Numeroase scrieri despre viaţa
diverşilor călugări iluştri; povestiri în care sunt prezentate date şi gesturi
ale sihaştrilor şi ale „abaţilor” cei mai celebri; manuale ascetice, în care
autorii studiază diferite obligaţii ale călugărilor şi în care promovează
spiritualitatea, scopul trăirii lor; reguli disciplinare ale marilor
organizatori ai vieţii monastice: Pahomie, Vasile, Augustin, şi mai târziu
Sfântul Benedict; apologie în care această formă de viaţă este apărată
împotriva defăimătorilor, atât cei creştini cât şi cei păgâni. Astfel ne putem
da seama în ce gen literar pot fi încadrate aceste scrieri. Trebuie precizat
faptul că unele dintre aceste scrieri s-au transmis până la noi nu atât în
limba greacă sau latină, cât şi în diferite limbi orientale. De aceea, W.
Bousset, căruia i se atribuie primul inventar metodic al Apophtegmata Patrum, a fost corectat întrucât nu a ţinut cont de
versiunile arabe, copte, armene ş.a.[1].
Totuşi, documentele esenţiale în ceea
ce priveşte monahismul egiptean ne sunt cunoscute. Multe sunt traduse din
coptă, din siriană etc.
2.1 Cele mai vechi texte monastice
Pentru a prezenta cele mai vechi
scrieri ale monahilor, ar trebui să facem un oarecare inventar al scrierilor
care ne-au fost transmise până astăzi şi care stau la baza naşterii
monahismului. Sunt trei principii prin care se ajunge la preţioasele bogăţii
posterioare, care reflectă o doctrină ce s-a elaborat abia mai târziu, dar care
conţin, desigur, fapte şi mărturii primitive. Trebuie să menţionăm aici Vita Antonii şi Viaţa lui Pahomie.
Aceasta din urmă s-a păstrat în limba originală, coptă, fiind una dintre cele
mai vechi scrieri despre vieţile monahilor[2]. La
acestea trebuie să se adauge şi Apophtegmata
Patrum care ne prezintă datele despre Sfinţii Părinţi ai vieţii monastice[3].
Toate acestea au fost iluminate de anecdote şi de alte scrieri adunate în
colecţii precum Historia monachorum in
Aegypto, Historia Lausiaca de
Palladiu (┼431)[4] sau Conferinţele
lui Casian. Aceste ultime două texte pentru cât sunt de valoroase, conţin
urmele posterităţii: găsim adnotări cu privire la monahismul primitiv, popular,
cu totul evanghelic şi ignorant la problemele şi la influenţele filosofice, la
monahismul înţelept care îi va fi moştenitor, în mod particular cel al lui Evagrie
Ponticul.
Potrivit celor afirmate mai sus, cea
mai veche biografie monastică pe care o avem este Vita Antonie. Succesul acestei opere a fost luat imediat în
considerare întrucât nici o altă operă nu a contribuit în aşa măsură la
promovarea vieţii monastice. Viaţa lui
Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de
către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de
propriile-i amintiri şi note şi mai puţin de ajutorul apoftegmelor, scrisorilor
sau al altor documente ce proveneau direct de la Antonie. Cu toate
acestea, Viaţa lui Antonie a devenit
unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât şi
în Occident.
2.2 Scrierile Sfântului Antonie cel Mare
Încă din primele secole, vieţile
sfinţilor au fost un puternic instrument de promovare a creştinismului[5]. De
asemenea şi scrierile acestora, motiv pentru care nu se poate să nu amintim de
primele scrieri ale unui monah: scrierile Sântului Antonie cel Mare.
Singurele scrieri despre care avem
siguranţa că sunt redactate de către Antonie sunt scrisorile pe care Sfântul
le-a scris de-a lungul timpului, diferitelor comunităţi monastice aflate pe
linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum - pe care sfântul o
vizita destul de des), de la
Pispir (70
km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui
Macarie şi Amatas), sau de la
Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui
Ammona, prieten al lui Antonie.
Din această corespondenţă s-au păstrat două colecţii principale: o
colecţie de şapte scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de
nimeni, şi o colecţie ce cuprinde douăzeci de scrisori, integral păstrate doar
în arabă (şi parţial în siriacă, greacă şi georgiană) şi căror autenticitate
este contestată. Se mai cunoaşte, de asemenea, o scurtă scrisoare adresată de
Sfântul Antonie lui Teodor, „preaiubitul” său fiu, în care vorbeşte despre
pocăinţă şi iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei
autenticitate este în general recunoscută.
O altă categorie a scrierilor
Sfântului Antonie este ce a Apoftegmelor despre
care am amintit puţin mai sus. Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui
Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau
Paterice), dintre care principalele sunt: în greacă, colecţia alfabetică - Patericul egiptean, cum o numim noi
astăzi - îi atribuie 38 de apoftegme; în siriacă, îi sunt atribuite 49 de
apoftegme, culese în secolul al VI-lea la Skete ; în arabă, o colecţie de provenienţă coptă
îi atribuie 40 de apoftegme; la acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme
culese de Paladie şi alţii.
http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all
2.3 Impresii şi exemple din literatura monahală
Prima impresie care apare când se
intră în contact cu această literatură este aceea a unei imaginaţii foarte
dezvoltate. Nu vorbim de mortificaţiile descrise în astfel de scrieri şi de
straniile moduri prin care monahul din Orient mărea neajunsurile, foamea, lipsa
de somn; nici de metodele crude la care recurgea pentru a-şi stăpâni patimile[6]. Vom
încerca să amintim numai anumite exemple din aceste povestiri uluitoare.
Un om sfânt numit Elenul, ajunge
într-o mănăstire unde îi găseşte pe călugări într-o mare încurcătură: preotul
care trebuia să celebreze pentru ei în acea zi de sărbătoare Sfânta Liturghie,
nu ajunse; el locuia dincolo de râu şi nimeni dintre ei nu s-a dus să-l caute
din cauza crocodililor care atacau acea localitate. Elenul merse direct spre
unul din acei monştri şi, după ce a invocat numele Domnului, traversează râul
şi se întoarce cu preotul.
Un alt exemplu este cel al lui Amon.
Se povesteşte că, jefuit de mai multe ori de bandiţii care treceau prin deşert,
Amon, încredinţează chilia sa la ... „doi şerpi care se instalaseră ca paznici
la intrare. Când hoţii s-au întors pentru a încerca un nou atac, spectacolul
acestor paznici neprevăzuţi, i-au speriat în aşa fel că ... s-au convertit”[7]. Acelaşi pustnic, printr-o singură invocaţie a
distrus o reptilă teribilă care a crăpat în două.
Patermuţu, a putut traversa pe jos
Nilul, apa i-a ajuns numai până la genunchi. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu
Pafnuţiu, căruia apa i-a ajuns până la şolduri.
Se povesteşte că într-o barcă venită
nu se ştie de unde, trei abaţi, Sir, Isaia şi Paul, au făcut într-o oră o
călătorie pe care în mod normal ar fi făcut-o în trei zile. De asemenea mai
este cazul lui Ilarie care făcând semnul sfintei cruci pe nisip de trei ori, a
oprit marea care se ridica.
2.4 Concluzii ce reies din astfel de povestiri fabuloase
Înaintea acestei fantezii se naşte în
mod spontan tentaţia de a considera literatura scrisă în jurul mănăstirilor ca
o relatare a miracolelor, mărturii vii ale mentalităţii unei epoci, dar în care
istoria nu poate găsi nimic sigur.
Cedând unei astfel de tentaţii,
scriitorul german Weingarten a adus un serviciu istoriei constrângându-i pe
critici care judecau prea puţin logic concluziile sale, să scoată din istorie
născocirile particulare, datele pozitive în această masa de documente. Din acel
timp a fost făcut un studiu aprofundat asupra literaturii monastice[8].
Imediat s-a recunoscut că în aceste
povestiri, cadrul istoric şi geografic, în aparenţă fabulos, este mult mai
consistent decât s-ar fi crezut. Nu rămâne deci, decât să se studieze valoarea
proprie a fiecărei povestiri şi să se determine măsura în care poate fi
utilizată.
Weingarten a avut, astfel, marea nedreptate de a considera opere ca Viaţa lui Antonie, Istoria monahilor ş.a., ca nişte cărţi de poveşti, comparabile
fiind cu Paradoxa grecilor, sau chiar
cu Călătoriile lui Guliver[9]. Este
tot atât de imprudent să le negăm orice valoare istorică, valoare care s-a
transmis.
2.5 Poezie şi adevăr
Dacă ar fi necesar să se explice acest
bizar amestec de poezie şi adevăr pentru
a folosi o experienţă a lui Goethe – soluţia plauzibilă ar trebui să fie
căutată desigur în acea tendinţă epică care a fost mereu vie în inima omului.
Astfel, începând cu al doilea secol avem romane păgâne împletite cu diferite peripeţii
şi pline de forme retorice. De asemenea, se găsesc diferite sub-genuri
literare, romane creştine: se găsesc mai ales în Fapte, o carte apocrifă care este pusă sub autoritatea diferiţilor
apostoli: Faptele lui Petru, ale lui
Andrei, Ioan, Toma etc. Dacă citim vechile documente monastice, observăm că
acestea conţin numeroase închipuiri, care să mărească gustul după fapte
imaginare[10].
Aceşti asceţi cu o energie
miraculoasă, care devin aproape străini de necesităţile fizice – sete, foame,
dormit – şi distrugând în ei toate dorinţele materiale, par a deveni stăpâni ai
materiei şi gata să le supună voinţei lor, exercitau asupra imaginaţiei
maselor, şi chiar şi asupra claselor culte o acţiune extraordinară.
Pentru mult timp, faptele martirilor,
eroismul mărturisitorilor credinţei, au format obiectul literaturii
hagiografice. În secolul al IV-lea, însă, era persecuţiilor s-a sfârşit.
Aceasta a fost urmată de lupta, nu mai puţin uşoară, a omului cu sine însuşi:
acesta este lucrul care trebuie propus ca exemplu pietăţii creştinilor. Din
acest moment începe viaţa monahilor; lucrările lor, faptele lor mai mult sau
mai puţin idealizate, vor fi alimentul sufletelor religioase. Fără a diminua
valoarea indiscutabilă al unui mare număr de fapte incluse în aceste documente,
istoricul trebuie să-şi amintească că acestea au luat naştere şi au fost
compuse sub influenţa entuziasmului, sub influenţa izvoarelor de mare atracţie,
dar şi a marilor exagerări[11].
[1] Cf. P.
Peeters, în G. R. Palanque -
P. Labriolle, Storia della Chiesa III/2 Dalla
pace costantiniaana alla morte di Teodosio (313 – 395), Edizione SAIE,
Torino 1977, 462 - 463.
[2] Cf, L. Th.
Lefort, Les vies coptes de saint
Pachôme et de ses premiers successeurs, Louvain 1943, în L. Bouyer, Storia della spiritualita, vol. 3/B,
La
spiritualità dei padri, (III-VI
secolo) Monachesimo antico e Padri, Edizione Dehoniana, Bologna 2000, 23.
[3] Există trei colecţii de Apophtegmata: prima, cea alfabetică,
ne-a fost transmisă în greacă (PG 65, 71-440); celelalte două în care
sentinţele sunt clasificate în funcţie de virtuţi şi vicii, nu există decât în
versiunile: latină pentru cea de-a doua (PL 73, 855-1022) şi a treia (PL 73,
1025-1066); siriacă doar pentru a doua (W. Budge a fost îngrijitorul versiunii
în engleză a acestei recenzii siriace: The
Paradise of the holy Fathers, Londra 1970). W. Bousset a încercat să
traseze istoria acestei colecţii Apophtegmata.
Dintre traducerile cele mai recente semnalăm: J. C. Guy, Les Apophthegmes
des Pères du désert. Série
alphabétique, Bellefontaine 1966; L.
Regnault, Les sentences des Pères
du Pères du désert, 3 volume, Solesmes 1966.’70. ’76; L. Mortari, I Padri del deserto, Edizione Detti, Roma 1972 (serie sistematică);
Ibidem, Vita e detti dei Padri del deserto, 2 volume, Roma, 1975 (antologie
aobţinută din colecţiile din Solesmes). Un studiu excelent asupra doctrinei Apophtegmaticii a fost făcută de J. C. Guy, Les
Apophtegmata Patrum în Théologie de ls vie monastique, Paris 1961, 73-83;
cf. P. Peetrs în G. R. palanque - Bardy - P. Labriolles, op. cit., 24.
[4] Cf. C. Fodor, Cântarea
sfinţeniei. Manual de teologie spirituală, Editura Sapientia, Iaşi 2007,
521.
[5] Cf. G.
Filoramo, Storia delle religioni.
vol. IV Cristianesimo, Edizione La Biblioteca della
Reppublica, Roma 2005, 130.
[7] Cf. Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem,
466.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: