lumea ştiinţei prin „clişeul fotografic” al supliciului, morţii şi învierii lui Cristos.

Cercetările ştiinţifice afirmă că acest contur de pe Giulgiu a apărut ca urmare a prezenţei unui Corp într-adevăr crucificat, care a imprimat pe el imaginea în negativ, în schimb petele de sânge sunt în pozitiv. Această replică preţioasă s-a păstrat până în timpurile noastre şi este păstrată la Torino.

Fizicienii americani de la U.S. Air Force J. Jackson şi E. Jumper au descoperit că imaginea de pe Giulgiu este tridimensională. Analize detaliate repetate afirmă că această imagine nu poate fi descifrată de ştiinţa actuală, cu atât mai mult nu a putut să o facă vreun falsificator. Portretul nu a fost pictat cu pensula sau în vreo altă tehnică şi nu este operă umană.

Nu există pe el urme de direcţionare, cum se întâmplă în cazul fiecărui tablou sau desen.

Reflexia are culoarea galben transparentă şi este o mare enigmă, întrucât acolo nu s-au găsit nici un fel de pigmenţi, vopsea sau coloranţi. În schimb pânza s-a îngălbenit mai mult pe partea externă. Întâmplarea face că printre aproximativ o sută de fibre ce se găsesc în aţă, numai două sau trei fibre exterioare şi-au schimbat culoarea. Astfel imaginea a apărut numai la suprafaţa fibrelor, nu se află nici în afara ţesăturii, nici înăuntrul firelor de aţă.

Încercarea de a scoate culoarea fibrelor de pe unele fire de aţă. cu ajutorul a 25 de dizolvanţi diferiţi de laborator, s-a dovedit fără efect. În acest fel expertizele au demonstrat că imaginea de pe Giulgiu nu este lavabilă, nu se poate decolora cu nimic.

Datorită prelucrării tridimensionale a portretului, oamenii de ştiinţă au identificat două monede pe ochiul drept şi stâng al Omului de pe Giulgiu. Pe ochiul drept se află efigia monedei lepton lituus bătută între anul 29 şi 32 după Cristos, iar existenţa monedelor pe ochi oglindeşte obiceiul antic evreiesc utilizat în timpul înmormântării Conturul de pe Giulgiu are multe caracteristici, care provoacă uimirea oamenilor de ştiinţă Cu toate că a fost învelit în el Corpul, imaginea lui este complet plană. Nu a suferit nici o deformare şi conform legilor opticii este o proiecţie paralelă. Experţii sunt de părere că impregnarea nelavabilă a negativului Corpului crucificat pe Giulgiu, a apărut ca urmare a unei explozii necunoscute din interiorul acestuia. Atunci a avut loc fixarea imaginii ca urmare „a arderii” suprafeţei fibrelor prin iradiere infraroşie sau bombardarea cu protoni a unei energii de 1 megaelectron-volt (cu o asemenea energie trece protonul prin suprafaţă cu o diferenţă de potenţial de 1 milion de volţi).

Ştiinţa nu este în măsură să explice pe deplin mecanismul transmiterii imaginii corpului pe ţesătură. De aceea savantul J Jackson a scris: pe baza proceselor fizico chimice cunoscute astăzi, putem afirma că imaginea giulgiului nu ar trebui să existe, dar aceasta este reală, chiar în cazul în care nu suntem capabili să clarificăm cum a luat fiinţă.

Cercetătorii au exclus posibilitatea efectuării unei imprimări falsificate pe Giulgiu. Singurul creator al acestui tulburător negativ este chiar trupul unui om mort. Evreu aparţinând primului secol, crucificat de soldaţii romani în aceeaşi modalitate pe care o descrie Evanghelia.

Toate datele ştiinţifice ne permit să afirmăm că ne aflăm în faţa giulgiului mortuar al lui Isus Cristos.

Specialiştii K.E. Stevenson şi G.R. Habermkas consideră că procentul de probabilitate ca imaginea de pe Giulgiu să nu fie cea a corpului lui Isus este de la 1 la 82 944 000. Pentru a realiza mai bine acesta, au prezentat următoarea comparaţie: „Să ne imaginăm 82 944 000 de bancnote de 1 dolar, suprapuse. Aceasta ar fi distanţa de trei ori mai mare decât distanţa ce separă New Yorkul de San Francisco. Una dintre aceste bancnote este însemnată, iar un om cu ochii legaţi poate numai o singură dată să o extragă pentru a o găsi. Probabilitatea găsirii bancnotei însemnate este de 1 la 82 944 000. Concluzia finală este următoarea: Giulgiul este o pânză mortuară, în care a fost învelit corpul lui Isus Cristos. Această concluzie se bazează pe dovezi puternic documentate de autorităţi în materie (Verdetto sulla Sindone. Brescia, 1982 r. S. 146)

Y. Delage cu dreptate a observat, că astfel de argumente atât de puternice şi de netăgăduit nu conving numai pe acei oameni care din motiv ideologice „şi-au pus mintea în cui”.

Experţii în medicină legală, bazându-se pe procedeul de coagulare a sângelui, afirmă că trupul lui Isus a fost înfăşurat în giulgiu la aproximativ două ore şi jumătate după survenirea morţii şi a rămas în el până la 36 de ore, deoarece nu se află pe acesta nici o urmă de descompunere sau intrare în putrefacţie. Ce se poate spune cu toată convingerea este că trupul nu a fost scos din giulgiu, deoarece nu se întâlnesc nici un fel de urme de ruptură, se văd clar coagulări de sânge neatinse.

Acest indiciu nu poate fi explicat ştiinţific şi nici realizat în laborator.

În ce fel corpul s-a impregnat în pânza de in fără a-i schimba structura? Ce a făcut să apară conturul misterios al întregului corp pe giulgiu? Răspunsul îl poate da numai credinţa, care spune că totul a fost posibil în momentul învierii lui Isus Cristos.

De aceea în timpul predicii expuse la Torino pe 13.04.1980 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus că acceptând argumentele numeroşilor savanţi. Sfântul Giulgiu din Torino este martorul deosebit al Trecerii: Pătimirii, Morţii şi Învierii. Martor tăcut, dar în acelaşi timp extraordinar de vorbitor!

Ştiinţa descoperă cine este Omul de pe Giulgiu, iar credinţa conduce la recunoaşterea lui.

Această relicvă preţioasă în mod deosebit de sugestiv aminteşte că Cristos cu adevărat a suferit, a murit pe cruce şi a înviat pentru mine şi pentru salvarea mea.

Faţă de atâta dragoste nemărginită pot rămâne indiferent?

„Pentru omul credincios - spune Ioan Paul al II-lea - important este în primul rând că Giulgiul este reflectarea Evangheliei (...) Fiecare om sensibil contemplându-l se simte în interior mişcat şi zguduit ... Giulgiul este un semn cu adevărat extraordinar, cu trimitere la Isus, la Cuvintele adevărate ale Tatălui, şi chemând omul, să urmeze în viaţă exemplul Aceluia, care s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi...” (Torino 24.05.1998).

Părintele M. Piotrowski

Congregaţia lui Cristos



Orgoliul înşeală

De ce este orgoliul atât de periculos? Pentru că refuză să privească realitatea în faţă.

A. J. Cronin povesteşte anumite întâmplări din viaţa sa de tânăr medic în Scoţia:

„La începutul lunii mai a izbucnit o epidemie de scarlatină deosebit de puternică. Cei mai loviţi erau copiii. Timpul trecea, iar epidemia nu voia nicidecum să înceteze.

în ciuda eforturilor noastre, numărul cazurilor de îmbolnăvire creştea mereu. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea şi m-am hotărât să caut rădăcina acestei boli. Trebuia să existe o cauză specială care îi provoca răspândirea, iar eu mi-am jurat că o voi găsi.

Toate cazurile pe care le examinam aveau un element comun. Toţi bolnavii consumau lapte de la fermierul Shawhead. Bineînţeles, nu aveam nici o dovadă, ci numai o simplă bănuială, suficientă însă să mă facă să acţionez. A doua zi dimineaţa, trecând prin faţa casei lui Shawhead, m-am oprit pentru o scurtă vizită. Ferma era deosebit de frumoasă. Trandafirii agăţători împodobeau pereţii albi ai clădirilor. Totul era nou şi strălucea de curăţenie. In curte era o ordine excepţională, iar terenurile din jur erau bine lucrate. Nu era de mirare că Shawead era mândru de gospodăria lui. El era un bărbat robust şi cam grosolan, în jurul vârstei de 50 de ani. Ţinea ca la ochii din cap atât la ferma pe care a moştenit-o de la părinţi, cât şi la tânăra soţie, Jean, cu care se căsătorise nu de mult şi pe care o adora, nu alta.

Când am bătut la poartă, mi-a deschis Jean. Spunându-i că vreau să vorbesc cu soţul, mi-a răspuns zâmbind: «Soţul nu-i acasă. S-a dus la târg să vândă nişte viţei. Se întoarce azi după-amiază».

Jean era într-adevăr o tânără femeie foarte simpatică. Nu avea mai mult de 23 de ani şi prin felul său de a se comporta dădea dovadă de inocenţă şi fineţe. «Aşadar Shawhead nu-i acasă», am zis eu ca să mai câştig timp. «Nu-i acasă», a răspuns. «Se întoarce cam pe la 4.00 după-amiază. Vreţi să intraţi sau îi lăsaţi un mesaj?» Nu ştiam ce să fac. «Ştiţi, doamnă Shawhead, am venit pentru o chestiune cam neplăcută. Epidemia de scarlatină se răspândeşte şi am constatat că toţi pacienţii mei au cumpărat lapte de la ferma Shawhead. Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Aş vrea să-mi permiteţi să fac un control, să văd dacă nu cumva cauza ar fi de aici».

Cu toate că m-am exprimat cât de poate de delicat, chipul doamnei Jean s-a schimbat complet. Indignată, femeia a zis: «Scarlatină? Ce are de a face această boală cu bunul nostru lapte? Mă mir, domnule doctor, că aţi venit pentru acest motiv. Ar trebui să vorbiţi cu soţul meu». Fără a mă lăsa să mai scot o vorbă, mi-a trântit uşa în nas.

În după-amiaza aceleiaşi zile am revenit la ferma lui Shawhead. Am bătut la poartă, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Totuşi, am intrat în curte şi m-am dus direct la grajduri, ca să-1 întâlnesc pe Shawhead.

Ajuns aici, l-am găsit pe tânărul argat care aducea vacile de la păscut ca să le mulgă. M-am sprijinit de tocul uşii şi mă uitam cum acele frumoase şi curate animale se duceau în linişte la locul lor în grajd. Apoi l-am văzut pe argatul David luând scăunelul, aşezându-se în dreptul primei vaci, sprijinindu-se de şoldul ei şi începând să mulgă. Continuam să mă uit la David, care părea bolnav şi purta o bucată de flanelă roşie în jurul gâtului. M-am apropiat încet de el şi l-am salutat. «A, dumneavoastră, domnule doctor! Nu v-am observat. Doriţi un pahar cu lapte?» «Nu, mulţumesc, azi nu!» Apoi, arătând cu degetul spre gâtul lui, i-am zis: «Ce s-a întâmplat? Ce ai la gât?» David a încetat să mulgă şi a răspuns cam stingherit: «Nimic, domnule doctor, nimic deosebit. Săptămâna trecută m-a durut puţin gâtul şi de atunci mă simt cam slăbit. Nu-i nimic serios!» M-am uitat mai atent la el. «Durerea de gât!», am repetat eu.

Apoi m-am uitat la mâinile lui şi m-am cutremurat. Nu mai era nevoie să caut în altă parte cauza epidemiei. Mâinile lui David atât de experte la mulsul vacilor explicau totul: ambele erau cojite de piele. Eram sigur că el a infectat laptele.

Deodată, o voce groasă a întrerupt tăcerea din grajd. «Aşadar aţi revenit? De ce îmi spionaţi gospodăria? De ce vă amestecaţi în afacerile mele?»

În pragul uşii era Shawhead în persoană, cu faţa roşie de mânie. In spatele lui stătea soţia, care mă privea cu duşmănie. Mă aflam într-o situaţie neplăcută, dar trebuia să clarific lucrurile. «Scuzaţi, domnule Shawhead, nu am venit să mă amestec în afacerile dumneavoastră, ci pentru un motiv extrem de important». M-am uitat spre argat. «David a avut scarlatină, probabil într-o formă mai uşoară, dar suficientă pentru a cauza nenorociri destul de mari». Am încercat să-mi măsor cât mai bine cuvintele. «Din păcate, va trebui să închideţi lăptăria pentru două săptămâni». «Ce spuneţi?», strigă Shawhead, mirat şi enervat totodată. «Să închid lăptăria? Probabil o rotiţă din capul dumneavoastră nu funcţionează cum trebuie». «Fiţi înţelegător», l-am rugat. «Dumneavoastră nu aveţi nici o vină. însă e clar că infecţia vine de aici». «Infecţia? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Noi toţi suntem foarte curaţi!» «Da, dar David...» «Şi David e curat ca toţi ceilalţi!», răcni Shawhead. «A avut o mică durere de gât. Atâta tot. Acum se simte mai bine. Mai bine, aţi înţeles? E o curată tâmpenie închiderea lăptăriei din acest motiv». «Vă repet», am insistat eu, înarmându-mă cu toată răbdarea de care mai eram capabil: «David a avut scarlatină. Pielea de pe mâinile lui se cojeşte. De aceea, laptele e contaminat!»

Venele de pe tâmpla lui Shawhead păreau gata să explodeze. «De ajuns, domnule, nu vreau să mai aud nimic! Laptele meu e contaminat? Laptele meu e curat, bun, genuin aşa cum a fost întotdeauna. ÎI bem şi noi în familie».

Profund tulburat, a adus un polonic şi 1-a introdus în găleata cu lapte. Ca să-mi demonstreze că laptele e bun, a băut jumătate de polonic, iar restul 1-a dat soţiei. La urmă, a luat polonicul şi 1-a aruncat la picioarele mele, zicând: «Cred că acum v-aţi lămurit! Dacă mai scoateţi o vorbă, veţi regreta amarnic».

îl înţelegeam pe Shawhead şi orgoliul lui rănit, însă trebuia să-mi fac datoria. Am plecat în tăcere. M-am adresat oficiului sanitar ca să analizeze cazul. Medicii de acolo au mai aşteptat înainte de a lua măsurile necesare. Nu voiau să aibă necazuri cu bogatul Shawhead.

După câteva zile, a intrat în cabinetul meu doctorul Cameron. Eu eram deprimat, iar el avea faţa crispată. «Ai auzit?», mi-a zis el cu voce înceată. «Jean, soţia lui Shawhead, a fost atinsă de scarlatină acută».

Un moment de uimire, apoi deodată mi-am amintit de polonicul lui Shawhead. «Se spune că Shawhead şi-ar fi ieşit din minţi de atâta durere», a continuat Cameron. Starea soţiei sale era foarte gravă, temperatura crescuse vertiginos, iar bolnava începuse să delireze. Duminică seara, când Jean, menajera noastră, s-a întors acasă, ne-a zis: «Nu mai e nimic de făcut. Jean Shawhead a murit».

La şase săptămâni după aceea, l-am întâlnit pe Shawhead pe stradă, pentru prima dată după discuţiile noastre din grajd. Fermierul, îmbătrânit şi distrus din cauza pierderii soţiei, se întorcea de la cimitirul din spatele bisericii. Ne-am oprit amândoi în mijlocul străzii, ne-am uitat fix unul în ochii celuilalt şi am înţeles că lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, că Jean ar fi şi azi în viaţă, fericită alături de soţul ei.

Gemând de durere, Shawhead mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o îndelung".

DESPRE EXORCISME

Exorcismul este un act liturgic – ca atare public - în cadrul căruia Biserica, prin intermediul unui episcop sau a unui preot – care în Biserica Catolică trebuie să aibă permisiune specifică şi explicită din partea episcopului diecezan, nu numai se roagă lui Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea sau influenţa celui rău, ci şi porunceşte acestuia - în numele şi cu autoritatea lui Isus Cristos (cfr. Mc 1,25u; 3,15; 6,7) - să se îndepărteze de la persoana, de la locul sau de la obiectul în cauză . Această permisiune poate fi acordată preotului pentru un timp nedeterminat, pentru un timp determinat, pentru un caz determinat sau pentru fiecare exorcism care trebuie aplicat după ritualul stabilit de Biserica Catolică . Datorită caracteristicilor unice ale acestui sacramental, în Biserica Catolică această permisiune este acordată numai preoţilor care posedă următoarele calităţi: un deosebit spirit de credinţă şi de rugăciune, ştiinţă, prudenţă, integritate morală şi o pregătire specifică în acest domeniu .

În cadrul normelor introductive ale actualului ritual al exorcismelor, Biserica îndeamnă preotul exorcist să nu aplice persoanei exorcismul decât dacă a ajuns la certitudinea morală că această persoană este posedată de diavol. Pentru a-l ajuta pe preotul exorcist să recunoască astfel de cazuri, Biserica indică şi semnele prin care se exprimă posesia diabolică: capacitatea de a vorbi şi de a înţelege diferite limbi pe care persoana în cauză nu le-a studiat şi pe care în mod obişnuit nu le foloseşte niciodată , cunoaşterea unor lucruri ascunse sau de la distanţă, manifestarea unei forţe fizice care depăşeşte vârsta şi condiţia fizică naturală a persoanei în cauză , manifestări ostile vehemente împotriva lui Dumnezeu, împotriva numelui lui Isus, al Sfintei Fecioare Maria, al Sfinţilor, precum şi împotriva Bisericii, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, împotriva riturilor, a sacramentaliilor, a crucii, a icoanelor şi altor realităţi sacre.

În acest context trebuie precizat că pentru recunoaşterea fenomenului de posesie diabolică nu este absolut necesar ca persoana suspectată de această posesie să manifeste toate aceste semne. Prezenţa unuia sau numai a unora dintre aceste semne care se manifestă întotdeauna sau deosebit de frecvent în aceleaşi condiţii sau în condiţii asemănătoare, este suficientă pentru a recunoaşte că în acest caz persoana în cauză este victima unei posesii diabolice.

În exercitarea acestui minister sacru, preotul trebuie să acţioneze întotdeauna cu multă prudenţă şi discreţie, evitând categoric spectacolaritatea; interzicând accesul mijloacelor de comunicare în masă înainte, în timpul şi după efectuarea exorcismului; evitând răspândirea oricărei informaţii despre exorcismul pe care va trebui să-l efectueze, pe care îl efectuează sau pe care l-a efectuat. Obligaţia de a păstra această discreţie revine şi celorlalte persoane care vor asista, care asistă sau care au asistat la acest exorcism.

În ceea ce priveşte cazurile de gravitate minoră, în care nu există fenomenul de posesie diabolică, ci influenţe diabolice de entitate minoră asupra unei persoane, Biserica, în cadrul actualului ritual al exorcismelor recomandă preotului exorcist să nu recurgă la exorcism, ci la alte rugăciuni adecvate care pot ajuta persoana în cauză – numite „rugăciuni de eliberare” –, care pot fi recitate şi de către preoţii care nu sunt exorcişti şi de către diaconi.

Persoanelor care sunt afectate de acestea sau de alte influenţe diabolice, actualul ritual al exorcismelor propune o serie de rugăciuni de eliberare, care în astfel de cazuri, de-a lungul istoriei Bisericii, au demonstrat o deosebită eficacitate.

Aici este necesar să subliniem diferenţa fundamentală care există între un exorcism şi o rugăciune de eliberare: exorcismul constă atât în a-L invoca pe Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea diavolului cât şi în a porunci acestuia din urmă în numele şi cu autoritatea lui Isus Cristos să părăsească persoana, locul sau obiectul în cauză; rugăciunea de eliberare constă numai în a-L invoca pe Dumnezeu în mod direct sau prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, a Sfântului Arhanghel Mihail sau a altor Sfinţi ca El să elibereze de orice influenţă diabolică persoana care se roagă, persoana pentru care alţii se roagă, un determinat loc sau obiect; exorcismul poate fi efectuat numai de preotul exorcist, în timp ce rugăciunile de eliberare pot fi recitate şi de către preoţii care nu sunt exorcişti, de către diaconi şi de către laici.

Amintind cuvintele lui Isus „astfel de diavoli nu pot fi scoşi decât cu post şi cu rugăciune” (Mt 17,21), Biserica îndeamnă preotul exorcist ca prin post şi rugăciune să implore permanent ajutorul lui Dumnezeu pentru sine şi pentru alţii, în timp ce creştinului vexat de diavol îi recomandă să se roage lui Dumnezeu, să practice mortificarea, să reînnoiască frecvent renunţările şi promisiunile baptismale, să recurgă frecvent la sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii precum şi la sacramentul Euharistiei, în mod deosebit înainte de a i se aplica exorcismul .

Creştinul care se află în aceste condiţii poate primi un ajutor important, iar uneori determinant, din partea familiarilor săi, din partea rudelor, a prietenilor şi a preotului care este directorul spiritual sau duhovnicul său, în mod deosebit prin grija lor permanentă faţă de el, prin post, rugăciune şi sprijinul moral pe care i-l pot acorda, îndeosebi în momentele şi în situaţiile dificile.

Când eram de 18 ani

La vârsta de 18 ani efectuam serviciul militar la Paris. Pentru prima dată în viaţa mea, trăiam împreună cu oameni fără credinţă. Din cei 30 de soldaţi din dormitorul nostru, eram singurul care mergeam duminica la biserică.

În această situaţie, am început să am îndoieli. În fond, colegii mei erau persoane sincere şi simpatice şi, totuşi, nu se preocupau de Biserică şi de religie. Deci se poate trăi şi fără credinţă. Şi de ce tocmai eu trebuia să am dreptate, şi ceilalţi nu?

Încet-încet, credinţa din inima mea s-a stins şi întunericul i-a luat locul. In acele momente, într-adevăr, eram în întuneric.

Dumnezeu însă mi-a trimis o lumină. Aveam o mătuşă pe care o preţuiam foarte mult, Tereza. Era asistentă medicală şi bunătatea în persoană. Nu s-a căsătorit şi toată viaţa a fost un ajutor tăcut şi discret pentru nenumărate persoane aflate în nevoi sufleteşti şi trupeşti.

Cu ocazia unei permisii, m-am dus să o vizitez. Locuia într-o comună mare, aproape de Paris. într-o du-pă-amiază, m-am dus singur la plimbare şi m-am oprit sprijinindu-mă de parapetul unui pod ce traversa un râu frumos. Lângă mine a venit un biet vagabond. Repede am intrat în vorbă şi am început să discutăm fel şi fel de probleme.

La un moment dat, vagabondul a arătat cu mâna spre casa mătuşii mele şi a spus entuziasmat: „Vezi căsuţa aceea, dincolo de râu? Acolo locuieşte cea mai bună femeie din toată regiunea. E foarte săracă. Cu toate acestea, face tot posibilul să-1 ajute şi pe unul ca mine".

Atunci am înţeles că mătuşa mea, Tereza, era cea mai bună persoană pe care am cunoscut-o. Era şi o creştină adevărată. O credinţă din care izvora atâta iubire nu putea să nu fie adevărată. în felul acesta, am regăsit credinţa în Dumnezeu.

Orgoliul înşeală

De ce este orgoliul atât de periculos?

Pentru că refuză să privească realitatea în faţă.

A. J. Cronin povesteşte anumite întâmplări din viaţa sa de tânăr medic în Scoţia:

„La începutul lunii mai a izbucnit o epidemie de scarlatină deosebit de puternică. Cei mai loviţi erau copiii. Timpul trecea, iar epidemia nu voia nicidecum să înceteze.

În ciuda eforturilor noastre, numărul cazurilor de îmbolnăvire creştea mereu. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea şi m-am hotărât să caut rădăcina acestei boli. Trebuia să existe o cauză specială care îi provoca răspândirea, iar eu mi-am jurat că o voi găsi.

Toate cazurile pe care le examinam aveau un element comun. Toţi bolnavii consumau lapte de la fermierul Shawhead. Bineînţeles, nu aveam nici o dovadă, ci numai o simplă bănuială, suficientă însă să mă facă să acţionez. A doua zi dimineaţa, trecând prin faţa casei lui Shawhead, m-am oprit pentru o scurtă vizită. Ferma era deosebit de frumoasă. Trandafirii agăţători împodobeau pereţii albi ai clădirilor. Totul era nou şi strălucea de curăţenie. In curte era o ordine excepţională, iar terenurile din jur erau bine lucrate. Nu era de mirare că Shawead era mândru de gospodăria lui. El era un bărbat robust şi cam grosolan, în jurul vârstei de 50 de ani. Ţinea ca la ochii din cap atât la ferma pe care a moştenit-o de la părinţi, cât şi la tânăra soţie, Jean, cu care se căsătorise nu de mult şi pe care o adora, nu alta.

Când am bătut la poartă, mi-a deschis Jean. Spunându-i că vreau să vorbesc cu soţul, mi-a răspuns zâmbind: «Soţul nu-i acasă. S-a dus la târg să vândă nişte viţei. Se întoarce azi după-amiază».

Jean era într-adevăr o tânără femeie foarte simpatică. Nu avea mai mult de 23 de ani şi prin felul său de a se comporta dădea dovadă de inocenţă şi fineţe. «Aşadar Shawhead nu-i acasă», am zis eu ca să mai câştig timp. «Nu-i acasă», a răspuns. «Se întoarce cam pe la 4.00 după-amiază. Vreţi să intraţi sau îi lăsaţi un mesaj?» Nu ştiam ce să fac. «Ştiţi, doamnă Shawhead, am venit pentru o chestiune cam neplăcută. Epidemia de scarlatină se răspândeşte şi am constatat că toţi pacienţii mei au cumpărat lapte de la ferma Shawhead. Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Aş vrea să-mi permiteţi să fac un control, să văd dacă nu cumva cauza ar fi de aici».

Cu toate că m-am exprimat cât de poate de delicat, chipul doamnei Jean s-a schimbat complet. Indignată, femeia a zis: «Scarlatină? Ce are de a face această boală cu bunul nostru lapte? Mă mir, domnule doctor, că aţi venit pentru acest motiv. Ar trebui să vorbiţi cu soţul meu». Fără a mă lăsa să mai scot o vorbă, mi-a trântit uşa în nas.

În după-amiaza aceleiaşi zile am revenit la ferma lui Shawhead. Am bătut la poartă, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Totuşi, am intrat în curte şi m-am dus direct la grajduri, ca să-1 întâlnesc pe Shawhead.

Ajuns aici, l-am găsit pe tânărul argat care aducea vacile de la păscut ca să le mulgă. M-am sprijinit de tocul uşii şi mă uitam cum acele frumoase şi curate animale se duceau în linişte la locul lor în grajd. Apoi l-am văzut pe argatul David luând scăunelul, aşezându-se în dreptul primei vaci, sprijinindu-se de şoldul ei şi începând să mulgă. Continuam să mă uit la David, care părea bolnav şi purta o bucată de flanelă roşie în jurul gâtului. M-am apropiat încet de el şi l-am salutat. «A, dumneavoastră, domnule doctor! Nu v-am observat. Doriţi un pahar cu lapte?» «Nu, mulţumesc, azi nu!» Apoi, arătând cu degetul spre gâtul lui, i-am zis: «Ce s-a întâmplat? Ce ai la gât?» David a încetat să mulgă şi a răspuns cam stingherit: «Nimic, domnule doctor, nimic deosebit. Săptămâna trecută m-a durut puţin gâtul şi de atunci mă simt cam slăbit. Nu-i nimic serios!» M-am uitat mai atent la el. «Durerea de gât!», am repetat eu.

Apoi m-am uitat la mâinile lui şi m-am cutremurat. Nu mai era nevoie să caut în altă parte cauza epidemiei. Mâinile lui David atât de experte la mulsul vacilor explicau totul: ambele erau cojite de piele. Eram sigur că el a infectat laptele.

Deodată, o voce groasă a întrerupt tăcerea din grajd. «Aşadar aţi revenit? De ce îmi spionaţi gospodăria? De ce vă amestecaţi în afacerile mele?»

În pragul uşii era Shawhead în persoană, cu faţa roşie de mânie. In spatele lui stătea soţia, care mă privea cu duşmănie. Mă aflam într-o situaţie neplăcută, dar trebuia să clarific lucrurile. «Scuzaţi, domnule Shawhead, nu am venit să mă amestec în afacerile dumneavoastră, ci pentru un motiv extrem de important». M-am uitat spre argat. «David a avut scarlatină, probabil într-o formă mai uşoară, dar suficientă pentru a cauza nenorociri destul de mari». Am încercat să-mi măsor cât mai bine cuvintele. «Din păcate, va trebui să închideţi lăptăria pentru două săptămâni». «Ce spuneţi?», strigă Shawhead, mirat şi enervat totodată. «Să închid lăptăria? Probabil o rotiţă din capul dumneavoastră nu funcţionează cum trebuie». «Fiţi înţelegător», l-am rugat. «Dumneavoastră nu aveţi nici o vină. însă e clar că infecţia vine de aici». «Infecţia? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Noi toţi suntem foarte curaţi!» «Da, dar David...» «Şi David e curat ca toţi ceilalţi!», răcni Shawhead. «A avut o mică durere de gât. Atâta tot. Acum se simte mai bine. Mai bine, aţi înţeles? E o curată tâmpenie închiderea lăptăriei din acest motiv». «Vă repet», am insistat eu, înarmându-mă cu toată răbdarea de care mai eram capabil: «David a avut scarlatină. Pielea de pe mâinile lui se cojeşte. De aceea, laptele e contaminat!»

Venele de pe tâmpla lui Shawhead păreau gata să explodeze. «De ajuns, domnule, nu vreau să mai aud nimic! Laptele meu e contaminat? Laptele meu e curat, bun, genuin aşa cum a fost întotdeauna. ÎI bem şi noi în familie».

Profund tulburat, a adus un polonic şi 1-a introdus în găleata cu lapte. Ca să-mi demonstreze că laptele e bun, a băut jumătate de polonic, iar restul 1-a dat soţiei. La urmă, a luat polonicul şi 1-a aruncat la picioarele mele, zicând: «Cred că acum v-aţi lămurit! Dacă mai scoateţi o vorbă, veţi regreta amarnic».

îl înţelegeam pe Shawhead şi orgoliul lui rănit, însă trebuia să-mi fac datoria. Am plecat în tăcere. M-am adresat oficiului sanitar ca să analizeze cazul. Medicii de acolo au mai aşteptat înainte de a lua măsurile necesare. Nu voiau să aibă necazuri cu bogatul Shawhead.

După câteva zile, a intrat în cabinetul meu doctorul Cameron. Eu eram deprimat, iar el avea faţa crispată. «Ai auzit?», mi-a zis el cu voce înceată. «Jean, soţia lui Shawhead, a fost atinsă de scarlatină acută».

Un moment de uimire, apoi deodată mi-am amintit de polonicul lui Shawhead. «Se spune că Shawhead şi-ar fi ieşit din minţi de atâta durere», a continuat Cameron. Starea soţiei sale era foarte gravă, temperatura crescuse vertiginos, iar bolnava începuse să delireze. Duminică seara, când Jean, menajera noastră, s-a întors acasă, ne-a zis: «Nu mai e nimic de făcut. Jean Shawhead a murit».

La şase săptămâni după aceea, l-am întâlnit pe Shawhead pe stradă, pentru prima dată după discuţiile noastre din grajd. Fermierul, îmbătrânit şi distrus din cauza pierderii soţiei, se întorcea de la cimitirul din spatele bisericii. Ne-am oprit amândoi în mijlocul străzii, ne-am uitat fix unul în ochii celuilalt şi am înţeles că lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, că Jean ar fi şi azi în viaţă, fericită alături de soţul ei.

Gemând de durere, Shawhead mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o îndelung".



Succes... şi apoi?

Marele scriitor spaniol Lope de Vega era pe patul de moarte. Viaţa i s-a derulat în faţa ochilor ca într-un film. S-a bucurat de mult succes şi de nenumărate aplauze. A entuziasmat mulţimile cu sute de spectacole. A trăit numai pentru scenă. Oare acum, la sfârşitul vieţii, nu avea toate motivele să se simtă fericit şi mulţumit?

La apropierea ceasului din urmă, a început să vadă lucrurile într-o lumină diferită. Medicul care îl îngrijea i-a zis: "Dumneavoastră puteţi muri fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie ca o mare personalitate"."Domnule doctor", a spus muribundul, "acum, în sfârşit, înţeleg un lucru: în faţa lui Dumnezeu e mare numai cel care are o inimă bună.

Cu câtă bucurie aş dărui acum toate aplauzele pe care le-am primit în viaţă, dacă pentru aceasta aş putea săvârşi o singură faptă bună".

Sosirea îngerului eliberator în închisoarea Purgatorului

I. Vino, frate creştin, ca să contempli astăzi în focul Purgatorului o privelişte înduioşătoare! Iată că se deschid porţile acelei temniţe grele! Ce nori de fum, ce strigăte de durere! O, ce mulţime nesfârşită de suflete! Şi de unde s-au adunat - te vei întreba - atâtea suflete în Purgator? Dar uită-te şi observă bine ce se petrece acum acolo. Vezi în mijlocul acelei fâşii de lumină care pătrunde în Purgator fluturând în aer două aripi cereşti? E îngerul milei lui Dumnezeu care aduce o veste bună în Purgator.

II. Priveşte câte braţe se înalţă la ivirea lui. Priveşte, căci poate vei recunoaşte printre atâtea fiinţe îndurerate, sufletului unuia din răposaţii tăi. Dar nu vei putea recunoaşte pe nimeni, şi totuşi sunt acolo mulţi care strigă şi gem de atâţia ani! Îngerul coboară în adânc şi feţele sărmanilor închişi se luminează. Priveşte cum focul le-a ars şi le-a consumat! Nu te înfioară acei ochii intraţi în fundul capului şi înnegriţi de foc, acele buze arse şi lipite de dinţi, acele braţe care s-au înnegrit ca tăciunele şi sfârâie sub tăria flăcărilor? Iată de ce nu poţi recunoaşte pe nimeni din cei de acolo. Şi totuşi acea fiinţă cufundată cu totul în foc poate e mama ta! Cealaltă înfăţişare care nici nu mai poate plânge, dar se uită numai la tine şi suspină, poate e tatăl tău! Celălalt e fratele tău, ceilalţi sunt prietenii tăi dragi. Mulţimea de acolo e formată din oameni de aceeaşi naţiune cu tine. Dar îngerul îşi întinde mâna şi scoate numai unul din acele suflete nefericite!

III. Ascultă strigătele de durere ale celor rămaşi în clipa când acel prea fericit suflet se desparte de , ei. "Du-te, suflete curat, îi zic ele, în sânul lui Dumnezeu... Adu-ţi aminte de noi înaintea mirelui nostru! Roagă-te pentru noi! Adu-le aminte de noi îngerilor noştri păzitori! Du salutarea noastră Măriei, da Măriei... O, scumpă Mamă, când va sosi şi pentru noi..." Îngerul şi sufletul ales trec hotarele Purgatorului, porţile se închid şi sufletele rămase cad iarăşi pe vatra cu jăratec şi flăcări nestinse. Atunci mulţi din acei nemângâiaţi strigă: "O, fii nerecunoscători! O, părinţi neomenoşi, astfel răsplătiti dragostea pe care v-am purtat-o? Aşa vă ţineţi făgăduinţele ce ni le-aţi făcut în ceasul morţii? Milă, milă!" Tu, creştinule, nu plângi încă?

Pildă

Cuvioasa soră Paula a sfintei Tereza, o adevărată slujitoare a lui Cristos, obişnuia să facă în fiecare sâmbăta rugăciuni deosebite în cinstea Maicii Domnului, pentru a dobândi milă pentru sufletele din Purgator. într-una din zilele închinate Sfintei Fecioare, pe când se ruga cu mare evlavie, fu răpită în extaz ca să mediteze suferinţele Purgatorului. într-o clipă i se păru că acel loc de chinuri se preface într-un mic rai. Cauza acestei schimbări era că se coborâse acolo o mare mulţime de îngeri pentru a elibera din porunca Maicii Domnului, câteva suflete scumpe ei. Văzând Paula cum acele suflete ieşeau triumfătoare din foc şi se îndreptau pline de slavă către Patria fericită, simţi o nespusă mângâiere. Dar mare ia fost mâhnirea când mai văzu un mare număr de suflete care rămâneau încă în acele chinuri şi strigau cu jale nespusă: "O, îngerii Domnului, întoarceţi-vă degrabă cu vestea cea bună că ne duceţi şi pe noi în Paradis!"

Propunere

Renunţă la o distracţie şi încredinţează îngerului tău păzitor toate meritele pe care le vei câştiga astăzi, ca să aducă uşurare cu ele sufletelor din Purgator.

Rugăciune

Preaiubite Isuse, care ai murit pe cruce pentru răscumpărarea sufletelor, fii îndurător astăzi la plânsul meu şi fă să se coboare în închisoarea grea a Purgatorului îngerul eliberator, care să cheme toate acele sărmane suflete, pentru a se odihni în sânul tău părintesc. O, cum doresc ele acea clipă fericită! Priveşte-le, o Doamne, cum îţi întind braţele arse de foc! Dacă nu poţi asculta rugăciunile lor, ascultă-le pe ale noastre. Suntem păcătoşi, e adevărat, dar îţi făgăduim îndreptare; te supărăm de mii de ori, dar tot de atâtea ori îţi cerem iertare! Iartă-ne, Doamne, pe noi şi iartă sărmanele suflete din Purgator, dându-le pacea şi odihna de veci. Amin.

Iradiere contagioasă la mănăstire

Începuturi dificile

Faptul ca o tânără să poată influenţa benefic, din exterior, viaţa unei comunităţi, este, poate, de genul «jamais vu»! Mai mult, contestată în multe feluri, să poată intra chiar în acea comunitate cu acordul tuturor, iată ceva pentru care raţiunea nu este de ajuns pentru a explica!

Toate acestea, împreună cu harurile extraordinare cu care este înzestrată, nu-i uşurează faptul de a fi doar o simplă novice, astfel că începuturile Yvonnei-Aimée în viaţa religioasă nu sunt uşoare. Ea se sufocă în acest univers atât de strâmt în comparaţie cu distanţele pe care le parcurgea prin Paris sau în alte părţi. Ea se simte ca o pasăre în colivie şi trebuie să lupte contra unei tentaţii puternice de a lua trenul spre Paris.

Totuşi, chiar dacă parcurge perioade dificile, ea nu mai pune în discuţie vocaţia nici o clipă. “Totul îmi vorbeşte despre iubire. Eu ştiu că El rămâne în mine şi eu rămân în El”. Ea îmbracă haina monahală în septembrie 1927 şi primeşte numele de Sora Marie Yvonne-Aimée a lui Isus: “Cât de fericită eram”!

Necazurile cu sănătatea continuă şi cade grav bolnavă. Se crede chiar că moartea ei este iminentă, ceea ce implică decizia de a înştiinţa întreaga comunitate despre favorurile primite de la Domnul Nostru.

Totuşi, dincolo de orice speranţă omenească, Yvonne se reface, graţie intervenţiei Sfintei Fecioare. Exista teama ca în acel moment să apară o exaltare în cadrul comunităţii; aceasta însă nu se produce.

Patruzeci de surori respectând discreţia cerută în mod special asupra vieţii Yvonnei, atât în relaţie cu lumea din afară, cât şi între ele, iată o constatare inexplicabilă dacă ţinem seama de dimensiunea pur umană a lucrurilor!

Noua novice este foarte îndrăgită; una dintre augustiniene spune că ea încurajează “doar prin simpla prezenţă”. Este rândul surorilor să profite de râsetele ei, ca şi de această bunătate şi dulceaţă care frapaseră deja în afara mănăstirii.

În timpul noviciatului său[1], ea se străduieşte să facă totul cât mai bine, zi după zi. Totuşi să fii sub supravegherea surorii Ange Gardien, maestra de novice, care, deşi cu intenţii bune, era foarte atentă să urmeze litera legii, nu face ca lucrurile să fie mai uşoare. Sănătatea ei şubredă şi harurile nu mai sunt fără urmări. Câteva zile, nu ar mai trebui să umble, datorită procentului mare de albumină, respectiv până la trei grame cincizeci. Pe de alta parte, datoria o obliga uneori să facă rabat de la această regulă, şi anume atunci când era absentă, fiind plecată să caute ostiile profanate.

Ce e de făcut? Sora Madeleine, devenită superioară comunităţii, şi sora Ange Gardien, reprezentând autoritatea, doresc o viaţă obişnuită pentru tânăra lor colegă. Pe de altă parte, harurile speciale pe care ea le primeşte sunt benefice pentru toţi.

Pentru a răspunde dorinţelor superioarelor sale, Yvonne-Aimée îi cere Domnului să o elibereze de harurile excepţionale. Dorinţa i se  îndeplineşte în bună parte, pentru un timp.

---

[1] Cf.”Yvonne-Aimée din Malestroit. Maestră de viaţă spirituală” Abatele Laurentin, ed O.E.I.L. Paris.