La vârsta de 18 ani efectuam serviciul militar la Paris. Pentru prima dată în viaţa mea, trăiam împreună cu oameni fără credinţă. Din cei 30 de soldaţi din dormitorul nostru, eram singurul care mergeam duminica la biserică.
În această situaţie, am început să am îndoieli. În fond, colegii mei erau persoane sincere şi simpatice şi, totuşi, nu se preocupau de Biserică şi de religie. Deci se poate trăi şi fără credinţă. Şi de ce tocmai eu trebuia să am dreptate, şi ceilalţi nu?
Încet-încet, credinţa din inima mea s-a stins şi întunericul i-a luat locul. In acele momente, într-adevăr, eram în întuneric.
Dumnezeu însă mi-a trimis o lumină. Aveam o mătuşă pe care o preţuiam foarte mult, Tereza. Era asistentă medicală şi bunătatea în persoană. Nu s-a căsătorit şi toată viaţa a fost un ajutor tăcut şi discret pentru nenumărate persoane aflate în nevoi sufleteşti şi trupeşti.
Cu ocazia unei permisii, m-am dus să o vizitez. Locuia într-o comună mare, aproape de Paris. într-o du-pă-amiază, m-am dus singur la plimbare şi m-am oprit sprijinindu-mă de parapetul unui pod ce traversa un râu frumos. Lângă mine a venit un biet vagabond. Repede am intrat în vorbă şi am început să discutăm fel şi fel de probleme.
La un moment dat, vagabondul a arătat cu mâna spre casa mătuşii mele şi a spus entuziasmat: „Vezi căsuţa aceea, dincolo de râu? Acolo locuieşte cea mai bună femeie din toată regiunea. E foarte săracă. Cu toate acestea, face tot posibilul să-1 ajute şi pe unul ca mine".
Atunci am înţeles că mătuşa mea, Tereza, era cea mai bună persoană pe care am cunoscut-o. Era şi o creştină adevărată. O credinţă din care izvora atâta iubire nu putea să nu fie adevărată. în felul acesta, am regăsit credinţa în Dumnezeu.
Foarte frumoasa istorisire :)
RăspundețiȘtergere