Lectio divina - Fariseul și vameșul la templu (Lc 18,9-14)

Parabolă: para = „lângă”, „paralel”; bollein = „a arunga”, „a pune”. Un exemplu, o imagine, un tablou, o icoană care să ne însoțească pe parcursul întregului an pastoral.

Templu: construit de Solomon în jurul anului 1200 î.C. Rugăciunea lui Solomon la consacrarea Templului: „Ascultă cererea slujitorului tău și a poporului tău Israel când se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din sălașul locuinței tale, din ceruri! Ascultă și iartă!” (1Rg 7,30).

Fariseu = este denumirea dată membrilor unei foste secte religioase evreiești, care a existat în Palestina în perioada celui de-al doilea Templu (516 î.C. ― 70 d.C.). Fariseii (ebr. perushim) au apărut ca grup distinct imediat după revolta Macabeilor (165―160 î.C.), fiind considerați descendenții spirituali ai Hasidienilor, conducătorii acelei revolte. După distrugerea celui de-al doilea Templu în anul 70 d.C., fariseii au continuat să funcționeze în sinagogi și în școli, încurajând poporul evreu, dar, cu timpul, puterea lor s-a redus.

Mărturiile cele mai cunoscute despre farisei sunt cele din Noul Testament și din lucrările istoricului evreu Josephus Flavius.

Unii dintre cei mai de seamǎ reprezentanți ai fariseilor au trăit în perioada eleno-romană a iudaismului. Hillel, care a trăit în timpul lui Irod cel Mare, este considerat a fi inițiatorul curentului fariseic. Între anii 30―70 d.C. a activat Gamaliel, dascălul lui Paul. Mulți consideră că rabinismul modern își are izvorul, mai ales, în fariseism.

Fariseul din Lc 18,9-14 ― aspecte pozitive și aspecte negative:

       - aspecte pozitive: merge la templu, se roagă, îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a realizat în viață; postește de două ori pe săptămână, plătește un anumit procentaj (zeciuiala) din tot ceea ce câștigă;

       - aspecte negative: se compară cu alții, pe care îi desconsideră și îi cataloghează ca hoți, hrăpăreți sau corupți, adulteri; consideră că tot ceea ce a dobândit e meritul său propriu și nu darul lui Dumnezeu; este superb și se izolează de toți ceilalți oameni, deci nu intră în comuniune cu ei, catalogându-i pe toți cu adjective ce trezesc repulsie.

       - situația sa reală: nu intră în dialog cu Dumnezeu, ci se oprește la un pur monolog, alunecând pe panta judecării aproapelui și se consideră justificat.

Vameșul ca profesie

1) Vameșul era un strângător de taxe și impozite, ceea ce  făcea ca el să fie urât de concetățeni.

2) In plus, vameșii erau  unelte ale stăpânirii romane, ceea ce amplifica ura izraeliților față de această categorie profesională.

3) Mai mult decât atât, vameșii erau recunoscuți pentru abuzurile și necinstea lor în relațiile cu poporul de rând. Ei nu se mulțumeau cu strângerea taxelor oficiale, ci făceau numeroase abuzuri în propriul lor interes. Cazul lui Zaheu și mărturisirea făcută în fața Mântuitorului este un argument în acest sens.

4) În sfârșit, dacă vameșii ar fi fost străini, ar fi fost de înțeles. Dar ca un evreu să se vândă  romanilor păgâni pentru a stoarce taxe și impozite nedrepte, adăugând la acestea și abuzurile inerente, asta era prea de tot.

Expresii care redau disprețul profund al contemporanilor față de vameși:

- „Ca un păgân și ca un vameș” (Mt 18,17)

- „Vameșii și desfrânatele” (Mt 21,31)

- „Un prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19)

V-ați întrebat vreodată de ce Mântuitorul a rostit „Parabola fariseului și a vameșului”? De ce nu a numit-o , de exemplu: Parabola fariseului și a desfrânatului? Știți de ce? Pentru că în societatea vremii a fi vameș însemna a fi pe o treaptă inferioară unui desfrânat.  Un vameș trăia într-o societate care-l arunca la periferia ei, asemenea unui rebut. Era privit ca un gunoi, mai periculos chiar decât un păgân, un desfrânat sau un criminal. De ce mai periculos? Pentru că societatea israelită putea lua măsuri împotriva păcătoșilor obișnuiți, însă împotriva unui vameș, nu. El era ocrotit de umbrela autorității romane.

Vameșul din Lc 18,9-14:

       - intră în dialog cu Dumnezeu: merge la templu să se roage, iar relația sa în rugăciune este pur verticală, nu se compară cu alții;

       - își recunoaște condiția morală și socială;

       - nu îndrăznește să-și ridice ochii spre cer, fiind apăsat de auto-judecată și de judecata celorlalți;

       - se încredințează total în milostivirea lui Dumnezeu;

      

Interpretarea lui Isus

       - Isus îl consideră justificat pe vameș, deoarece își pune încrederea în Dumnezeu și nu în propriile opere: justificarea înseamnă a fi considerat drept în ochii lui Dumnezeu, ceea ce pentru om e imposibil; doar Dumnezeu, prin Isus Cristos, îl justifică pe om, iar accesul la justificare se face prin „credința care lucrează prin dragoste” (Gal 5,6);

       - Isus pronunță un proverb despre umilință și mândrie, despre înălțare și înjosire: umilința înseamnă intrarea în adevăr, deoarece vine de la humus, care înseamnă „țărână”, materialul din care suntem creați; mândria înseamnă uzurparea unor calități care nu sunt proprii.

Maria descrie acest proverb în rugăciunea Magnificat: „a privit la smerenia slujitoarei sale”; „i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți” (Lc 1,48.51-52).