Înainte de a vorbi de valoarea monahismului ca atare trebuie să precizăm
care era scopul acestui stil de viaţă, rolul acestuia şi cum a evoluat în
decursul istoriei.
Dacă vrem să vorbim despre scopul
acestei mişcări care a avut loc în interiorul Bisericii, ar trebui să ne
întrebăm mai întâi dacă Biserica poate exista fără această mişcare, fără
monahism. Răspunsul este da. Biserica poate exista fără monahism, însă nu ar fi
favorabilă această situaţie pentru că monahismul este imaginea creştinismului
integral: „Creştinismul există, aşa cum există şi durează, pentru că trăieşte
în umbra creştinismului integral”[1].
Nu există ştiinţă fără câţiva oameni
de geniu care se consacră integral ştiinţei. Nu există muzică fără compozitori
de geniu. Nu există creştinism fără creştini de geniu, adică fără câţiva
indivizi care să se consacre integral. În umbra lor trăiesc cei care fac
accesibilă această ştiinţă, a celor care au geniu, şefii de orchestră care
execută muzica geniilor[2].
Monahul este tipul creştinului care se
consacră integral. Dacă nu am avea în vedere decât acest aspect al problemei şi
încă am putea oricând afirma că o Biserică fără monahism ar fi săracă, fără
vigoare şi fără ideal. Bisericile care au conservat monahismul în formele cele
mai tradiţionale sunt exact cele care se plâng cel mai puţin de criză[3].
Monahul este tipul creştinului care se
consacră integral. O Biserică fără monahism ar fi săracă, fără vigoare şi fără
ideal. Bisericile care au conservat monahismul în formele cele mai tradiţionale
sunt exact cele care se plâng cel mai puţin de criză[4].
De aceea, trebuie precizat faptul că
scopul monahismului stă în primul rând în îndumnezeirea omului, lucrare la care
sunt chemaţi toţi creştinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt
lucru sau aspect al vieţii pământeşti, reprezintă un concept care apare
pretutindeni în scrierile ortodoxe, cum este exemplul Filocaliei,
lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor „îmbunătăţiţi”. Cu alte cuvinte, un
monah sau o monahă este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile
Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale
sărăciei, fecioriei şi ascultării)[5].
În acest fel, monahii se angajează
intr-o necontenită luptă duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις),
contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin
rugăciune şi ascultare[6].
3.2 Rolul monahismului în cadrul Bisericii
Am văzut mai sus că mişcarea monahală
a apărut în cadrul creştinismului având deja în spate o tradiţie care s-a
format pe parcursul mai multor secole. În Biserica primară, încă de la început,
putem observa anumite idei care mai târziu au favorizat apariţia monahismului.
În partea aceasta a lucrării ne vom concentra asupra rolului pe care l-a avut
această mişcare în ambientul creştin.
Dacă ne gândim la motivul pentru care
aleargă oamenii la mănăstiri şi la monahi, adică acela de a se ruga şi pentru
a-şi lăsa numele în pomelnicul mănăstirii, pentru a fi recomandaţi în
rugăciunile mănăstirii către Dumnezeu, putem spune că rolul monahilor şi, deci
al monahismului este, în primul rând, acela de a se ruga.[7]
Mănăstirea este deci, la dispoziţia
tuturor creştinilor, nu numai a monahilor, iar rolul specific al monahilor este
de a mijloci, de a se ruga pentru alţii, după cum Sfântul Teodor Studitul
recomanda ucenicilor: „Trebuie să ne rugăm pentru alţii”[8].
De asemenea, din activitatea monahilor
de a-i sprijini pe credincioşi ascultându-le spovezile şi pentru direcţiuni
spirituale, reiese un alt rol esenţial al monahismului: acela de a veni în ajutorul
Bisericii şi al credincioşilor. Dar toate aceste roluri ale monahismului s-au
evidenţiat mai târziu, fapt pentru care vom vedea în cele ce urmează cum a
evoluat monahismul în decursul istoriei.
3.3 Evoluţia mişcării monahale în decursul istoriei creştinismului.
După apariţia monahismului de la
sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al IV-lea, retragerea în
pustiu a început să aibă mai mult un caracter spontan. Tot mai mulţi anahoreţi
s-au refugiat în deşert unde încercau să ducă o viaţă de nevoinţă. Conform
observaţiei lui Lucien Regnault, „până atunci asceţii şi monahii vieţuiau în
aglomerările populate sau în marginea lor; noutatea nemaiauzită a fost acest
exod în pustiu a anahoreţilor creştini”[9].
După primii paşi a mişcării monahale, care conform observaţiilor de mai sus au
fost făcuţi de Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare, când au fost stabilite
cele două forme de organizare monahală, monahismul a început să se dezvolte tot
mai mult primind adesea un caracter de spontaneitate.
Ne vom uita la câteva dintre
personalităţile marcante din istoria dezvoltării monahismului pentru a observa
evoluţia mişcării de a lungul istoriei Bisericii. De la început trebuie să
observăm că în Biserica Răsăriteană se cunoaşte doar un singur ordin monahal,
care este predominant de natură contemplativă. Vasile cel Mare a fost acela
care a pus bazele organizării monahale din Răsăritul Ortodox. Totuşi, conform
observaţiei lui Olivier Clement, „ar fi greşit să-i numim pe călugării
ortodocşi vasilieni”[10]. Vasile a studiat
monahismul egiptean şi l-a adaptat condiţiilor Capadociei. Observând că
monahismul din vremea lui „nu corespunde nici modestiei pe care trebuia să o
aibă, nici felul de organizare nu era adecvat”[11],
el întreprinde o reformă prin care oferă monahismului o nouă orientare. În acest sens, a mutat mănăstirile din
pustiu în apropierea oraşelor şi satelor, astfel făcându-le de folos
creştinilor şi societăţii. Această reorganizare a monahismului realizată de
Vasile cel Mare este reforma care a marcat organizarea monahismului răsăritean
până în zilele noastre.
Vladimir Lossky aduce în discuţie
concepţii diferite cu privire la instituţia monahală. El evidenţiază faptul că
Vasile cel Mare considera monahismul ca fiind o comunitate creştină ideală, „o
mică biserică în Biserică, în care trebuia să se realizeze pe pământ o viaţă
după chipul Sfintei Treimi”[12].
Un alt personaj marcant din istoria
monahismului este Evagrie Ponticul; fiind influenţat foarte mult de scrierile
lui Origen, el trasează o cu totul altă cale decât cea de tip cenobitic,
îndreptându-se mai mult spre calea anahoretică: „Astfel el părăseşte mănăstirea
şi pleacă în pustiu cu scopul de a găsi un mediu mai propice vieţii
contemplative”[13]. Aşa se produce o nouă
reorientare a monahismului, de la o viaţă comunitară spre o viaţă mai mult
axată pe calea contemplativă.
Evagrie este cel care a contribuit
foarte mult la formarea acestei concepţii. John Meyendorff, sintetizează
contribuţia lui Evagrie în două mari aspecte: „învăţătura despre patimi şi învăţătura
despre rugăciune”[14]. Învăţătura despre patimi
este rezumată de Gabriel Bunge în modul următor: „Scopul năzuinţelor ascezei
este prin urmare acela de a dispune în chip nepătimaş de partea pătimaşă a
sufletului pentru ca intelectul să nu fie împiedicat de dorinţele lui egoiste,
ci mai degrabă să poată urca spre cunoaştere susţinut de forţele lui vitale,
spre cunoaşterea în care stă fericirea omului întreg”[15].
Ţinta ascetului este să ajungă la
eliberarea de patimile sufletului şi să se lege cu toată fiinţa lui de
Dumnezeu. „Ţelul nepătimirii nu este altul decât restaurarea funcţionării
naturale, adică creaţionale, a tuturor celor trei facultăţi ale sufletului”[16]. Calea spre realizarea
acestei năzuinţe este calea rugăciunii. Evagrie scria că: „Rugăciunea este o
conversaţie cu Dumnezeu, ea este un urcuş al minţii către Dumnezeu”[17]. John Meyendorff remarcă
următoarele: „Evagrie este primul care foloseşte pentru prima oară expresia
“rugăciunea minţii”[18]. Prin secolul al XIV-lea
aceasta va deveni expresia de căpătâi pentru isihasmul bizantin. Totuşi, deşi
Evagrie a avut o influienţă aşa de mare în dezvoltarea monahismului răsăritean,
conform observaţiilor lui John Meyendorff, lucrările lui au avut şi un mare
efect negativ. El afirmă că prin intermediul scrierilor lui Evagrie, monahii au
început să folosească un limbaj neoplatonic, care a favorizat devierea
spiritualităţii pustiului într-o direcţie străină de spiritualitatea
Evangheliei. El remarcă faptul că „Evagrie a putut să redacteze tratatul său
despre rugăciune folosind doar câteva aluzii la Scrierile Sfinte
dar fără nici o referire la Isus ,
Fiul lui Dumnezeu, care este baza spiritualităţii creştine”[19].
Un alt mare părinte al monahismului
răsăritean care a contribuit foarte mult la dezvoltarea acestuia este Macarie
Egipteanul, conform lui Ioan Coman
„supranumit şi cel Bătrân sau cel Mare”[20].
Contribuţia majoră a lui Macarie în dezvoltarea gândirii teologice a
monahismului se referă la viaţa de rugăciune: „Să ne rugăm, zicea Macarie, ca
Domnul să ne elibereze prin propria putere a Dumnezeirii Sale, din închisoarea
întunericului patimilor, dezonoarei, şi să revendice propriului Său chip şi
făptura Sa”[21].
Vladimir Lossky sublinia:
„Spiritualitatea lui Macarie este opusul misticii intelectualiste a lui
Evagrie”[22]. Astfel, accentul pus de
Evagrie pe natura intelectuală a rugăciunii, la Macarie este transferat
asupra naturii spirituale a acesteia. John Meyendorff vorbind despre accentele
teologice la Macarie
şi la Evagrie
remarcă faptul că „rugăciunea evagriană
«a minţii» devine «rugăciunea inimii» la Macarie ; centrul vieţii
psiho-somatice a omului, inima este «tabla» unde harul lui Dumnezeu sapă legea
Duhului, însă ea mai poate fi şi mormântul unde «prinţul răului» şi îngerii săi
îşi găsesc refugiul”[23]. Acest dualism al coexistenţei
lui Dumnezeu şi al Satanei în fiinţa umană ca fiind două forţe egale, a fost
folosit ca şi argument pentru a-l acuza pe Macarie de apartenenţa la secta
mesaleenilor[24]. John Meyendorff scoate
însă în evidenţă caracterul cristocentic al teologiei lui Macarie. Pentru a
elimina astfel de acuzaţii, el spune: „Cristosul istoric care a venit, care va
veni şi care este prezent în mod sfinţitor în Biserică, este pentru Macarie
centrul unic al vieţii spirituale a monahului”[25].
După ce am urmărit mai sus cele două
căi de realizare a rugăciunii din monahismul bizantin care sunt reprezentate de
intelectualismul lui Evagrie şi de spiritualitatea lui Macarie, acuma ne vom
concentra asupra lui Diadoh, care conform observaţiei lui Vladimir Lossky, are
o poziţie de mijloc între cele două extreme. El surprinde la Diadoh o idee interesantă:
„pentru a ajunge la desăvârşire experienţa lui Dumnezeu trebuie purificată”[26]. John Meyendorff adaugă:
„În scrierile lui Diadoh, învăţătura despre rugăciunea neîncetată, preluată de la Evagrie şi de la Macarie , presupune o
invocare constantă a numelui lui Isus”[27].
Vladimir Lossky este de părere că Diadoh poate fi considerat unul dintre
fondatorii, sau cel puţin unul dintre precursorii isihasmului bizantin[28]. El este acela care pune
bazele acestei mişcări, care este privită de teologii bizantini ca fiind o
reformă a spiritualităţii monahale.
Un alt părinte de seamă al
monahismului răsăritean este Ioan Scărarul, stareţul din mănăstirea Sinai,
vestit prin scrierea lui Scara Raiului.
În lucrările sale, el învaţă că: „sufletul purificat are o dragoste neobosită
pentru Dumnezeu pe care trebuie să-l iubim ca pe o logodnică”[29]. În concepţia lui despre
rugăciune, Ioan Scărarul este concentrat mai mult asupra cristologiei şi se
asemănă foarte mult cu Macarie şi Diadoh. Meyendorff evidenţiază următoarele: „La Ioan Scărarul
termenii: isihie (tăcere, linişte) şi isihaşti desemnează foarte specific viaţa
contemplativă, eremitică (pustnicească) a monahismului singuratic ce practică
rugăciunea lui Isus”[30].
Următoarea personalitate care a marcat
foarte mult formarea gândirii monastice este Maxim Mărturisitorul (580-662).
Acesta accentuează foarte mult teologia îndumnezeirii, care este văzută ca
fiind principalul scop al fiinţei umane. Maxim Mărturisitorul afirmă că: „Cei care au
urmat pe Cristos în acţiune şi în contemplaţie vor fi transferaţi la o stare
mereu mai bună, şi timpul nu ne-ar ajunge vreodată să spunem toate urcuşurile
şi descoperirile sfinţilor, care se transformă din slavă în slavă înainte ca
fiecare în chinul său să pornească îndumnezeirea”[31].
Acelaşi Vladimir Lossky observă că „în
concepţia lui Maxim Mărturisitorul elementul central pentru realizarea
procesului de îndumnezeire este cristologia”[32].
Conform afirmaţiei lui Maxim, „monahismul adevărat are ca şi scop nu doar
unirea cu Sfânta Treime, ci şi exprimarea acesteia prin exemplul de vieţuire
monahală”[33].
Următorul personaj care a favorizat
dezvoltarea monahismului a fost Simeon Noul Teolog (949-1022)[34],
care a accentuat foarte mult aspectul trăirii conştiente cu Dumnezeu. De foarte
mulţi este catalogat ca fiind reprezentant de seamă al tradiţiei isihaste din
Bizanţ, mergând pe aceeaşi cale cu Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, şi
anticipându-l pe Grigorie Palama. Conform cu observaţia lui John Meyendorff,
„Simeon prezintă înţelegerea fundamentală a creştinismului ca o comuniune
personală cu Dumnezeu şi ca o vedere a lui, atitudine pe care el o împărtăşeşte
cu isihasmul şi cu întreaga tradiţie patristică”[35].
Simeon rămâne un caz unic de mistică personalistă; de asemenea el este
considerat ca fiind cel mai mare mistic din Evul Mediu Bizantin. Sunt
memorabile cuvintele sale: „Dumnezeu este lumină şi comunică lumina Sa celor
care se unesc cu El, pe măsura curăţirii lor”[36].
Ioan Damaschin, este un alt teolog
renumit care a contribuit mult la dezvoltarea teologiei monahale, fiind cel
care „afirmă incognoscibilitatea lui Dumnezeu în ce priveşte natura Lui, Fiinţa
Lui nu poate fi desemnată decât apofatic, prin negare. Prin natura Sa El este
mai presus de fiinţă, deci mai presus de cunoaştere[37]. Conform observaţiei lui Vladimir
Lossky, „Ioan Damaschin a rezumat întreaga învăţătură a Sfinţilor Părinţi ai
epocii cristologice, adică primele şapte secole, şi a fixat pentru întreaga
teologie a Bizanţului învăţătura despre vederea lui Dumnezeu în perspectiva
dogmei cristologice”[38]. Pentru el cristologia este
singura cale prin care se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Începând cu secolul al XI-lea centrul
vieţii monahale din Răsărit devine Muntele Athos, numit şi Grădina Maicii Domnului[39].
Din 1312, mănăstirile şi monahii din Muntele Athos au trecut sub protecţia
Patriarhului Ecumenic de Constantinopol,[40]
statut care le-a rămas până în zilele de astăzi.
[1] A.
Plămădeală, Tradiţie şi libertate
în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, Bucureşti 1995, 296.
[3] Ibidem.
[6] Cf. Ibidem.
[13] Ibidem.
[17] E. Ponticul
citat de J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă,
Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, 16-17.
[24] Mesaleenii – era o sectă care
afirma existenţa în fiinţa umană a celor două forţe care se luptă pentru
dominaţie asupra omului; cf. J.
Meyendorff, Sfântul Grigorie
Palamas şi mistica ortodoxă, op. cit.,
22.
[32] Ibidem.
[34] Noul Teolog – după Grigorie
de Nazianz zis şi Grigorie Teologul; cf. V.
Lossky, Vederea lui Dumnezeu,
Editura Deisis, Sibiu 1998, 128.
[37] Ibidem, 124.
[38] Ibidem, 135.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: