Ultima speranță de salvare a lumii

Sfânta călugăriță M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete estice ale Bisericii.

Sfânta călugărită M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete mistice ale Bisericii. S-a născut în 1905, al treilea din cei zece copii ai unei familii de ţărani polonezi săraci si evlaviosi din satul Głogowiec. La sfântul botez în biserica parohială din Swinice Warckie a primit numele de Elena. Din copilărie s-a distins prin pioşenie, dragoste pentru rugăciune, hărnicie, ascultare si o mare sensibilitate la sărăcia umană. A făcut doar trei ani de scoală, iar la vârsta de saisprezece ani a părăsit casa părintească pentru a intra slujnică în localitatea Aleksandrów si apoi la Łodzi, unde câstiga pentru a-şi întreţine familia şi pe sine. Chemarea înspre viaţa monahală a simţit-o în suflet încă de la vârsta de 7 ani, dar părinţii nu au fost de acord să intre la mănăstire. În această situaţie Elena a încercat să-si domolească chemarea către Dumnezeu dar intervenţia şi apariţia lui Isus Hristos suferind şi cuvintele Sale pline de reproş: “Până când am să te mai suport şi până când ai să mă mai amâni ?” (Jurnal 9) au făcuto să-şi caute locul la mănăstire. A bătut la uşa mai multor ordine religioase, dar a fost respinsă. Pe data de 1 august 1925 a devenit călugăriţă în cadrul Congregaţiei Surorilor Fecioarei Maria a Indurării din Varşovia, de pe strada Żytnia. În jurnalul ei a mărturisit: “Mi s-a părut că am intrat  în viaţa raiului” (Jurnal 17). În congregaţie a primit numele de Sora Maria Faustina. Noviciatul l-a făcut la Cracovia şi acolo în prezenţa episcopului Stanisław Rosponda a depus primul jurământ iar după cinci ani votul perpetuu în călugărie curăţie, sărăcie si ascultare. A servit în diferite case ale ordinului, cel mai mult la Cracovia, la Płock si Wilno îndeplinind obligaţiile de bucătăreasă, grădinăreasă si portar. In aparenţă nimic nu trăda viaţa sa mistică neobişnuit de bogată. Îşi îndeplinea obligaţiile cu deosebită silinţă, păstrând cu fidelitate toate regulile monahale, era concentrată si tăcută, avea un comportament natural, blând, plin de dragoste binevoitoare si dezinteresată faţă de ceilalţi. Toată viaţa sa s-a concentrat cu devoţiune si consecvenţă pentru a se contopi cu Domnul si a conlucra cu Isus Hristos în acţiunea de salvare a sufletelor. “Doamne Isuse al meu - mărturisea în jurnal - Tu ştii că din cei mai fragezi ani am tins să devin o adevărată sfântă, căci doream să te iubesc cu o asemenea dragoste cu care nu te-a iubit încă nici un suflet” (Jurnal 1372). Adâncul vieţii sale sufleteşti îl dezvăluie în “Jurnal”. Lectura atentă a acestor mărturisiri redă imaginea gradului înalt de unire a sufletului ei cu Domnul Isus, dăruirea sufletului său, eforturile si lupta pentru a se desăvârşi creştineşte. Dumnezeu a înzestrat-o cu mari haruri: cel al contemplaţiei, al cunoaşterii profunde a tainei Îndurării Divine, al viziunii, al apariţiilor, al stigmatelor ascunse, al profeţiei precum si facilitatea de a citi în sufletele oamenilor dar mai ales harul rar întâlnit al cununiei mistice. Înzestrată atât de mult scria: “Nici harurile, nici apariţiile, nici extazele, nici alte haruri oferite sufletului meu nu duc la desăvârşire ci la unirea interioară a sufletului meu cu Domnul Isus.

 

Sfinţenia si desăvârşirea mea constau în unirea perfectă a voinţei mele cu cea a lui Dumnezeu (Jurnal 1107). Modul de viaţă sever ca si posturile epuizante pe care si le-a impus înainte de a intra în congregaţie, i-au slăbit organismul încât în timpul postulatului a trebuit să fie trimisă lângă Varşovia, la Skolineva, pentru a i se salva viaţa. După primul an de noviciat a suferit cumplita experienţă mistică a aşa-numitei nopţi spirituale iar apoi suferinţele sufleteşti si morale legate de realizarea mesajului pe care le-a primit de la Domul Isus. Sora Faustina si-a oferit viaţa ca jertfă pentru păcătoşi si din această cauză a cunoscut diferite chinuri, ca prin ele să le poată salva sufletele. In ultimii ani ai vieţii sale s-au înmulţit suferinţele interioare, aşa numita noapte pasivă a sufletului precum si suferinţe corporale; s-a dezvoltat tuberculoza care i-a atacat plămânii si tractul intestinal.

Din această cauză, de două ori, timp de câteva luni, a fost internată în spital la Pradnik, lângă Cracovia. Complet epuizată fizic dar maturizată sufleteşte, unită mistic cu Dumnezeu, a murit pe 5 octombrie 1938 cu opţiunea sfinţeniei având numai treizeci si trei de ani, din aceştia treisprezece de călugărie. Corpul ei a fost depus în mormântul din cimitirul mănăstirii din Cracovia- Lagiewnikach, iar în timpul procesului informaţional din anul 1966 a fost adusă în capelă. Acestei simple călugăriţe, fără educaţie, dar bravă si încrezătoare fără margini în Dumnezeu, Domnul Isus i-a încredinţat o mare misiune: Apelul Îndurării adresate către întreaga omenire. “Te trimit pe tine - a spus Isus-către întreaga omenire cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc omenirea îndurerată, ci doresc să o vindec strângându-o la inima mea. (Jurnal, 1588). Esti secretara îndurării mele; team ales pentru această slujbă aici si în viaţa de apoi (Jurnal 1605), pentru a face sufletele să cunoască marea mea îndurare, pe care o am pentru ele, si a le îndemna la încredere în infinita mea îndurare (Jurnal, 1567). Sfânta Soră Faustina, mesagera Domnul Isus a ales-o pe sora Faustina ca secretară si apostol al îndurării sale ca prin dânsa să transmită lumii marele Apel: “In ordinea veche a lumii - i-a spus - am trimis profeţii mele cu trăsnete. Astăzi te trimit întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu doresc să pedepsesc omenirea îndurerată ci doresc să o vindec (Jurnal 1588). Misiunea Sorei Faustina constă în trei sarcini: propovăduirea în faţa lumii a adevărurilor revelate în Sfânta Scriptură despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru fiecare om; - implorarea îndurării Domnului pentru întreaga omenire printre altele prin practicarea noilor forme de cult al Îndurării Divine arătate de Domnul Isus: icoana Îndurării Divine cu această rugăciune scrisă: “Isuse, mă încred în Tine!”, Sărbătoarea Îndurării Domnului în prima duminica după Paste,Coroniţa Îndurării Divine si rugăciunea la ora Îndurării (Jurnal, 1500); inspiraţia apostolică Indurarea Divină care acceptă sarcina propovăduirii si implorării Îndurării Divine pentru întreaga omeneşti se îndreaptă spre desăvârşire pe calea arătată de Sora Faustina. Aceasta este calea ce constă în încrederea absolută în Dumnezeu si care se manifestă prin îndeplinirea voinţei Sale si prin atitudinea îndurătoare faţă de apropiaţi. Jurnalul Sorei Faustina, scris în ultimii patru ani ai vieţii sale, la îndemnul clar al Domnului Isus se prezintă sub formă de amintiri în care autoarea, zilnic sau retrospectiv, a notat cu precădere toate întâlnirile sufletului său cu Dumnezeu. Din aceste scrieri ale Sfintei Faustina reiese că există cinci elemente principale a serviciului divin către Domnul Îndurării.

1. Icoana lui Isus al Îndurărilor

Imaginea Lui i-a apărut Sorei Faustina pe data de 22 februarie 1931 în chilia congregaţiei de la Płock. “Seara în timp ce eram în chilie - scrie în Jurnal - l-am văzut pe Domnul Isus îmbrăcat în vesmânt alb. O mână era ridicată pentru a binecuvânta, iar cealaltă atingea vesmântul la piept. Din întredeschiderea vesmântului la piept ieşeau două raze mari, una roşie, alta albă (...).Peste un moment Domnul Isus mi-a spus: Pictează o icoană după imaginea pe care o vezi cu înscrisul: Isuse, mă încred în Tine (Jurnal 47). Doresc ca această icoană (...) să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paste iar acea duminică va fi ziua sfântă a Îndurării. (Jurnal 49). Conţinutul acestei icoane se leagă strâns de liturghia acelei duminici. Biserica citeşte în această zi Evanghelia după Sf. Ioan privind apariţia lui Isus Hristos la cină si instituirea sacramentului spovedaniei (Jurnal 20,19-29). Icoana prezintă deci pe Izbăvitor înviat care aduce oamenilor pace prin iertarea păcatelor cu preţul martirului Sau si a morţii pe cruce.

Razele de sânge si apă ce se varsă din Inima străpunsă de suliţă (nu se vede în icoană) precum si cicatricea rănilor după crucificare amintesc evenimentele Vinerii Mari (Jurnal 17-18, 19, 33-37).Icoana lui Isus al Îndurării reuneşte în ea cele două evenimente evanghelice care vorbesc în mod grăitor despre iubirea Domnului faţă de oameni. Caracteristice pentru această icoană a lui Isus Hristos sunt cele două raze. Domnul Isus întrebat despre semnificaţia lor răspunde: “Raza albă înseamnă apa care îndreptăţeşte sufletele, în timp ce raza roşie reprezintă sângele care este viaţa sufletelor... Fericit cel care va trăi în umbra lor (Jurnal 299). Sufletul îl curăţă sacramentul botezului si al spovedaniei si îl hrăneşte 1din abundenţă Euharistia - deci aceste două raze înseamnă sfintele sacramente si toate darurile Duhului Sfânt al cărui simbol este apa, precum si transformarea cea nouă a Domnului în om conţinut în Sângele lui Isus Hristos. Icoana lui Isus Hristos deseori este numită “Indurarea Divină” si aşa este pentru că în misteriul pascal Isus Hristos ne arată în modul cel mai clar iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Icoana nu arată numai Indurarea Divină, ci îndeplineşte rolul Domnului care trebuie să amintească despre sarcina creştină de credinţă în Dumnezeu si de iubire faţă de aproapele. In rugaciunea icoanei - din voia lui Isus Hristos - sunt înscrise cuvintele: Isuse, mă încred în Tine. “Această icoană - a spus de asemenea Domnul Isus -trebuie să amintească implorarea Îndurării Mele, pentru că nici cea mai puternică credinţă nu ajută la nimic fără fapte (Jurnal 742). Astfel înţelegând icoana pe baza încrederii creştine si a milostivirii, Domnul Isus a legat de cinstirea ei o promisiune specială: darul iertării păcatelor în veci, mari progrese pe calea desăvârşirii creştine, darul morţii fericite si multe alte daruri pentru oamenii care îl vor ruga cu încredere. Prin această icoană vor fi revărsate multe haruri pentru suflete.

2. Sărbătoarea Îndurării

Are cel mai mare rang dintre toate formele slujbei divine a Îndurării Domnului care i-au fost arătate călugăriţi Faustina. Domnul Isus vorbeşte pentru prima dată despre instaurarea acestei sfinte zile la Płock în anul 1931 când si-a arătat voia cu privire la această icoană: “Doresc să fie ziua sfântă a Îndurării. Vreau ca această icoană pe care o vei picta cu pensula să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paşti. Ea se va numi Duminica Divinei Indurări. (Jurnal 49). Alegerea acestei duminici după Paste ca sărbătoare a Îndurării are sensul ei adânc teologic care arată legătura strânsă ce există între taina Paştelui, a Răscumpărării, si taina Îndurării Divine. Această legătură o subliniază novena Coroniţei Îndurării Divine ce precedă această sărbătoare si care începe să fie recitată în Vinerea Mare.

Această sărbătoare este nu numai o zi de adorare deosebită a Domnului Isus în taina îndurării, ci si adăpost pentru toate sufletele, in special pentru săracii păcătoşi (Jurnal 699). “Sufletele pier cu tot Martirul Meu amar. Le dau acum ultima salvare, aceasta este Sărbătoarea Îndurării Mele. Dacă nu vor adora Indurarea Mea vor pieri în veci” (Jurnal 965). Importanţa acestei sărbători se măsoară cu unitatea de măsură a promisiunilor neobişnuite pe care Domnul Isus a stabilit-o. “Cine in această zi vine la Izvorul Vieţi - a spus Isus Hristos - aceluia i se vor ierta vinovăţiile si pedepsele (Jurnal 300). In această zi este deschis interiorul Îndurării Mele, revărs imensitatea darurile asupra sufletelor care se apropie de izvorul Îndurării Mele ... să nu se teamă să se apropie de Mine nici un suflet chiar dacă păcatele sale ar fi ca purpura” (Jurnal 699).

Pentru a profita de aceste mari daruri trebuie să îndeplineşti condiţiile slujbei sfinte a Îndurării Divine (încredere în bunătatea Domnului, iubirea aproapelui si de asemenea trebuie să fii sub harul sfânt după spovada iar apoi să primeşti demn comuniunea sfântă). “Nici un suflet nu va găsi iertare - spune Domnul Isus - până când nu se adresează cu încredere îndurării Mele si de aceea prima duminica după Paste va fi instaurată ziua Sfintei Indurări iar preoţi vor vorbi sufletelor despre îndurarea mea cea fără margini (Jurnal 570).

3. Coronița Îndurării Divine

Această coroniţă a dictat-o Domnul Isus Sorei Faustina la Vilno între 13-14 septembrie în anul 1935 ca rugăciune de implorare si potolire a mâniei Domnului (Jurnal 474-476). Recitând această coroniţă oferim lui Dumnezeu Tatăl, Trupul si Sângele, Sufletul si Dumnezeirea lui Isus Hristos pentru ispăşirea păcatelor noastre, ale aproapelui si ale lumii întregi, ne unim cu jertfa Domnului Isus, evocăm această iubire pe care Dumnezeu Tatăl o dăruieşte Fiului Său iar cu Dânsul întregii lumi. In această rugăciune ne rugăm de asemenea pentru îndurare pentru noi si întreaga omenire, iar prin ea se îndeplineşte fapta îndurării”. Adăugând la aceasta atitudinea încrezătoare si îndeplinind condiţiile fiecărei bune rugăciuni (smerenie, tenacitate, scopul conform voinţei lui Dumnezeu), credincioşii se pot aştepta la îndeplinirea promisiunilor lui Isus Hristos în special cu privire la clipa morţi : darurile convertirii si a morţi liniştite. Acestea vor fi acordate nu numai persoanelor ce spun această 1rugăciune, ci si persoanelor muribunde pentru care altcineva se va ruga cu aceste cuvinte.

Când alături de persoana pe moarte se va pune această coroniţă - a spus Domnul Isus - se domoleşte mânia lui Dumnezeu iar îndurarea fără margini va cuprinde sufletul (Jurnal 811). Promisiunea spune: “Prin recitarea acestei coroniţa îmi place să dăruiesc tot ce voi fi rugat (Jurnal 1541), dacă aceasta ... va fi conform voinţei Mele (Jurnal 1731). Tot ce nu este în acord cu voinţa lui Dumnezeu nu este bun pentru om, în special pentru fericirea lui veşnică. In alt loc, Domnul Isus a spus: “Prin recitarea acestei coroniţe apropii lumea de mine” (Jurnal 929). Sufletele care o vor recita vor cunoaşte îndurarea Mea în această viaţă si în special în clipa morţi (Jurnal 754).

4. Ceasul Îndurării

In octombrie 1937 la Cracovia, într-o împrejurarea ce nu a fost descrisă în amănunt de Sora Faustina, Domnul Isus a cerut să fie slăvită ceasul morţi Sale: “De câte ori auzi ceasul că bate ora trei cufundă-te toată în îndurarea mea, adorând si slăvind-o; invocă puterea ei pentru toată omenirea.” Domnul Isus a definit destul de exact si felul rugăciunii potrivit acestei forme de cult al Îndurării Divine: “Străduieşte-te în acel ceas - a spus călugăriţi Faustina - să celebrezi calea crucii, dacă obligaţiile pe care le ai îi permit, iar dacă nu se poate, cel puţin opreşte-te o clipă în capelă si slăveşte inima mea care este plină de îndurare în Sfântul Sacrament; iar dacă nu poţi merge la capelă cufundă-te în rugăciune acolo unde te afli măcar pentru o clipă “ (Jurnal 1572). “In acel ceas – Domnul Isus a promis - vei cere totul pentru tine si pentru lume; în acel ceas a luat fiinţă darul meu pentru întreaga omenire – îndurarea a învins dreptatea.” (Jurnal 1572).

5. Răspândirea slavei Îndurării

Domnul Isus a făcut promisiunea: “Pe sufletele care răspândesc 1Indurarea Mea, le voi ocroti toată viaţa, ca mama pe noul său născut, iar în clipa morţi nu le voi fi Judecător ci izbăvitor milostiv.” (Jurnal 1075). Esenţa cultului Îndurării Domnului este baza încrederii creştine faţă de Dumnezeu si a iubirii neîncetate faţă de aproapele. Domnul Isus cere încredere de la creaturile Sale (Jurnal 1059) si săvârşirea faptelor de îndurare: acţiuni, cuvinte sau rugăciune. “Să arăţi întotdeauna îndurare aproapelui, nu poţi să te îndepărtezi, nici să refuzi, nici să te dezvinovăţeşti “ (Jurnal 742). Isus Hristos vrea ca cei care-L slăvesc să îndeplinească în timpul zilei cel puţin un act de iubire faţă de aproapele lor, din dragoste pentru Creator. Răspândirea slavei Îndurării Divine nu cere neapărat multe cuvinte dar întotdeauna cere o atitudine creştină a credinţei, încrederea în Dumnezeu si efortul de a deveni din ce în ce mai milostiv. Un astfel de exemplu de apostolat l-a dat în viaţa sa Sora Faustina. Modelul creştinismului desăvârşit.

La baza spiritualităţi Sfintei Faustina stă cea mai frumoasă taină a credinţi noastre ce vorbeşte despre iubirea plină de îndurare a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. Sora Faustina prin contactul său cu Isus Hristos a înţeles că în viaţa omului nu există nici un moment fără Indurarea Divină, aceasta arată ca un fir de aur împletit în toate momentele existenţi noastre. Cunoaşterea acestei taine a credinţei a făcut să-L descopere pe Dumnezeu în sufletul său. “Interiorul sufletului meu - a scris - este ca o lume mare si minunată în care locuieşte Domnul Isus si cu mine. In afara Lui nimeni nu are acces acolo. (Jurnal 582). Sora Faustina compară sufletul său cu un tabernacol în care este păstrată Ostia vie. “Nu caut fericirea în afara interiorului în care se află Domnul Isus.” - a scris în Jurnal.

“Mă bucur cu Domnul Isus în interiorul meu, aici mă aflu neîncetat în cea mai mare familiaritate cu Dânsul, aici suntem în siguranţă, aici nu intră nici o privire străină. Sfânta Fecioară ne îndeamnă la o astfel de legătură cu Dumnezeu”. Contemplaţia lui Dumnezeu ce exista în sufletul ei “ o susţinea continuu prin practică zilnică, prin legătura cu Domnul Isus, printr-o scurtă rugăciune, sau oferindu-I îndeletnicirea din acel moment (munca, suferinţa, bucuria). Cunoaşterea Îndurării Divine a născut si a dezvoltat în sufletul său baza încrederii faţă de Domnul Isus dar şi dorinţa de a avea această proprietate în inima sa si în mod activ prin mărturisirea Îndurării celor apropiaţi. Domnul Isus, conducându-i viaţa interioară, i-a cerut un astfel de comportament faţă de Dumnezeu si faţă de oameni. “Copila Mea - a spus – dacă cer de la oameni slavă pentru Indurarea Mea, tu trebuie să fii prima care să ai încredere deplină în Îndurarea Mea. De aceea, cer de la tine acte de îndurare care trebuie să reiasă din iubirea faţă de Mine. Să arăt întotdeauna îndurarea peste tot , căci nu poate să existe nici o scuză în această privinţă” (Jurnal 742).