Patrie a religiilor prin excelenţă, Răsăritul este
deopotrivă locul de obârşie al monahismului. Şi cum ar pute fi altfel de vreme
ce religiile şi monahismul se află mereu împreună pe firul vechilor tradiţii
răsăritene? Dacă prezenţa sihaştrilor sălăşluind în depărtarea lumii – şi,
într-un fel, dincolo de ea – a conferit religiilor extrem-orientale şi, mai
târziu, celor mediteraneene, ca o trăsătură caracteristică, aspiraţia neostoită
către Absolut, aşteptarea Celui care vine a făcut să se ivească, în sânul
poporului ales, nu doar proroci sau anahoreţi, ci şi adevărate comunităţi
monahale menite a-i pregăti calea[1]. Pe
de altă parte, deoarece domnia lui Cristos şi întemeierea Bisericii au însemnat
nu doar o cotitură, ci o schimbare radicală în destinul religios al omului, nu
ar avea rost să facem să decurgă monahismul creştin din forme de trăire
analoage, întâlnite în alte părţi. De altfel, acesta are de la bun început
conştiinţa apartenenţei sale la o ordine de altă natură: el este, în esenţă un
semn al înnoirii tainei lui Dumnezeu, altfel spus, al desăvârşirii timpurilor
în Cristos[2].
1.
Precursorii
monahismului din Orient
Când vorbim monahism, ne gândim la originile lui care, după cum am putut
observa, se găsesc în Orient. Dar cu toţii ştim că acesta nu a apărut din
senin, ci au fost anumite circumstanţe, şi anumite persoane care au ales că
înceapă o astfel de viaţă care pe atunci nu era numită astfel.
Dintre primii monahi care au fost nu
putem să nu-i amintim pe cei mai importanţi adică: Anton şi Pahomie.
1.1 Anton cel Mare
Sfântul Anton cel Mare a fost unul
dintre primii şi cei mai cunoscuţi monahi ai Bisericii, care a dus o viaţă de pustnic,
dar a cunoscut şi viaţa cenobitică. Anton, numit şi Eremitul sau Anton Cel Mare[3] provenea dintr-o familie de
ţărani înstăriţi din valea de mijloc a Nilului. S-a năsut în 251[4] în satul Koma sau Koméa,
actualmente Quem el Arus, provincia Benisuef sau Heptonomia, aşezat pe valea
Nilului Mijlociu, în apropiere de Mase, fostul Memfis din epoca faraonilor[5].
Acesta a primit o educaţie creştină în
casa părintească şi de mic a arătat o înclinare spre viaţa anahoretică.
Rămânând orfan, la vârsta de 18 ani vinde toată averea şi o încredinţează pe
sora sa unei comunităţi feminine după care începe să ducă o viaţă ascetică în
propria casă[6].
Spre sfârşitul secolului al II-lea el
se va retrage în deşertul dintre Nil şi Marea Roşie, unde îşi construieşte o
chilie în apropierea unei fântâni, având mereu pe lângă sine câţiva discipoli.
Sfântul Ieronim şi alţii vor vizita acest loc şi-l vor descrie. Astăzi pe acest
loc se află o mănăstire coptă.
Timpul şi-l împărţea între munca
manuală, lectura Sfintei Scripturi, rugăciune continuă şi grija faţă de sine
însuşi. Combină virtuţile ascetice (vegherea, postul), cu cele sociale
(amabilitatea, caritatea), şi caută îndrumarea spirituală a unui ascet.
Va muri aproape centenar, după anul
350. Uneori mergea în vizită la discipolii de altă dată, care îşi construiseră
chiliile lor în stâncile din apropierea Nilului. O dată va ajunge până la Alexandria pentru a-i
combate pe arieni. Anton nu aparţinea clerului, însă pentru preoţi a avut
întotdeauna o mare veneraţie. Cunoştea numai limba ţării, cea coptă, şi nu ştia
nici să scrie nici să citească. Lumea de tot felul venea la el pentru a-i cere
sfat. Împăratul Constantin şi fiii săi i-au scris mai multe scrisori, iar
Atanasiu şi alţi episcopi i-au făcut vizite[7].
Dădea bucuros sfaturi referitoare la mântuirea sufletului, deşi uneori le dădea
cu duritate. Spiritualitatea lui Anton poate fi sintetizată în puţine trăsături
fundamentale: meditarea lucrurilor din urmă ale omului; credinţa, rugăciunea şi
semnul crucii ţin diavolul departe; viaţa solitară şi mai ales luptă;
solitudine interioară; eremitul nu e dispensat de la iubirea aproapelui[8].
Sfântul
Anton va fi recunoscut astfel, şi
cinstit, drept părintele şi patriarhul tuturor anahoreţilor creştini.,
întrucât, „dedându-se vieţii pustniceşti,
atât de mult a întrecut pe toţi, încât s-a făcut pildă tuturor pustnicilor de
după el”[9].
„Multe ar mai trebui să spunem
despre faptele vieţii lui şi despre învăţăturile lăsate de el. Vom spune însă
numai că aflându-se în trup muritor, se depărta de cele trupeşti, vedea
sufletele care la moarte ieşeau din trupuri şi pe demonii care le îndrumau,
ceea ce este o însuşire numai a fiinţelor fără de trup şi duhovniceşti”[10].
De asemenea, nu trebuie să uităm de
celălalt mare monah, „tatăl
cenobitismului”, Pahomie.
1.2 Sfântul Pahomie
Celălalt mare fondator este „tatăl cenobitismului”, Sfântul Pahomie
care, s-a născut într-o familie de păgâni, ce locuiau în Egiptul Superior
(Teba), în jurul anului 288. Datorită acestui fapt el nu a fost implicat direct
în viaţa creştinilor şi mai ales în cea ascetică, dar a experimentat în mod
personal activitatea caritativă a creştinilor[11].
Se spune despre el că:
„Mergând o dată cu părinţii în
capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii
lui: «Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi». Iar preacuviosul,
bând din vinul jertfei, a vărsat. Şi ajungând mai în vârstă, a intrat în rândul
ostaşilor; şi peste puţină vreme lăsând slujba ostăşească, s-a suit la Tebaida de sus şi a primit
botezul lui Cristos şi s-a făcut monah”[12].
Cu privire la Sfântul Pahomiela
Tabennesi în Egiptul Superior, unde se simte chemat la viaţa
de comunitate şi, unde fondează primul cenobiu, prima comunitate.
Din istorisirea chemării sale reiese că a fost
chemat de un înger care i-a apărut:
„Găsindu-l preocupat, acesta l-a
întrebat care e motivul. Panomie i-a răspuns: «caut voinţa lui Dumnezeu». Iar
îngerul a zis: «Voinţa lui Dumnezeu este ca tu să-i slujeşti pe oameni». «Caut
în ce fel să fac voinţa lui Dumnezeu – a insistat Pahomie, încă foarte prins de
experienţa anahoretică de-abia începută – şi tu vii să-mi spui să-i slujesc pe
oameni?» Încă nu descoperise, în slujirea oamenilor slujirea lui Dumnezeu.
Îngerul a trebuit să-i repete de trei ori chemarea. Ascultând, Pahomie a
construit o casă pentru a-i primi pe fraţi, punând astfel, început vieţii
cenobitice”[13].
Apoi va mai fonda alte mănăstiri
pentru care va compune o regulă, cea mai veche pe care o avem. De aici
cunoaştem cu exactitate viaţa şi activitatea acestor călugări. Cea mai mare
parte a zilei era ocupată cu munci manuale în ateliere sau pe câmp. Fiecare
grup de muncă îşi avea capul său. Care era dator să prezinte abatelui
mănăstirii cele întâmplate în timpul muncii. Totul purta amprenta egipteană, ca
în timpul faraonilor care îşi aveau proprii responsabili care-i supravegheau pe
cei ce munceau. Însă în cadrul mănăstirilor lui Pahomie era prezent ceea ce
lipsea celor dintâi: spontaneitatea şi iubirea care animau aceste comunităţi.
Astfel, în ceva mai mult de două zeci
de ani, comunităţile pahomiene, conduse de o Regulă alcătuită din 194 de
articole, cuprindeau nouă mănăstiri pentru bărbaţi şi două pentru femei.
Experienţa inovatoare a lui Pahomie, chiar dacă animată de moderaţie şi
prudenţă, nu era protejată de riscurile inerente unor comunităţi din ce în ce
mai mari[14].
Noua experienţă se deosebeşte de cea
anahoretică: discipolii lui Pahomie nu mai sunt sihaştri. Ei se recunosc ca
oameni ce trăiesc în fraternitate şi care fac din relaţiile frăţeşti structura
lor de viaţă. Au în faţă modelul comunităţii din Ierusalim, şi totodată,
redescoperă centralitatea iubirii reciproce[15].
Pahomie moare în anul 346, însă
organizarea iniţiată de el continuă să se răspândească[16].
Mai mult decât atât, după moartea lui
Pahomie şi cu trecerea secolelor, experienţa cenobitică se va perfecţiona
pentru ca în Răsărit experienţa cea mai semnificativă la care se va ajunge să
fie cea de fraternitate instituită de
Sfântul Vasile[17].
2. Sfântul Vasile şi monahismul
„Dintre Sfinţi Părinţi
capadocieni, numai Sfântului Vasile i se atribuie titlul de Cel Mare, şi
aceasta pentru excepţionala calitate de cap şi organizator ecleziastic, pentru
interpretarea sa cu privire la doctrina creştină; şi în sfârşit pentru faptul
ca a fost un „Părinte” al monahismului oriental şi un reformator al liturgiei”[18].
De asemenea, trebuie spus că meritul
să pentru perfecţionarea formei şi spiritului cenobitismului este de foarte
mare importanţă[19].
2.1 Elemente biografice
Sfântul Vasile s-a născut în 329/330 la Cesarea , capitala
Capadociei, dintr-o familie evlavioasă. Mama lui se numea Emilia, iar tatăl său
era retorul Vasile. În timpul persecuţiei lui Deocleţian, bunicii săi dinspre
tată, au abandonat toate şi au peregrinat vreme de şapte ani pentru a nu-şi
lepăda credinţa. Părinţii lui au avut zece copii: cinci fete şi cinci băieţi.
Mulţi dintre membrii acestei familii sunt veneraţi ca sfinţi: Vasile, bunica
dintre tată, Macrina, mama sa Emilia, sora sa Macrina şi cei doi fraţi ai săi
episcopi, Grigore (episcop de Nyssa) şi Petru (episcop de Sevasta)[20].
Vasile a fost educat mai întâi de
bunica lui care ţinea bine minte învăţătura pe care o primise de la Grigore Taumaturgul ,
discipol al lui Origene şi evanghelizator al Capadociei.
Studiile le-a făcut la Cezareea , Constantinopol
şi Atena, unde a trăit timp de cinci ani şi tot acolo s-a împrietenit cu
Grigore din Nazianz, pe care îl cunoscuse deja la Cezareea. La Atena
l-a întâlnit şi pe viitorul împărat Iulian.
Influenţat de sora sa Macrina, se
converteşte la o viaţă ascetică, iar în anul 357 primeşte botezul. Astfel,
renunţând la o carieră de orator, a călătorit în Egipt, Siris şi Mesopotamia
pentru a întâlni mari asceţi şi a fondat o comunitate de călugări la Annesi , pe pământurile
sale. Vasile merită titlul de legiuitor al monahismului pentru întemeierea şi
organizarea acestuia şi influenţa pe care a exercitat-o asupra monahismului
oriental în forma sa de viaţă comunitară (cenobitismul)[21].
În anul 364 este hirotonit preot de
către Eusebiu din Cezareea, iar în anul 370 episcop de Cezarea, fiind în
acelaşi timp şi exarh (guvernator) al diecezei civile a Pontului (Turcia de
nord). La atribuţiile obişnuite de episcop se adaugă controlul comunităţii sale
monastice şi grija pentru săraci, bolnavi, bătrâni, călători, tineri. A
construit spitale, ateliere „un adevărat oraş nou”, după cum apune Grigore de
Nazianz[22].
Noul episcop începe să lupte împotriva
arienilor, intrând astfel în conflict cu împăratul Valens, fapt ce atrage după
sine divizarea eparhiei în două, cu scopul de a-i diminua autoritatea şi influenţa.
Cu toate acestea, el continuă să poarte de grijă tuturor celor năpăstuiţi de
soartă de soartă Cezareia Capodociei. Activitatea sa socială, pastorală sau
dogmatică cu greu îşi poate găsi egal în întreaga istorie patristică şi post
patristică[23]. A înfiinţat: azile, case
pentru oaspeţi, spitale, orfelinate, cantină pentru săraci, un loc pentru
leproşi, şcoli tehnice şi alte asemenea aşezăminte. Toate acestea la un loc
sunt cunoscute din secolul al V-lea, sub numele de vasiliada[24].
A fost un suflet mare, cu o minte pe
cât de laborioasă, pe atât de precisă şi de exactă. A rămas în istoria cultului
creştin prin Sfânta sa Liturghie. Diplomat înzestrat, a încercat să împace
Bisericile orientale făcând apel la Sfântul
Atanasie
A susţinut lupta Sfântului Atanasie
cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura neceeană. Este remarcabilă în
acest sens, poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe
guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să
îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când
guvernatorul îl ameninţă arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa
suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la
moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în
acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată
admiraţia:
„În zadar mă ameninţi cu
confiscarea averii, căci nu vei găsi l amine decât aceste haine purtate să
câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, că tot pământul este al Domnului,
căruia îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură
lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem,
căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o
doresc atât de mult”[27].
De asemenea, a sprijinit moral şi
financiar pe tinerii cei mai dotaţi din şcoli, convins fiind că Biserica are
nevoie de întăriri permanente pentru atingerea scopurilor ei divino-umane.
Demnă de menţionat este legătura sa neîntreruptă cu marele său profesor
Libaniu.
Personalitate polivalentă, Sfântul
Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activităţile pe care le-a întreprins.
A fost un preot d excepţie, mare liturgist, şi prieten de nădejde, pedagog de
clasă şi organizator înnăscut (poate de aceea a fost numit de contemporani un roman printre greci) teolog profund,
şi un adevărat om de ştiinţă. Toate acestea la un loc parcă nu întregesc
portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe
parcursul unei vieţii relativ scurte[28].
În anul 387 moare împăratul Valens;
s-a terminat astfel oprimarea din partea arienilor. Puţin timp după aceea,
moare şi Vasile în ziua de 1 ianuarie al anului 397, spunând aceste cuvinte: „Doamne, în mâinile tale încredinţez sufletul
meu!”.
„Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv
şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit;
nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor;
fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la
păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate”[29].
2.2 Scrierile Sfântului Vasile
Sfântul Vasile cel Mare a scris foarte
mult, dacă e să ne raportăm la scurta sa viaţă. Lucrările sale sunt foarte
importante pentru cunoaşterea procesului de cristalizare a învăţăturii creştine
din secolul al IV-lea. Caracterul lor diferit, de la scrieri dogmatice,
ascetice, omilii şi cuvântări ,până la cele pedagogice, liturgice şi
epistolare, dovedesc aria largă de preocupări a Sfântului Vasile cel Mare[30].
De aceea, având în vedere diversitate
de domenii în care a scris Sfântul Vasile, noi vom încerca să prezentăm succint
câteva din principalele sale titluri.
2.2.1 Scrierile dogmatice
De la bun început trebuie precizat
faptul că scrierile sale au o mare importanta teologică şi au fost traduse pe
tot globul. Sfântul Vasile a scris câteva cărţi împotriva lui Eunomiu şi a
arianismului în general, în care apare şi teza Trinităţii.
Împotriva lui Eunomiu (394)[31], în
care condamnă eroarea gnoseologică a conducătorului anomeilor, al cărui
raţionament este următorul. Fiul este diferit de Tatăl, Tatăl este prin natură
– deci prin definiţie – nenăscut. Cu alte cuvinte, fiinţa Tatălui are fundament
în nenaşterea sa. Şi pentru că Tatăl este nenăscut, Fiul poate să participe la
natura Lui. Pe de altă parte, acelaşi eretic susţine că Dumnezeu poate fi perfect cunoscut (!). sfântul Părinte
arată şubrezenia unei astfel de concepţii şi afirmă cu claritate identitatea
esenţială a fiului cu Tatăl şi, de asemenea, dumnezeirea Sfântului Duh[32].
Despre Duhul Sfânt este o lucrare
dedicată lui Amfilohie de Iconium, în care evită folosirea termenului omoousios şi pentru Duhul Sfânt şi
susţine că trebuie să i se aducă aceeaşi cinstire ca Tatălui şi Fiului,
deoarece toţi Trei au aceeaşi fiinţă dumnezeiască[33].
Astfel Vasile apără consubstanţialitatea Fiului şi a Duhului Sfânt cu Tatăl. Despre Duhul Sfânt rămâne tratatul
consacrat afirmării divinităţii Duhului Sfânt.
De asemenea, în această lucrare este
subliniat rolul de sfinţire atribuit Duhului Sfânt:
„Duhul Sfânt este cu adevărat locul privilegiat al sfinţilor
iar sfântul este pentru Duh un loc propriu, pentru că el se oferă spontan lui
pentru a locui cu Dumnezeu. Pentru aceasta este numit templul său”[34]. Şi
„Cu ajutorul Duhului inimile se înalţă, cei slabi sunt duşi de mână, cei care
sunt mai înainte (în viaţa de perfecţiune) devin mai perfecţi. Este El, cel
care iluminându-i pe cei pe care i-a curăţat de orice pată, îi face spirituali
locuind în ei”[35].
2.2.2 Scrierile ascetice
Ascetikon este titlul unui
grup de treisprezece scrieri atribuite lui Vasile, cuprinzând un bun număr de
apocrife, multe din care ne putând să-i aparţină[36].
Ascetikon a apărut în două
ediţii: Micul Ascetikon (spre anul 358-359) şi Marele Ascetikon (spre
anul 370).
Marele Ascetikon cuprinde Regulile Mari (în număr de 55,
sunt precepte sau norme cu privire la principiile fundamentale ale vieţii
monahale, sub formă de întrebări şi răspunsuri, având o solidă bază
scripturistică[37]), adică o expunere
generală a vieţii ascetice, iar Micul Ascetikon (în număr de 313[38])
răspunde unor întrebări puse de călugări. Întreg idealul ascetic este expus în
această operă, şi poate să fie studiat în cadrul dezvoltării sale[39].
2.2.3 Omilii ţi discursuri
Şi această a treia categorie de
scrieri poate fi împărţită în funcţie de subiectul pe care îl tratează: Omilii asupra Haexaemeronului,(sunt în număr de
nouă, în care autorul comentează primele cinci zile ale creaţiei; în
acestea descrie atât puterea creatoare a lui Dumnezeu, cât şi frumuseţea
creaţiei în sine[40]);
Omilii asupra Psalmilor (care sunt în număr de 13; celelalte până la 18
fiindu-i atribuite lui); 23[41]
sau 24[42]
de discursuri sau cuvântări (care tratează teme din domenii diverse:
dogmatice, morale, panegirice etc.[43]).
De asemenea, nu trebuie uitate : Sfânta Liturghie, care-i poartă
numele sau Moliftele sale şi cele 366 de scrisori (păstrate în
colecţia Migne), cu conţinut variat: dogmatic, monahal, misionar sau
ocazional[44].
2.3 Sântul Vasile şi înflorirea monahismului din epoca sa
În Capadocia, începuturile
monahismului se leagă de persoana lui Eustaţiu al Sebastiei (356 – 380), care de prin anul 340
era propagatorul unui ascetism destul de anarhic în Pont şi în Armenia.
Exagerările adepţilor lui, precum respingerea nunţii şi a posesiei de bunuri,
postul exagerat, în care nu se ţinea seama de rânduiala Bisericii, şi altele de
acest fel, se pot observa în anatematismele sinodului de la Gangra , date împotriva lor.
Le cunoaştem de asemenea şi din expunerile lui Sozomen şi ale lui Socrate. Din
păcate izvoarele nu ne dau informaţii referitoare la numărul monahilor şi al
mănăstirilor din Capadocia secolului al IV-lea, număr care probabil că era
relativ mic.
Sfântul Vasile cel Mare, întorcându-se
în 356 din Atena şi hotărându-se să urmeze calea ascezei, a întreprins o
călătorie în Răsărit şi în Egipt pentru a cunoaşte îndeaproape viaţa ascetică a
monahilor. Acolo a fost cu adevărat impresionat de modul de viaţă al monahilor,
de stăruinţa lor în rugăciune, care îi făcea să fie familiari cu Dumnezeu[45],
după cum va scrie mai târziu; a admirat acolo modul în care slujbele din
biserică dădeau ritmul întregului timp al zilei şi nopţii monahilor. Reîntors
în patrie şi însufleţit desigur de asceţii pe care îi cunoscuse, inclusiv de
Eustaţiu, a început formarea unei obşti monahale. Desigur că în acest efort a
fost ajutat de mediul familial, în special de sora sa Macrina şi de mama
Emilia, care chiar l-au precedat în închegarea unei frăţietăţi monastice.
Astfel pe cele două maluri ale râului Iris au luat naştere două comunităţi, una
de bărbaţi, sub conducerea lui Vasile, şi alta de femei, sub îndrumarea
Macrinei.
În alcătuirea comunităţii sale Sfântul
Vasile nu a urmat în detaliu nici linia lui Eustaţiu nici pe cea a lui Pahomie.
El a pus monahismul sub controlul autorităţii bisericeşti. Pentru prima dată
monahii formau o grupare specială, recunoscută de Biserică şi încadrată în
slujba acesteia.
După sfântul Vasile viaţa monastică nu
se poate concepe ca o instituţie separată de Biserică, profesiunea candidatului
trebuie să se facă în prezenţa episcopilor sau a delegaţilor lor, astfel
mănăstirea se află inclusă în Biserică[46].
Regula sfântului Vasile pune un accent
deosebit pe viaţa de comunitate, fiind concepută în perspectiva unei mai bune
dezvoltări a vieţii spirituale[47]. Sfântul Vasile substituie,
ca şi ideal, tabloul vieţii primilor creştini din Ierusalim aşa cum îl descriu Faptele
Apostolilor. De aici, accentul pus pe obedienţă, obligaţia de a renunţa la
propria voinţă, abandonarea cu încredere în mâinile superiorului[48].
Caracteristic de asemenea pentru Sf.
Vasile este şi faptul că a întemeiat monahismul pe fundamentul solid al Sfintei
Scripturi. Cel mai important izvor al învăţăturii sale ascetice este mai ales
Noul Testament. Sfântul Vasile posedă o deosebită cunoaştere a Scripturii, atât
în extensie cât şi în adâncime, şi pe aceasta se fundamentează întreaga lui
gândire precum şi acţiunile sale. În a 26-a regulă morală spune că: „Se cuvine ca orice cuvânt sau faptă să
se încredinţeze cu mărturie a Scripturii inspirate de Dumnezeu spre instruirea
celor buni, dar spre ruşinea celor răi”[49].
Ajunge să spunem aici că toate scrierile morale şi ascetice ale lui se bazează
pe Noul Testament (în Regulile Morale sunt cuprinse 1500 de versete din
Noul Testament), în aşa măsură că acesta constituie temelia întregii sale
spiritualităţi şi a ascetismului său.
Drept urmarea a Sfintei Scripturi, dar
şi a experienţei sale este faptul că Sfântul Vasile pune pe monahi pe linia
vieţii de obşte. În concepţia lui monahul, ca de altfel orice creştin, este
dator să aibă ca lucrare principală exerciţiul dragostei. Motivul lepădării de
lume a monahului este chiar dragostea lui pentru Dumnezeu, care se exprimă în
dragostea faţă de fraţi, din care de asemenea se şi hrăneşte. Regulile pe care
le-a alcătuit consfinţesc superioritatea vieţii cenobitice, care se bazează pe
dragostea frăţească, faţă de viaţa anahoretică. Rezultatul lepădării de lume
este mărturisirea consacrării şi consecinţele acesteia constau în special în
păzirea celor trei virtuţi monahale: a ascultării, a sărăciei şi a curăţiei,
care împreună cu păzirea inimii, cu smerenia, cu dragostea şi cu rugăciunea
constituie fundamentul pe care se alcătuieşte viaţa ascetică de obşte.
În comparaţie cu monahismul lui
Pahomie, în comunităţile Sfântului Vasile nu mai exista acea organizare
centralizată, rigidă. Sfântul Vasile i-a organizat pe monahi în fraternităţi
care nu depăşeau 15 persoane.
În ce priveşte monahismul feminin,
preliminariile lui duhovniceşti au fost identice cu ale celui masculin. În Epistola 199 se găseşte definiţia pe
care Sfântul Vasile o dă fecioarei: „Fecioară
se numeşte cea care s-a adus de bunăvoie Domnului, renunţând la căsătorie şi
preferând viaţa de sfinţenie”[50].
Se cuvine menționat faptul că Sfântul
Vasile a reuşit să evite cu succes, toate poziţiile extreme ale lui Eustaţiu. La Vasile antiteza dintre
monahism şi lume joacă doar un rol limitat. El pretindea de la toţi creştinii
trăirea autentică a Evangheliei, iar monahii, în concepţia lui, sunt aceia care
trăiesc Evanghelia în mod total. Episcopul Cezareei recunoştea valoarea bunurilor
materiale şi orânduia pentru monahi o îndeletnicire regulată cu anumite
lucrări, care luau forma diferitelor profesii ce se practicau în comunitate.
Dată fiind însă porunca sărăciei, roadele muncii monahilor nu le aparţineau
lor, ci întregii comunităţi; ele erau destinate mai ales împlinirii poruncii
Domnului de a-l iubi pe aproapele. În mănăstirile Sfântului Vasile funcţionau
chiar şi şcoli cu internat, la care se primeau nu doar copii orfani, ci şi ai
unor părinţi care îi încredinţau monahilor spre educare. În acest mod Sfântul
Vasile a făcut din monahism un factor social, deoarece, dincolo de cultivarea
spirituală, l-a fundamentat şi ca organ filantropic, de educare a tinerilor, de
formare morală a acestora pentru o lume creştină. Din textele Sfântului Vasile
se vede că creştinii care trăiau în lume vizitau încă din acel timp mănăstirile
pentru folos sufletesc.
În sfârşit putem să spunem că
monahismul a fost înălţat de Sfântul Vasile la o stare duhovnicească, socială,
organizatorică şi ecleziastică fără precedent. Din păcate după moartea lui şi a
Sfântului Grigore de Nyssa, autoritatea episcopilor nu a reuşit să se mai
impună monahilor. Episcopii au trebuit astfel să întrebuinţeze din nou alte
anatematisme pentru a putea evita alterarea mişcării ascetice.
De aceea Sfântul Vasile cel Mare a
rămas în istoria creştinismului şi ca organizator al monahismului răsăritean,
dar şi al cultului creştin[51].
3. Sfântul Grigore din Nazianz
3.1 Elemente din viaţa Sfântului Grigore din Nazianz
Prieten al lui Vasile şi Grigore din
Nyssa, Grigore din Nazianz completează grupul Părinţilor capadocieni. Născut
într-o familie bogată şi aristocratică, la Arianz , aproape de Nazianz, pe la 329-330, fiu al
episcopului Grigore de Nazianz şi al
Nonei, el a avut şansa să primească o educaţie bună în paidea (cultura) greacă, la fel ca şi prietenii săi[52]. Are
un frate, Cezar, medic învăţat, şi o sora Gorgonia. Face studii la Cezarea , la Alexandria şi mai ales la Atena , unde a legat o
prietenie pe viaţă cu Vasile. Darul său
deosebit era retorica, susţinută de un excelent antrenament în dialectică,
Grigore din Nazanz îşi datorează forţa elocvenţei sale. Viaţa lui de student o
găsim pe larg în operele sale autobiografice: Despre viaţa sa şi Necrolog
la moartea Sfântului Vasile.
Botezat la maturitate, după anii de educaţie,
a aspirat la o viaţă retrasă şi meditativă. Împreună cu Vasile, în mănăstirea
lor de pe malul râului Isis, a compus regulile monastice şi Filocalia. Dar destinul său era împărţit
între viaţa activă pe care o detesta simţind-o ca pe o povară şi viaţa
contemplativă în care se retrăgea. Flexibilitatea caracterului său poate fi
interpretată fie ca slăbiciune, fie ca simţ al datoriei. Aceasta a făcut din el
o victimă când tatăl sau l-a făcut preot la Nazianz în 352, împotriva voinţei sale: Grigore a
fugit, apoi s-a întors şi a scris Apologetie
despre fugă[53].
A doua oară, în 371, tot împotriva
voinţei sale, prietenul său Vasile l-a numit la noua episcopie de la Sasima , după ce împăratul
Valens i-a împărţit dieceza pentru a-i slăbi influenţa. Grigore nu a ocupat
niciodată scaunul şi a rămas la
Nazianz , unde a continuat să-şi ajute tatăl, căruia i-a
succedat în 374[54].
În 379, comunitatea niceeană din
Constantinopol l-a numit conducătorul său. El a predicat în capela „Anastasia”
(Învierea).
Uimitoarea sa elocinţă şi forţa raţionamentului său teologic au şubrezit
poziţia ereticilor într-un oraş în care toate bisericile aparţineau arienilor.
Mai ales Cuvântările teologice au
avut o mare influenţă în succesul doctrinei niceene. Când împăratul ortodox
Teodosie a intrat în cetate în decembrie 380. Grigore a devenit episcopul
Constantinopolului şi a fost înscăunat în biserica Apostolilor. Împreună cu
Grigore de Nyssa, Grigore din Nazianz a luat parte la sinodul de la Constantinopol
convocat în 381 de împăratul Teodosie[55].
După ce, în 383, a hirotonit aici ca
episcop pe o ruda a sa, Eulalius, Sfântul Grigore se retrase la locul sau
natal, Arianz, unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii in rugăciune, studiu şi
creare de poezii.
A murit probabil la 389 sau 390, în
vârsta de aproximativ 60 de ani.
3.2 Opera sfântului
Sfântul Grigore din Nazianz, totă
viaţa sa a fost mai mult un poet decât un păstor de suflete. Însă, importantul
loc pe care îl ocupă în teologia creştină este datorat tocmai marelui număr de
predici dogmatice şi de panegirice pe care le avem de la el[56].
În colecţia Patrologia Graeca opera Sfântului Grigore cuprinde patru volume
(35-38), însă, cele mai importante scrieri ale sale, sunt cele patruzeci şi
cinci de Cuvântări teologice, dar mai
ales Cele cinci cuvântări teologice scrise
la Constantinopol
în vara sau toamna anului 383[57].
3.2.1 Cuvântările sau discursurile
Sunt în număr de patruzeci şi cinci, dintre care
una singură e exegetică şi una morală. Majoritatea cuvântărilor au caracter
dogmatic, liturgic şi ocazional. Acestea pot fi împărţite astfel în: cuvântări
dogmatice; cuvântări - despre calităţile teologului; despre moderaţia în
discuţii şi că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine şi în orice moment;
cuvântări la sărbători mari (la Naşterea Domnului , la Botezul Domnului ,
la Învierea Domnului, la
Rusalii ); cuvântări - panegirice în cinstea sfinţilor;
cuvântări – necrologuri; doua invective; cuvântări în ocazii personale.
Vorbim despre cele cinci cuvântări de mare
importanţă, Jean Laporte spune următoarele:
„Prima
cuvântare, introducerea, tratează metoda teologică. A doua vorbeşte despre natura şi atributele
lui Dumnezeu. A treia dovedeşte unitatea naturii dumnezeieşti, divinitatea
Fiului şi egalitatea sa cu Tatăl. A patra respinge obiecţiile arienilor
împotriva divinităţii Fiului şi modul în care aceştia interpretează Scriptura.
A cincea apără divinitatea Sfântului Spirit împotriva pneumatomahilor
(adversari ai Sfântului Spirit)[58].
3.2.2 Opera poetică
Poemele le-a scris spre sfârşitul vieţii, în
solitudinea din Arianz. Au ajuns până la noi 400 (din care 38 dogmatice, 40
morale, 206 istorice şi autobiografice, dintre care cel mai lung este De
vita sua). Intenţia principală pentru care scrie aceste poeme este acela de
a demonstra că noua cultură creştină nu prezintă nici o inferioritate în
comparaţie cu cultura păgână. În al doilea rând, prin acestea vrea să
folosească aceleaşi arme cu care ereticii divulgă doctrinele lor[59].
3.2.3 Scrisorile şi testamentul
Scrisorile în număr de 245, sunt foarte importante
prin forma şi arta lor. Unele dintre ele au caracter dogmatic.
Testamentul este făcut în 381, la Constantinopol. Toată
averea autorului este lăsata în seama Bisericii din Nazianz, spre a fi
întrebuinţată în folosul săracilor.
În concluzie putem spune că moştenirea sa literara
este deosebit de vastă, fără însă a fi şi prolifică. De la el nu avem nici un
comentariu biblic şi nici un tratat dogmatic concis. Cu toate acestea,
elementele scripturistice şi cele dogmatice se afla în miezul scrierilor sale.
Cu toate acestea are un merit deosebit în domeniul
cristologiei, întrucât, apără cu energie
doctrina esenţială a plinătăţii umanităţii lui Cristos, al unei umanităţi în
care sufletul omenesc ocupă locul pe care trebuie să-l aibă, împotriva
învăţăturii lui Apolinar, care nu găseşte în umanitatea lui Cristos decât un
trup şi un suflet animal, şi care înlocuieşte sufletul superior cu inhabitarea
divină. De asemenea meritul pe care îl are în mariologie fiind primul teolog
care consideră dogma maternităţii divine a Mariei ca punctul cel mai important
al doctrinei bisericeşti asupra lui Cristos şi a mântuirii[60].
4. Sfântul Evagrie Ponticul
4.1 Viaţa şi personalitatea lui Evagrie
Evagrie a văzut lumina zilei în jurul anului 345
în orăşelul pontic Ibora, de pe malul râului Iris, în nordul Turciei actuale.
Despre tinereţea şi anii lui de studii nu ştim, din nefericire, nimic[61]. Se
poate presupune însă că a studiat în Cesarea Capadociei, care era cunoscută
pentru şcolile sale. Aşadar Evagrie se iveşte pentru noi în lumina istoriei ca
o personalitate de sine stătătoare, fără ca să aflăm cine şi ce anume au
modelat-o[62].
Din Viaţa sa
aflăm că tatăl său a fost aşezat horepiscop de către Sfântul Vasile cel Mare,
care din 376 şi până la moarte sa în 379 a fost episcop de Cezareea. Prin tatăl său
a intrat apoi el însuşi în legătură cu Sfântul Vasile care hirotonit citeşti
prin aceasta l-a primit în clerul său; data exactă a acestui eveniment
important nu poate fi determinată mai îndeaproape[63]. La
şcoala acestuia Evagrie a cunoscut şi preţuit pentru prima dată ecrierile lui
Origene, prin el a intrat în legătură cu înfloritorul monahism al Capadociei,
căruia Vasile îi dădea o formă regulată.
Totodată, trebuie menţionat faptul că este
nefondată afirmaţie cum că Evagrie ar fi fost un monah vasilian, înainte de a
părăsi Capadocia pentru a se alătura la Constantinopol lui
Grigorie din Nazianz, după cum consideră Bousset[64].
Ştim însă, că în urma unor intrigi obscure de la
curtea împărătească este obligat să părăsească Constantinopolul în 381 şi să se
îmbarce pentru Ierusalim ca să scape de o arestare iminentă. Aici este primit
în mănăstirea Sfintei Melania cea Bătrână şi a lui Rufin de Aquilea (345-410), pe Muntele Măslinilor.
La îndemnul Sfintei Melania pleacă, în 383, în
Egipt, şi devine călugăr la
Nitria , sub îndrumarea Sfântului Macarie cel Mare. Mai târziu
se retrage la Chilii
(Kellia), un loc şi mai singuratic, unde îşi duce viaţa de monah recopiind
manuscrise pentru călugări până la moartea sa, în 399.
De această cauză, Socrate îl considera pe Evagrie
ucenic al celor doi Macarie, remarcând însă, faptul că era şi foarte instruit
şi bun vorbitor, lucru care l-a ajutat în scurtă vreme să-şi câştige un renume.
Episcopul Teolfil din Alexandrie i-a oferit un scaun episcopal, pe care Evagrie
l-a respins; el câştigându-şi existenţa copiind cărţi[65].
Nu este sigur, totuşi, dacă Evagrie a intrat
într-o relaţie mai apropiată încă din Capadocia cu Grigoire de Nyssa, fratele
mai tânăr al lui Vasile cel Mare şi cu Grigorie din Nazianz. În orice caz,
faptul că Grigorie din Nazianz ar fi fost dascălul anilor săi de tinereţe, aşa
cum se presupune ocazional, nu este atestat documentar[66].
Astfel, anii capadocieni rămân din nefericire pentru noi într-o
semiobscuritate. Sigur este numai faptul că încă de pe atunci aparţinea
cercului din jurul „marilor Capadocieni”,
a căror importanţă pentru istoria dogmei este bine cunoscută. Acest cerc se
caracterizează printr-o mărturisire hotărâtă a ortodoxiei niceene împotriva
oricăror încercări de diluare ariană a acesteia, în orice fel de formă[67]. La
fel de caracteristică este şi preferinţa sa explicită pentru teologia puternic
spiritualistă şi oarecum „intelectualistă” a lui Origene[68].
Deşi a influenţat pe toţi marii Părinţi ai
Bisericii, în 553 este condamnat împreună cu origeniştii la Sinodul din
Constantinopol.
4.2 Scrierile, doctrina şi
învăţătura Sfântului Evagrie Ponticul
Evagrie Ponticul, era o figură aparte printre
monahii egipteni, în majoritatea lor, dacă nu analfabeţi, cel puţin neîncrezători
şi chiar dispreţuitori faţă de litere şi intelectuali. Evagrie trăia într-o
rugăciune aproape continuă, întreruptă numai de vizitele confraţilor săi –
vizitele având întotdeauna un scop spiritual; pe de altă parte, el copia
manuscrise, activitate prin care se întreţine şi îi ajuta şi pe ceilalţi. În
plus scria scurte sentinţe inspirate de experienţele lui spirituale. Acestea au
ajuns până la noi dar sub diverse semnături[69].
Rugăciunea, de asemenea, pentru Evagrie era scopul
însuşi al monahului. El a fost unul care a înţeles pe deplin faptul că în
concepţia vieţii mănăstireşti, al scop cu nu poate avea călugărul, decât acela
de al unirii cu Dumnezeu prin lepădarea totală de viaţa acestei lumi.
Vladimir Losski afirmă că în timp ce clerul de mir
(preoţii şi diaconii căsătoriţi) pot să se ocupe de activităţi sociale, sau să
se dedice altor activităţi din afară, scopul călugărilor este cu totul altul.
Ei se călugăresc spre a veghea înainte de toate la rugăciune, la lucrarea
lăuntrică, în cadrul unei mănăstiri sau al unui schit[70]. Şi
Evagrie a înţeles acest lucru. Dar cu toate acestea, el a şi scris în timpul
vieţii sale, exclusiv, sau aproape exclusiv, pentru monahi.
Despre el se spune că a fost un scriitor fecund.
Din ceea ce s-a păstrat însă sub numele lui nu se ştie ce-i aparţine. Numai
două din lucrările lui s-au păstrat în greceşte: Oglinda monahilor şi Oglinda
monahiilor[71].
Se mai cunosc sub numele lui, mai mult după titlu,
şi următoarele: Antirrheticus (un fel
de cuvântări de apărare contre ispitelor), este în opt cărţi şi se ocupă cu
cele şapte păcate capitale şi cele opt gânduri rele: lăcomia pântecelui,
desfrânarea, iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, trândăvia, slava deşartă,
mândria. O alta parte a acestei opere, care se ocupă cu anumite pasaje biblice
împotriva ispitelor demonice (s-a păstrat în unele manuscrise siriene)[72].
O altă scriere este Monahul sau Despre viaţa
practică care are 100 de capitole şi tratează despre monahul activ şi
monahul contemplativ[73].
A mai scria Probleme
gnostice care cuprinde 600 de sentinţe pregnostice şi două catene de gnome[74].
Problema fundamentală care se pune în cazul operei
lui Evagrie este de a şti în ce măsură reproduce ea învăţătura tradiţională a
Părinţilor pustiei şi în ce măsură este rodul unei speculaţii personale, bazată
pe vasta cultură filosofică a lui Evagrie, precum şi pe frecventarea asiduă a
scrierilor lui Origene[75].
Evagrie a fost, fără îndoială, cel dintâi care a
dat o formă scrisă învăţăturii orale care se transmitea printre monahii Nitriei
şi Schetiei de aproape o jumătate de secol - învăţătură privind mai ales asceza
şi ceea ce era considerat a fi război împotriva demonilor, inspiratorii
patimilor. Dar, în acelaşi timp, o mare parte din această doctrină este
dedicată unor speculaţii, a căror origine savantă se identifică uşor în
ansamblu[76].
Evagrie, nu a fost un scriitor sistematic, însă a
fost primul gnomolog creştin[77].
El a scris mai mult pentru monahi. În toate
scrierile sale, Evagrie se dovedeşte un maestru înnăscut al cuvântului; mai cu
seamă în forma extrem de concentrată şi pregnantă a „capetelor” sau aforismelor
reprezentând elemente fundamentale ale grupajelor de o sută ale „centuriilor” –
gen literar pe care l-a iniţiat – Evagrie a devenit un model adeseori imitat
ulterior[78].
Evagrie a fost aşadar, în mod cu totul evident, un
scriitor înnăscut şi ca atare, era desigur o excepţie pentru contemporanii săi,
întrucât numai puţini monahi dispuneau de o cultură profundă.
Mai trebuie menţionat că Evagrie nu trebuie
considerat un scriitor în sensul modern al cuvântului, întrucât, în marea
majoritate a scrierilor sale este vorba, în ciuda formei lor extrem de
elaborate, de scrieri pur ocazionale, prin care Evagrie venea în întâmpinarea
nu a nevoii sale de activitate literară, cât cererilor şi nevoilor prietenilor
şi cunoscuţilor[79].
Privitor la învăţătura Sfântului, el împarte viaţa
spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică; viaţa activă fiind numai
pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la
cunoaştere sau la gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi.
Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin
curăţirea sufletului de patimi.
Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se
rânduiesc în următoarea ordine: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de
Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea,
cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire, al cărei rod este
dragostea. De acum este părăsită viaţa activă. Dragostea introduce în viaţa
contemplativă.
Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este
„gnoza naturală”. După ea urmează „teologia”, gnoza cea mai înaltă,
contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta „rugăciunii curate”[80].
Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a
vieţii duhovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit
ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit.
În timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în care
străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru acestea se cere o curăţire de
toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Aceasta este curăţirea
ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a
minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează
chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe
Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi,
trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură. La
această stare nu se poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul
aici, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina
dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă, întrucât şi Dumnezeu este fără
chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic
care să se întipărească în mintea omului. De aceea, mintea trebuie să se
elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea
lui Dumnezeu este dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte.
Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o
cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea, lumina
aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, „neştiinţa
fără margini”. Dar această cunoaştere are şi altă latură. Când lumina
dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede pe sine însăşi. Vederea proprie
este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel mintea în vremea rugăciunii se
vede pe sine, strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul unde s-a coborât
Sfânta Treime[81].
Evagrie vorbeşte mult despre starea de nepătimire
- apathia[82],
ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva ajuns la adevărata lipsă
de patimi stă în faptul că se poate ruga netulburat şi neîmprăştiat, eliberat
de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această
nepăsare faţă de lucrurile lumii nu este indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă
de semeni, ci o condiţie pentru a-i putea iubi cu adevărat.
4.3 Contribuția lui
Evagrie în evoluţia monahismului
Evagrie Ponticul a influenţat, sau mai bine spus a
contribuit la evoluţia monahismului, în deosebi prin scrierile sale. Mai mult
decât atât, o parte considerabilă a moştenirii literare a lui Evagrie e alcătuită
din scrieri ascetice. Până şi în scrisori, este vorba, în nenumărate pasaje,
despre lupta duhovnicească a monahului. Deseori vorbeşte despre patimi, despre
demonii care le pun în mişcare şi despre gândurile care le slujesc ca
„vehicule”, înainte de a se preface în faptă[83]. De
aceea, se cuvine acum să ne întrebăm: în ce anume constă propriu-zis ţelul şi
fiinţa ascezei , care deţine un loc atât de larg în gândirea monahului pontic?
Pentru aceasta, să schiţăm mai întâi premisele ei spirituale, pe care Evagrie
însuşi, nu le-a prezentat nicăieri în mod concentrat.
Ca fiinţă
înzestrată cu logos, omul a fost
creat de Dumnezeu „după chipul său” (Gen 1,27). Prin constituţia sa cea mai
intimă, omul este aşadar în chip esenţial „icoană”,
mai exact, după înţelegerea Sfinţilor Părinţi, icoană a Icoanei Tatălui prin excelenţă, iar după Sfântul Evagrie, icoană a Fiului şi a Duhului. Ca icoană
(chip) a Dumnezeului treimic, şi el este aşadar o unitate tainică. Această
unitate poate dăinui numai câtă vreme chipul stăruie în unitate şi armonie cu
Prototipul său. În momentul în care el se depărtează de acesta, unitatea sa
interioară începe să se dezintegreze. Întrucât păcatul este o deturnare de la Dumnezeu , cât şi a
unităţii creaturale. Şi aceasta pe toate planurile. Atât a unităţii cu Dumnezeu
cât şi a unităţii creaturilor între ele şi în interiorul lor însuşi[84].
Ca o consecinţă a deturnării de la Dumnezeu , chipul s-a
dezintegrat în intelect, suflet şi trup, adică în omul concret, întrucât
acestea împreună alcătuiesc omul în întregime. Omul istoric însă, nu se găseşte
altfel decât ca scindat, fiindcă în Adam toţi au păcătuit. De aceea, mântuirea
poate consta numai într-o recuperate a integrităţii, în integrarea
intelectului, sufletului şi trupului în chipul lui Dumnezeu şi a chipului în
Prototipul său[85]. Ceea ce Dumnezeu a făcut
umanităţii, prin har, fiecare om în
parte îşi împropriază, în hotărâre liberă şi prin purtarea crucii de fiecare
zi. Acest element haric al mântuirii dat în prealabil este locul teologic al
ascezei creştine, iar Evagrie, maestru al formelor concise,acest lucru îl
defineşte astfel: „Făptuirea este metoda
spirituală care curăţă partea pătimitoarea sufletului”[86].
În alt loc, termenul metodă este înlocuit cu cel de
învăţătură, însă noţiunea nu trebuie luată strict, întrucât nu este vorba
de o reţetă, ci de o cale, un mod,
aşadar o realizare ce ţine de viaţă. Această
praktiké fiind unul din cele trei elemente din care constă viaţa
duhovnicească: praktiké, physiké şi theologiké[87].
Această tripartiţie Evagrie o preia de la Origene , prima treaptă
fiind numită şi ethiké, ea vizând
împlinirea activă „practică” a poruncilor; physiké
desemnează cunoaşterea naturii, adică a tuturor lucrurilor creat, dar nu în
sensul ştiinţelor moderne; iar theologikéi,
numită de Origene şi vedere sau misticădesemnează o cunoaştere-vedere vie a
misterului Sfintei Treimi, a vieţii intratrinitare a celor trei Persoane[88].
Obiectul metodei, al învăţăturii, adică al lui praktiké este sufletul, şi anume, partea
lui pătimitoare, pasională, respectiv pasivă. Dacă ne gândim că omul este
alcătuit din trup, suflet şi minte, putem spune că rolul sufletului poate fi
cel de mediator dintre minte şi trup, întrucât sufletul este legat atât de
trup, cât şi de intelect. Potrivit tradiţiei, deci şi a lui Evagrie, sufletul
este şi el alcătuit din trei părţi: o parte concupiscentă,
una irascibilă şi una raţională, care este numită şi partea conducătoare[89].
Concupiscenţa şi irascibilitatea alcătuiesc partea pasivă sau pasională a
sufletului, iar partea raţională este organul prin care intelectul ca şi cap lucrează asupra sufletului şi îl
conduce. Intelectul însuşi reprezintă nucleul
personal locul chipului lui Dumnezeu şi răspunde chemării Lui. În ciuda
păcatului şi dezintegrării originare a chipului lui Dumnezeu, intelectul este
semnul revendicării constante a creaţiei sale de către Dumnezeu, un apel
permanent la reîntoarcerea ei de la neautenticitatea unităţii la autenticitate
şi a unităţii cu Dumnezeu[90].
Dar cu toate acestea, care este scopul ascezei
despre care ne vorbeşte Evagrie Ponticul?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă însuşi
Evagrie în Gnostikos spunând că
scopul ascezei este acela de a „dispune
în chip nepătimaş de partea pătimaşă a sufletului”[91],
pentru ca intelectul să nu fie împiedicat de dorinţele sale egoiste, ci mai
degrabă să poată urca spre cunoaştere, susţinut fiind de forţele lui vitale,
spre cunoaşterea în care stă fericirea omului întreg. Fiind abia acum, în stare
de apatheia, iubirea spirituală, care
e ţelul lui praktiké, îşi poate desfăşura
aripile şi în dorul duhovnicesc, ba
chiar într-o poftă a dragostei externe
după fericirea ultimă se poate ridica la cunoaşterea lui Dumnezeu în vedere,
care este şi unire[92].
Astfel, praktiké
apare la Evagrie
ca o adevărată artă, ca o ştiinţă pentru sine având obiectul cunoaşterii ei, şi
anume raţiunile, gândurile ispititoare. Este arta deosebirii duhurilor, după cum e numită şi de Sfânta Scriptură.
Scrierile ascetice şi unele scrisori ale ponticului au drept scop faptul de a
comunica această ştiinţă care este şi o învăţătură şi ca atare poate fi
învăţată şi ca metodă. Mai mult decât atât, Evagrie nu numai că invocă
experienţe proprii şi experienţele altora, ci reclamă în mod explicit şi
autoobservarea.
Se înţelege de asemenea, că această metodă duhovnicească, dispune şi de
mijloace, pe care Evagrie le-a preluat de la asceţii din jurul său. În esenţă
ele sunt aceleaşi ca la toţi creştinii, sau măcar ca la cei din acea epocă.
Proprie monahilor însă, este numai consecvenţa, ba chiar exclusivitatea cu care
se dedică acestei metode. Înfrânarea,
postul, rugăciunea, sărăcia etc. sunt simple exerciţii ascetice menţionate şi
în Scrisorile Sfântului Paul, care se adresează în general creştinilor pur şi
simplu. De aceea, monahii nu creau impresia că introduc inovaţii, ci pur şi
simplu că duc viaţa primilor creştini[93].
Altfel spus, esenţa a ceea ce se numeşte praktiké este un întreg proces de
tămăduire ce cuprinde, curăţă şi uneşte omul întreg, trup, suflet şi intelect.
Scopul ei este nepătimirea ca
sănătate naturală a sufletului. Cu toate acestea, nepătimirea nu este punctul final al căii spirituale, ci numai o
treaptă, prima sa treaptă. Această treaptă îşi are capătul în iubire, care e o fiică a nepătimirii şi aparţine aşadar deja
treptei următoare pe care o generează în sine[94].
Nepătimirea este o stabilitate interioară care cuprinde
anumite trepte: se vorbeşte de o năpătimire parţială, când cutare sau cutare
demon este înfrânt, şi de o nepătimire desăvârşită
când sunt biruiţi toţi demonii. De aceea, Evagrie, este optimis în privinţa
posibilităţii realizării nepătimirii desăvârşite şi insistă asupra
posibilităţii unei eliberări desăvârşite de rău.
Astfel, despre Evagrie însuşi putem spune că la
sfârşitul vieţii sale a ajuns la această stare mult dorită şi de asemenea că au
mai existat desigur şi alţii monahi care s-au bucurat de acest privilegiu[95].
Acesta este unul din meritele şi contribuţiile pe
care Evagrie Ponticul le-a adus ca ofrandă istoriei şi evoluţiei monahismului.
Asceza şi lecţiile sale împreună cu metodele practicate au îmbogăţit şi au
ridicat pe o altă treaptă a monahismului ceea ce începuse Antonie cel Mare,
Pahomie şi alţii monahi ai Orientului, care, au fost purtate ca şi exemple şi
în Occident.
[5] Cf. V. Răducă, op. cit., p. 75.
[6] Cf. V. Codina - N. Zevallos, op.
cit., p. 25.
[11] Cf. R. Kottije - B. Moller, Storia
della Chiesa. Chiesa Antica e Chiesa Orientale, Editura Queriniana, Brescia 1980, p. 213.
[13] F. Ciardi, Semn de comuniune, Editura ARCB,
Bucureşti 2000, p. 23.
[15] Cf. F. ciardi, op. cit., p. 23.
[20] Cf. D. G. Pătraşcu, Patrologie
şi patristică secolele IV-V, vol. II, Editura Serafica, Roman 2008, p. 105.
[21] Cf. J. Laporte, Părinţii
greci ai Bisericii, (trad.) Stanca Pavai, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu
Lăpuş 2009, p. 138.
[22] Ibidem.
[23] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu,
Patrologie, Editura IBMBOR, Bucureşti
2004, p. 155.
[25] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu,
op. cit., p. 155.
[26] Ibidem.
[27] Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49.
[35] Ibidem.
[37] Cf. C. Voicu - N. Dumitraşcu,
op. cit., p. 158.
[38] Ibidem.
[46] Cf. A. Pigna, La vita
religiosa, teologia e spiritualita, Edizioni OCD, Roma 1991, p. 20.
[47] Cf. Aa. Vv., Sfântul
Vasile cel Mare, Editura IBMBOR,
Bucureşti 1980, p. 338.
[48] Cf. J. DaniÉlou - H. Marrou, Nuova storia della Chiesa. Dalle origini a San
Gregorio Magno, Editura Marietti, Genova 1989, p. 327.
[57] Cf. Grigorie de Nazianz, Les
Discours théologiques, (trad.) de Paul Gallay, Editura Vitte, Paris 1942,
p. 53,
[65] Cf. C. Iordăchescu, Istoria
vechii literaturi creştine (epoca de aur 325-461) vol. II, Editura Moldova,
Iaşi 1935, p. 57.
[67] Ibidem, p. 25.
[70] Cf. V. Losski, Teologia
mistică a Bisericii de Răsărit, (trad.) de Vasile Răducă, Anastasia, V.
Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti 1994, p. 45.
[75] Cf. A. Guillaumont, Origine vieţii monahale, (trad.) de Constantin
Jinga, Editura Anastasia, Iaşi 1998, p. 254.
[76] Ibidem, 255.
[80] Ibidem.
[86] Evagrie, Praktikos
sau Capita practica ad Anatolium monachum,
(trad.) de C. Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi 1997, p. 78.
[91] Evagrie, Gnostikos, (trad. de) Cristian Bădiliţă: Evagrie Ponticul, Tratat practic. Gnosticul, Editura
Polirom, Iaşi 1997, p. 105.
