Minunile Numelui Sfant: ISUS!

Noi auzim si repetam din copilarie Numele Sfant al lui Isus , dar vai , multi , foarte multi , nu avem o idee clara despre despre marile minuni ale 

Numelui Sfant!

Ce stii tu , draga cititorule, despre Numele Lui Isus?

Tu stii ca este un  Nume Sfant si ca trebuie sa-ti pleci capul cand il pronunti.

Aceasta insa nu este deajuns.Este ca si cum ai vedea o carte inchisa si abia ai arunca o privire la titlul de pe coperta.Tu nu stii deci nimic despre gandurile frumoase cuprinse in carte.

Tot asa , cand pronunti Numele lui Isus,tu stii foarte putin despre comorile ascunse in El.

Acest Nume Divin este o adevarata mina de comori.

Este izvorul celei mai inalte sfintenii si secretul celei mai mari fericiri la care omul poate spera sa se bucure pe acest pamant.

Citeste si te vei convinge!

Numele acesta este atat de puternic, atat de sigur, incat tot timpul reuseste sa produca in sufletele noatre rezultate cu adevarat minunate.

El mangaie inimile cele mai intristate si-i intareste pe cei mai slabi pacatosi.

El ne obtine tot felul de ajutoare si haruri sfintitoare si lucratoare.

Insa trebuie sa facem doua lucruri:

Mai intai trenuie sa intelegem clar sensul si valoarea Numelui lui Isus.

Apoi , trebuie sa ne obisnuim a-l rosti ci evlavie si cat mai des, daca e posibil, de sute de ori pe zi .

Departe de a fi o povara , repetarea pioasa a acestui Nume va fi pentru noi o imensa bucurie si mangaiere.

Ce inseamna Numele lui Isus

Sfantul Nume al lui Isus este in primul rand o rugaciune atotputernica.Insusi Domnul nostru ne promite solemn, ca orice il vom ruga pe Tatal in Numele Lui , vom primi.Dumnezeu isi tine cuvantul intotdeauna.

Astfel , cand spunem "ISUS", sa-l rugam cu incredere absoluta pe Dumnezeu pentru tot ceea ce noi avem nevoie, convinsi ca vom fi ascultati.

Din acest motiv Biserica incheie  rugaciunile sale  cu aceste cuvinte :

"Prin Cristos, Domnul nostru", 

ceea ce da rugaciunii o noua si divina eficacitate.

Insa Numele Sfant este cu mult mai important.

De fiecare data cand rostim numele lui Isus , noi ii oferim lui dumnezeu o bucurie si o glorie infinita, pentru ca ii oferim  meritele infinite ale Patimii si Mortii lui Isus Cristos.

Sfantul Paul spune ca Fiul lui Dumnezeu si-a meritat numele de " ISUS" prin Patima si Moartea Sa!

De fiecare data cand spunem "Isus" , sa dorim fierbinte a-i oferi lui Dumnezeu pentru nevoile noastre , toate Liturghiile celebrate in lumea intreaga.

Astfel si noi devenim partasi la miile de Liturghii.

De fiecare data cand spunem "ISUS" , noi obtinem anumite indulgente pe care le putem oferi sufletelor din Purgator, usurand si eliberand astfel multe suflete pioase de ingrozitoarele lor dureri.

Astfel ele devin cei mai buni prieteni ai nostri si la randul lor , se vor ruga pentru noi cu o foarte mare ravna.

De fiecare data cand spunem "ISUS", noi facem un act de dragoste perfecta, pentru ca ii daruim lui Dumnezeu nemarginita iubire a lui Isus.Totodata , Numele Sfant al lui Isus ne salveaza de nenumarate rele, ne elibereaza in special de puterea diavolului, care cauta pe orice cale sa ne faca rau.

In fine, Numele lui Isus ne umple treptat -treptat sufletele cu o pace si o bucurie pe care nu am avut-o niciodata inainte si ne da acea forta care face ca suferintele noastre sa devina luminoase si usor de indurat.

Ce trebuie sa facem?

Sfantul Pavel ne spune  ca tot ceea ce facem cu cuvantul sau cu fapta, trebuie sa facem in Numele lui Isus:

"Orice veti face cu cuvantul sau cu fapte, toate sa le faceti in numele Domnului Isus."(Col.3, 17) .

In felul acesta, fiecare actiune de-a noastra devine un act de iubire si de merit si , in plus, noi primim haruri si ajutoare spre a ne putea implini cat mai bine toate lucrarile noastre.

E necesar deci, ca noi sa facem tot ce ne este cu putinta spre a ne deprinde cu repetarea cat mai deasa in fiecare zi a numelui: "ISUS,ISUS, ISUS".

Putem face acest lucru cand ne imbracam, cand muncim, indiferent ce facem,cand ne plimbam, in momentele de tristete sau de bucurie, acasa , pe strada , oriunde.Nimic nu este prea greu, daca o facem metodic , putand astfel sa-l rostim de nenumarate ori pe zi.

Sa nu uitam ca de fiecare data cand rostim "ISUS":

1. Noi ii dam lui Dumnezeu o mare cinste;

2.Primim de la El mari haruri;

3.Ajutam sufletele din Purgator.

Pentru a simti puterea Numelui Sfant al lui Isus , sa-l rostim chiar acum cu evlavie de cateva ori.

Ciuma din Lisabona, 

orasul salvat de Numele Sfant

O devastatoare ciuma a izbucnit in anul 1423 la Lisabona.Toti cei care au putut , au fugit ingroziti din oras, ducand astfel ciuma peste tot, in toate provinciile Portugaliei.

Mii de barbati, femei si copii din toate clasele sociale au fost maturati de cumplita boala.Epidemia a fost atat de virulenta, incat oamenii mureau oriunde: la masa , in strada , in casele lor, in magazine, in piete, in biserici.

Folosind expresia istoricilor, boala a trecut ca fulgerul de la om la om, de la o haina, o palarie sau orice alt obiect de imbracaminte care a fost folosit de cel lovit de ciuma.

Preotii, medicii si infirmierele aveau bolnavi in numar atat de mare, incat corpurile multora zaceau neingropate pe strazi.

Cainii lingeau sangele si mancau carnea mortilor, infectandu-se si ei cu temuta boala si raspandind-o si mai mult printre acei nenorociti.

Printre cei care ii ajutau pe muribunzi ce zel neobosit , era si venerabilul episcop, Monseniorul Andrei Dias, care traia intr-o manastire a Sfantului Dominic.

Acest om sfant, vazand ca epidemia crestea in fiecare zi in intensitate, nemaiputand spera in vreun ajutor uman, i-a indemnat pe nefericitii oameni sa pronunte Numele Sfant a lui Isus.

Oriunde vedea ca boala era violenta, el  indemna si-i implora pe bolnavi si muribunzi, cat si pe cei ce nu fusesera inca doborati sa repete:

"ISUS,ISUS, ISUS".

"Scrieti acest Nume pe bucati de hartie si tineti-le la voi, puneti-le pe usile voastre, dar in primul rand, invocati cu buzele voastre si in inimile voastre , acest  Atotputernic Nume",le spunea el.

Asemenea unui inger al pacii , el alerga in toate partile , umpland bolnavii si muribunzii de incredere si curaj.Sarmanii bolnavi simteau in ei o viata noua si chemandu-l pe Isus, ei tineau inscrisurile pe piept sau le puneau in buzunare.

Mai apoi i-a chemat in marea biserica a Sfantului Dominic si le-a vorbit inca o data despre puterea Numelui lui Isus.

A binecuvantat apa in numele lui Isus,cerand tuturor sa se stropeasca si sa stropeasca si fetele celorlalti bolnavi muribunzi.

Minunea minunilor! 

Bolnavii s-au facut bine, muribunzii s-au trezit din agonie, ciuma a incetat si orasul a fost eliberat in cateva zile de cel mai teribil flagel care s-a abatut asupra lumii vreodata.

Vestea s-a raspandit in intreaga tara si toti au inceput sa invoce

 Numele lui Isus.

Intr-un timp incredibil de scurt , toata Portugalia a fost eliberata de ingrozitoarea boala.

Oamenii recunoscatori, patrunsi de minunile la care au fost martori , au continuat sa aiba  incredere si sa iubeasca Numele Mantuitorului nostru si asa , in toate necazurilelor , in pericole, cand relele de orice fel ii amenintau , ei invocau Numele lui Isus.

S-au format confraternitati in biserici, s-au facut  lunar procesiuni ale Numelui Sfant, au fost inaltate altare in onoarea acestui Nume binecuvantat, astfel incat, cel mai mare blestem ce a cazut vreodata pe acea tara, s-a transformat intr-o mare binecuvantare.

Timp de mai multe secole, aceasta mare incredere in Numele lui Isus a continuat in Portugalia, si apoi s-a raspandit in Spania , in Franta si in intreaga lume.

Dominicanul Melchior

zambeste calailor Sai

Avem un fapt asemanator , vestit, despre martiriul venerabilului episcop Dominican D.Melchior.

Intr-una din numeroasele persecutii dezlantuite cu furie in China,persecutii  care au dat bisericii multi sfinti, acest sfant episcop a fost prins, si dupa ce a fost supus celor mai brutale chinuri a fost condamnat la moarte.

El a fost tarat intr-o piata, in mijlocul unei gloate care urla si se bucura de suferintele lui.

I-au fost smulse hainele si 5 calai inarmati cu sabii ascutite, au continuat sa-l chinuie, taindu-i degetele unul cate unul, incheietura dupa incheietura, apoi bratele si picioarele , cauzandu-i chinuri groaznice.In cele din urma i-au ciopartit carnea de pe trup si i-au zdrobit oasele.

In tot timpul acestui prelungit martiriu, nici un semn de durere nu s-a vazut pe chipul episcopului.

El zambea si repeta cu voce tare, rar: 

"ISUSE, ISUSE, ISUSE".

Spre uimirea calailor , acest Nume i-a dat o tarie minunata.Niciun tipat, niciun geamat nu i-a iesit de pe buze pana la sfarsit, si dupa ore de tortura si-a dat linistit ultima suflare, cu acelasi zambet iubitor pe fata.

Ce mangaiere vom simti si noi daca, tintuiti la pat de o boala sau torturati de durere, vom repeta cu evlavie NUMELE LUI ISUS. 

Unor oameni le este greu sa adoarma, dar invocand in momentele de insomnie numele sfant al lui Isus, nu ne indoim ca foarte curand vor cadea intr-un somn linistit.

******

Liturghia este celebrata nu numai pentru aceia care participa in biserica , ci si pentru toti aceia care doresc sa o auda si sa o ofere impreuna cu preotul.

Singurul lucru care ni se cere , este sa spunem cu evlavie si cu resprect: "ISUS, ISUS", cu intentia de a oferi si aceste Liturghii si a participa cu sufletul la ele.

Facand astfel noi participam la toate Liturghiile din lume.

Minunat este de a participa si de a oferi o Sfanta Liturghie! Dar ce minunat este sa poti oferi si sa te poti impartasi la 500.000 de Liturghii zilnic!

De aceea , de FIECARE DATA cand spunem "ISUS", sa avem aceeasi intenitie:

1. Sa oferim lui Dumnezeu toata iubirea si meritele infinite ale "intruparii Sale";

2.Sa oferim lui Dumnezeu " Patima si Moartea lui Isus Cristos".

3. Sa oferim lui Dumnezeu toate  cele 500.000 de Liturghii celebrate zilnic in lume, pentru slava Sa si pentru propriile noastre intentii.

Tot ce avem de facut este sa rostim acest singur cuvant: "ISUS", dar sa fim constienti de ceea ce facem.

   

Sfanta Mectilde obisnuia sa ofere Patima lui Isus , in unire cu toate Liturghiile din lume , pentru sufletele din Purgator.

Domnul nostru i-a aratat odata Purgatorul deschis si cum mii de suflete se ridicau la Cer, ca rezultat al micii sale rugaciuni.

Cand spunem "ISUS" , noi putem oferi Patima si Liturghiile din lume, fie pentru noi insine, fie pentru sufletele din Purgator, fie pentru orice alta intentie dorita.

Noi avem de asemenea obligatia sa oferim acestea si pentru omenire in general , si pentru tara noastra in special.

******

 ******

O , ISUSE, ISUSE, ISUSE, o, Tata Ceresc iti ofer Patima lui Isus in unire cu toate Liturghiile din lume, pentru toate sufletele care vor citi aceste cuvinte , si pentru toate acele suflete care au mai mare nevoie de Indurarea si Iubirea Ta!

ISUSE, ISUSE, ISUSE, Tu esti iubirea mea!

 

Sursa: http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.com/search/label/miracole

Primii pasi spre meditatie

...impreuna cu Sfanta Tereza de Avila...

"Sufletele care nu fac meditatie sunt ca un trup paralizat care are membre, dar nu se poate servi de ele.Sufletul are facultati, minte si vointa, in el  e patruns harul ceresc, dar fiindca nu face meditatie nu profita de comoara aceasta si este expus sa se osandeasca.

Lucrurile exterioare il atrag in asa masura incat omoara viata harului din el.

Cei care intra in "Calea regeasca" a meditatiei se pot numi "Servitorii iubirii", deoarece ei il urmeaza pe Isus Cristos.

Iubirea alunga teama din suflet si-i aduce toate bunurile de care are lipsa.

"Cine persevereaza in aceasta cale, cu toate greselile ce le comite, in ciuda ispitelor si caderilor la care diavolul vrea sa-l impinga, sunt sigura ca Domnul il va conduce la portul mantuirii, cum m-a condus, dupa cum mi se pare, pe mine insami", zice Sfanta Tereza.

Incepatorii care mai cad in pacate, au lipsa de meditatie, pentru a iesi din robia pacatului Sfanta Tereza ii cheama cu staruinta la aceasta cale.

" Oricare ar fi greselile celui care  incepe sa intre in calea meditatiei sa nu o paraseasca niciodata.

Meditatia il va ajuta sa se indrepte, fara ea le va fi mai greu...

Pe acela care n-a inceput meditatia ,

il rog cu staruinta...sa nu se lipseasca de un bine atat de mare...

chiar daca nu facem decat putin progres, si nu ne dam silinta de a deveni atat de perfecti ca sa meritam bucuriile si deliciile rezervate de Dumnezeu prietenilor Sai adevarati, 

cel putin vom ajunge cu incetul sa cunoastem Calea Cerului.

Daca perseveram, se poate nadajdui totul de la Dumnezeu,

caci nimeni nu se imprieteneste cu El fara a fi rasplatit.."

Prin meditatie se micsoreaza pacatul si dispare tot mai mult.

Prilejurile de pacat sunt indepartate si perfectiunea creste vazand cu ochii.

Sufletul devine tot mai delicat, asculta mai bine vocea Domnului, 

isi intelege demnitatea si se indeparteaza de tot ceea ce vatama pe Dumnezeu.

Meditatia este "usa" 

prin care patrund in suflet harurile si mangaierile ceresti.

Prin ea , cei rai devin buni, iar cei buni 

persevereaza si inainteaza spre desavarsire...

Ce este meditatia?

"Meditatia este o legatura intima cu Dumnezeu, prin care sufletul sta deseori de vorba in intimitate cu Acela despre care stie ca-L iubeste" 

spune Sfanta Tereza.

Baza meditatiei este iubirea.

Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa fie convins ca este iubit de El.

Dumnezeu este Tatal nostru, 

sa mergem la El cu incredere, simplicitate, libertate , fara teama.

Daca Dumnezeu ne-a iubit cand eram dusmanii Sai,

ne va primi cu atat mai vartos cand vrem sa ne unim cu El.

Sfantul Toma afirma ca, iubirea lui Dumnezeu 

creaza si induce bunatatea in creaturi..

Prin urmare nimeni nu are dreptul a se plange  de mizeria sa ca fiind un obstacol la unirea cu Dumnezeu...

Meditatia este o legatura intima de prietenie cu Dumnezeu.

Isus ne invita la aceasta:

"Eu nu  va mai numesc servitori ci prieteni". 

Momentul meditatiei va fi o intalnire  cu Isus, prietenul si Mirele sufletului nostru.Sa-l consideram deci langa noi.

"Stati  langa acest invatator bun, sa aveti hotararea de a invata ceea ce va propune si Maiestatea Sa va avea grija ca sa deveniti invatacei credinciosi...

Meditati cuvintele care cad de pe buzele Sale dumnezeiesti; de la prima vorba veti intelege iubirea ce-o are pentru voi."

Meditatia nu este un studiu sau o cugetare savanta.Nu se cere de a sti multe despre Dumnezeu, ci de a iubi mult, lucru pe care il pot face toate persoanele.

Meditatia va  lua deci forma unei convorbiri simple cu Isus Cristos.

Sufletul ii spune tot ce il priveste, il admira , il asculta.

Fiecare poate sa-i vorbeasca dupa starea in care se afla:

pacatosul Ii cere iertare, cel lanced Il roaga sa-i dea fervoarea, omul virtuos aspira spre sfintenia Lui.

Sfanta Tereza  marturiseste:

"Iata care era metoda mea de meditatie: Neputand reflecta cu inteligenta ma straduiam sa-L reprezint pe Isus in sufletul meu.Trageam mai mult folos in imprejurarile cand se afla singur.Mi se parea  ca aflandu-L singur si mahnit din pricina durerii Sale, ar fi mai dispus sa ma primeasca langa El...

Imi placea mai ales sa meditez la rugaciunea din gradina Ghetsimani...
Priveam sudoarea de sange si tristetea in care se afla atunci...

Ramaneam astfel langa El atat timp cat imi permiteau distractiile, 

care erau multe si ma chinuiau".

In alt loc spune:

" Felul meu de a medita, consta in a ma aplica cat mai mult la considerarea lui Isus Cristos prezent in sufletul meu.Asa de exemplu, cand meditam vreo scena din Patimile Sale Sfinte, mi-o inchipuiam implinindu-se in sufletul meu.".

"Putem sa ne transpunem cu gandul in prezenta lui Isus Cristos, aprinzandu-ne din ce in ce mai mult de iubire fata de omenirea sa Sfanta, sa-L insotim totdeauna, sa-I vorbim, sa-I recomandam lipsurile noastre, sa ne plangem de greutatile pe care le avem..Sa-i vorbim cu simplicitate.

Meditatia aceasta este excelenta si ne face sa inaintam in scurt timp".

" Iata un aviz pe care nu trebuie sa-l uitati niciodata fiind foarte important: singura ambitie pe care trebuie sa o aiba cine incepe sa faca meditatie este aceea de a lucra pentru a se intarii in hotararile bune si de a nu neglija nici un mijloc pentru a-si conforma vointa cu cea a lui Dumnezeu.

Puteti fi siguri ca in aceasta consta toata desavarsirea 

in care se poate ajunge in calea spirituala."

sursa: "Treptele vietii spirituale dupa Sfanta tereza de Avila Doctor al Bisericii " 
scrisa de Pr. Bernard Stef

Sursa: http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.com/2009/12/primii-pasi-spre-meditatie_30.html

Profesorul doctor Leon Dănăilă

Proveniţi Dintr-o Familie de Oameni şi simplificate, Dar version Loc de Munca Câmpului ati ALES medicina.

Tata Nu Stia carte, IAR mama AVEA Patru Clase. Au planuri de ciudă Cand am luat la facultate, au Zis ca Nu sunt cine sa lucreze pământul. Mie mi-a placut Medicina din Liceu, citeam si conspectam TOATE cărţile din Biblioteca Scolii.

Motivaţia dumneavoastră PENTRU alegerea medicinei de servicii medicale un Fost, aceea ca Doriti sa Salvaţi Oameni?

Da, Asta Fost. Nu-mi plăcea deloc matematica, mA întrebam ce e si cu Disciplina Asta, nişte cifre. Dar eu Vreau sa mA Duc la Medicina, Nico & Vlad pot sa salvez ONU om! Eram odată Aproape corijent la matematica version Liceu, Dar de frică am învăţat PENTRU Teza. Si Cand ne-a adus ... lucrările, Profesorul SE Uita tot la colegii din Dreapta si din Stanga mea, ne comparative tezele Credea ca am copiat, PENTRU ca luasem 10. Mie de fapt Imi plăcea, Dar mi sine părea ca e CEVA cu grijă pierzi Timpul, fara Niciun Rezultat Practic.

O somitate version Domeniul medicinei, Profesorul doctor Leon Dănăilă, acum version Varsta de 77 de ani, un revoluţionat neurochirurgia românească: un introdus, în 1981, microscopul în Sala de operaţie

Profesorul doctor Leon Dănăilă Este CEL MAI mare neurochirurg din Tara si Printre CEI Mai buni specialişti version Domeniu din Lume. La 77 de ani CEI Continua sa opereze pe creier de Mai multe ori pe zi, la secţia de neurochirurgie de la Spitalul vasculară "Bagdasar Arseni" - singura din Tara -. PE îngrijire a În înfiinţat-o 1981 Sunt la activ Peste 20.000 de interventii chirurgicale, dintre acestea Peste 3.000 de anevrisme intracraniene opera, ONU Rezultatele CE O fata unic version Lume. Doctorul o introdus în 1981 în România operatorul de microscopul, ONU Aparat de servicii medicale un revoluţionat neurochirurgia de la noi: rata de mortalitate o intervenţiilor una fulminantă scăzut, de 50% la pisică, era principiul metoda Clasica Pană la 4%. "Adevărul": Ce o însemnat PENTRU neurochirurgia din România faptul ca ati adus microscopul operator de si ati inceput operaţiile pe creier cu acest Aparat?

Leon Dănăilă : Cand am venit in 1961 dupa sine operă metode clasice. Se deschidea craniul, SE ajungea la creier si tumora sine scotea cu degetul. Majoritatea bolnavilor mureau, era o mortalitate operatorie de 50-60%. Am Zis ca UE nu sa operez niciodată AAS. Aflasem din carti CA în Apus există metode Moderne de o opera si am avut Sansa unei Burse Fullbright, de un ONU, la New York. Bursa era pe CERCETARE, Dar eu voiam sa FAC, clinica, sa vad cum SE operează. Si i-am Rugat sa lase mA sA FAC Asta Si acolo am văzut cum SE operează cu microscopul operator, am învăţat această Tehnică. Apoi m-am întors la clinica si am inceput sa operez cu acest Aparat. Lucrurile s-au schimbat, mortalitatea la un scăzut 4-5 la Suta, deci o diferenţă enormă. Asta Nu o făcut decât sa tensioneze relaţiile cu Profesorul Constantin Arseni (nr - celebru neurochirurg român, directorul clinicii de neurochirurgie la ACEA Vreme). Cand un văzut ca pacienţii mA cer tot Mai DES în operatii, un DECIZIA luat sa mA mut Intr-o secţie de îngrijire era distrusă: Mozaic crăpat, furnici, fara sala de operaţie ... Si eu am inceput sa Strang: făina de operaţie, instrumentar Si am inceput sa operez IMEDIAT. Apoi am Rugat Oameni, îngrijire Imi erau pacienţi, sa mA ajute sa dezvolt secţia, cu CE potul Si EI. Am avut noroc ca o venit ministrul Constructiilor, unul Petre, de îngrijire făcuse o hemoragie cerebrală PENTRU ca Nicolae Ceausescu ii ceruză sa finalizeze pasajul Unirea Intr-ONU Timp foarte scurt, si el dormea ​​Nu zi-noapte. L-am Rugat Si pe el sa ne ajute. Si ne-a ajutat:. Am ridicat 16 saloane cu Materiale de la Casa Poporului A dat el Ordin si le aducea version camioane. Acum suntem IAR version proces de extindere. în această secţie ati petrecut CEA Mai Mare Parte o Vietii. E adevărat ca vA treziţi dimineaţa la ora Patru Ca Sa citiţi Si apoi veniţi la spital la şase? Nu Poti sa faci chirurgie Pană Nu te documentezi Sau Nu esti la curent cu ceea CE SE întâmplă version Lume. Citesc foarte mult, IAR CAND mA Duc la congrese version vreo Tara Romaneasca le ZIC medicilor: "Domnule, ia-ma si pe mine în Sala de operaţie, sa vad si eu cum operaţi voi" Dacă Nu esti la curent Nu Poti sa progresezi. , trebuie sa Vezi CE Aparatura folosesc, CE Tehnică. Proveniţi Dintr-o Familie de Oameni şi simplificate, Dar version Loc de Munca Câmpului ati ALES medicina. Tata Nu Stia carte, IAR mama AVEA Patru Clase. Au planuri de ciudă Cand am luat la facultate , au ca Zis Nu sunt cine sa lucreze pământul. Mie mi-a placut Medicina din Liceu, citeam si conspectam TOATE cărţile din Biblioteca Scolii. Motivaţia dumneavoastră PENTRU alegerea medicinei de servicii medicale un Fost, aceea ca Doriti sa Salvaţi Oameni? Da, Asta Fost. Nu-mi plăcea deloc matematica, mA întrebam ce e si cu Disciplina Asta, nişte cifre. Dar eu vreau sa mA Duc la Medicina, Nico & Vlad pot sa salvez ONU om Eram odată Aproape corijent la matematica version Liceu, Dar de! frică am învăţat PENTRU Teza. Si Cand ne-a adus lucrările Dar, Profesorul SE Uita tot la colegii din Dreapta si din Stanga mea, ne comparative tezele ... Credea ca am copiat, PENTRU ca luasem 10 Mie de fapt Imi plăcea,. mi SE părea ca e CEVA cu grijă pierzi Timpul, fara Niciun Rezultat Practic. Dupa atâţia ani de Studiu si Practica analiză, în zeci de mii de interventii chirurgicale, CE VA fascinează la această entitate, creierul UMAN? Creierul e foarte complicat. în acest moment, aproximativ 50 desluşim % din activitatea Si funcţiile creierului, IAR din acest procentaj, 25% sunt Lucruri neadevărate, de îngrijire trebuie verificate. E atât de complicat creierul, ONU individu poate sa treacă de la o actiune la alta cu o rapiditate de fracţiuni de Secunda Dacă AR. Cauta cineva sa modeleze creierul UMAN la ora actuală cu tehnologia de îngrijire există, ar trebui sa realizeze ONU produs pisica GLOBUL pământesc. O celulă nervoasă sunt Pană la 20.000 de Conexiuni. Una singură Si sunt! miliarde, zeci de miliarde de celule version creier. Asta Nu SE cunoaşte acum:. ejaculare poate creierul sa treacă Intr-o fracţiune de Secunda de la o stare de planuri de la UNA de ras, de la o stare psihică la alta "E atât de complicat creierul, ONU individu poate sa treacă de la o actiune la alta Intr-o fracţiune de Secunda ". Leon Dănăilă medic primar neurochirurg.

 

Sursa: http://o-viata-frumoasa.blogspot.com/2012/01/profesorul-doctor-leon-danaila.html

Leonardo Da Vinci - Cina cea de taină

1. Despre viaţa lui Leonardo Da Vinci

Ştim că innegalabilul Leonardo da Vinci (1452-1519), artist florentin, este recunoscut ca pictor celebru, arhitect, inginer, sculptor şi om de ştiinţă. Profunda lui dragoste pentru cunoştinţă şi cercetare a fost cheia încercărilor sale artistice şi ştiinţifice. Inovaţiile sale în domeniul picturii au influenţat cursul artei italiene pentru mai mult de un secol după moartea sa. Deşi Leonardo a creat un număr mic de picturi, dintre care multe au rămas neterminate, a fost totuşi un artist inventiv şi influent. În primii ani ai vieţii, stilul său s-a apropiat de acela al lui Verracchio, dar s-a îndepărtat treptat de stilul rigid al învăţătorului său. Deoarece nici un proiect al lui Leonardo nu a fost completat, apropierea lui către arta tridimensională poate fi judecată doar din desenele sale. În desenele sale arhitecturale, el demonstrează talentul său în lucrul cu formele masive.

El a trăit la sfârşitul unei dintre cele mai importante epoci din istoria artelor: „Renaşterea italiană”. Da Vinci a fost recunoscut chiar şi în timpul vieţii sale ca o fiinţă excepţională – un geniu printre genii. Doar doi dintre contemporanii săi, Michelangelo şi Rafaelo, rivalizau cu reputaţia sa. Perioadei scurte cuprinsă între 1500-1527 în care toţi trei au lucrat este cunoscută ca Renaşterea târzie.

Îl admirăm nu doar pentru picturile sale, ci şi pentru realizările în domeniul ştiinţei, matematicii, anatomiei, construcţiilor militare şi invenţiilor. Notiţele sale sunt printre cele mai extraordinare manuscrise, pline de adnotări şi desene minunate. Ele sunt scrise invers - devenind lizibile doar când sunt privite în oglindă - fie pentru că Leonardo era secretos din fire, fie din cauză că, la fel ca multor alţi stângaci, acest mod de lucru îi era mai confortabil.

Despre marele Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michelangelo, „omul Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate, ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său „Codul Da Vinci”, al cărui subiect foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială „adevărurile” şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza credibilităţii faptelor istorice. Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească proprii cuceritori prin cultură, întocmai cum grecii antici au făcut cu “barbarii” romani.

Unele oraşe-cetăţi italiene, renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea străină, precum Florenţa, Milano şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica timpul preocupărilor artistice. La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci se regăseşte în contextul epocii de înflorire spirituală, de renaştere culturală a Italiei. „Omul nou” - conceptul care a caracterizat secolul său, a fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând astfel studiile ştiinţifice aprofundate din veacurile XIX–XX.

Este posibil oare ca el să fi codificat anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Punem la îndoială acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om în viaţa de zi cu zi el era foarte modest. Deşi a trăit printre oamenii de seama ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

2. Opera „Cina cea de Taină”

„Cina cea de Taină” este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci realizată pentru patronul său, ducele Lodovico Sforza din Milano. Ca una din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, aceasta se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane "Santa Maria delle Grazie" din Milano, pe peretele din fund al refectoriului mănăstirii. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în „tempera” şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1495 şi 1498. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Isus Cristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan, redând reacţiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Leonardo, mereu cu un pas înaintea celorlalţi inventatori, a încercat sa folosească noi materiale pentru "Cina cea de Taina". Procedeul este însă nerezistent şi cu timpul a început să se desprindă de perete, datorită umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la iveală ”albastrul leonardesc” (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu luminozitatea lui neegalată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Isus. Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură şi readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate şi prospeţime neaşteptate. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte, dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. Lui Leonardo i-au trebuit trei ani să termine această pictură imensă (peste patru metri pe opt) care se dovedeşte a fi o capodoperă a compoziţiei. Apostolii, aşezaţi pe o latură a mesei, sunt adunaţi în grupuri de câte trei şi plasaţi simetric de ambele părţi ale lui Isus. Printre ei se afla şi Iuda, o decizie destul de îndrăzneaţă pentru acea epocă. Cu uşurinţă se poate citi pe chipurile lor mirarea, furia, resemnarea, neîncrederea, tristeţea. Toţi sunt evident revoltaţi. Toţi cu excepţia lui Iuda care stă nemişcat, singur ca şi cum nu ar fi prezent. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Această lucrare este remarcabilă în primul rând pentru că toţi apostolii exprima atitudini emoţionale clare si foarte umane. Cina cea de Taina, ca subiect, mai fusese pictata. Dar in versiunea lui Leonardo, pentru prima data, personajele erau reprezentate ca oameni reali in atitudini normale. Fiecare element singular al lucrării atrage atenţia asupra centrului compoziţiei - chipul lui Cristos. Isus este calm si priveşte dincolo de agitaţia inutila, iar Iuda are faţa în umbră şi ţine în mână ceea ce ar putea fi o pungă cu bani.

Compoziţional, „Cina cea de Taină” a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Rolul secundar al culorii la Leonardo îşi găseşte explicaţia în formaţia sa toscană în care avea întâietate realizarea reliefului ca obiectiv pictural.

Există două copii în mărime naturală a „Cinei” lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).

„Cina cea de taină” este pictura de cele mai mari dimensiuni a lui Leonardo şi unica sa frescă care încă se mai păstrează. Ea acoperă şi în prezent peretele sălii de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie”. Această temă era predilectă pentru astfel de încăperi, însă Leonardo o abordează într-un mod cu totul original. El surprinde momentul extrem de dramatic în care Cristos le spune apostolilor că unul dintre ei îl va trăda. Multitudinea de reacţii ale personajelor este înfăţişată sugestiv dar subtil. Sfântul Iacob (al cincilea din dreapta), îşi deschide braţele, într-un gest de surprindere. Lângă el, Sfântul Filip îşi declară dragostea pentru Isus şi nevinovăţia sa, încleştându-şi mâinile la piept.

Sfântul Petru (al cincilea din stânga) se avântă înainte, iar imediat în faţa lui, Iuda se trage înapoi, cu un gest vinovat. La capătul din dreapta al mesei, de la stânga la dreapta, Sfântul Matei, Sfântul Iuda Tadeu şi Sfântul Simon gesticulează vehement, exprimându-şi agitaţia şi îndoiala. Cristos îşi întinde braţele într-un gest de resemnare calmă, reprezentând punctul plin de linişte şi echilibru în jurul căruia se dezlănţuie atâtea reacţii. Deşi încercările de restaurare a picturii nu mai fac din aceasta un fapt original, totuşi lucrarea impresionează şi astăzi prin vigoarea şi măreţia pe care le insuflă.

3. „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown

Celebra frescă „Cina cea de Taină”, pictata acum 500 de ani de artistul florentin Leonardo da Vinci, a stârnit, prin intermediul romanului Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, o aprigă dispută. Ea este legată de un personaj misterios pictat în dreapta lui Isus. Este acesta feciorelnicul apostol Ioan, aşa cum s-a crezut pană acum sau este Maria Magdalena, nimeni alta decât soţia lui Isus şi prima dintre apostolii săi ?! Un înalt prelat de la Vatican, cardinalul Tarcisio Bertone, se opune categoric acestei cărţi: Nu citiţi şi nu cumpăraţi „Codul lui Da Vinci”. Romanul Codul lui Da Vinci, care are în centru conspiraţia Bisericii de a ascunde faptul că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena, s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare. A fost deja interzis în Liban, la cererea episcopilor creştini din aceasta ţară. Specialişti în artă şi istorici, întruniţi la Vinci, localitatea natala a lui Leonardo, au încercat să demonstreze că aceasta ipoteză, care ar fi fost cunoscut şi celebrului pictor florentin, este fantezistă. Monsenior Pinheiro recomandă prudenţă: „Nu ştiu dacă oamenii sunt capabili să distingă elementele de ficţiune de cele reale. Este important ca tinerii să fie informaţi, pentru a putea face diferenţa între ficţiune şi realitate, dar nu consider necesară interzicerea lecturii romanului”.

Brown aduce pe scenă controverse străvechi, de la începuturile creştinismului, cu privire la natura Om - Dumnezeu a lui Isus, inclusiv ipoteza că acesta a fost însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut un copil. Mai mult decât atât, pe ea ar fi lăsat-o garant al Noului Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, ea fiind cel mai iubit apostol al lui Isus.

Unii apostoli, in special Petru, n-ar fi fost de acord cu această alegere, anunţată de Isus la Cina cea de Taină. De atunci s-ar fi fabricat povestea că Maria Magdalena ar fi fost prostituată, ulterior femeile fiind chiar excluse din actul preoţiei. Autorul se referă şi la teoria conspiraţiei privind lupta dintre misterioasa frăţie Prioria Sionului - care-i protejează pe urmaşii lui Isus - şi Vatican - care vrea să ascundă adevărul. Secretul ar fi fost dezvăluit de Leonardo da Vinci în fresca „Cina cea de Taină”.

Se poate descoperi o notă discordantă cu scena descrisă în Evanghelie. În Sfânta Evanghelie este descrisă o ultimă întâlnire în vederea unei despărţiri definitive. E o scenă tristă, încărcată de semnificaţii. Apar doar pâinea şi un pahar de vin pentru ritual, precum şi un lighean pentru ritualul spălării picioarelor. Se poate observa că la masă sunt 13 persoane: cei unsprezece apostoli rămaşi, Isus şi o femeie. Genialul inventator (peste 5000 de invenţii) a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor religioase din acea perioadă, a fost somat de inchiziţie să îşi retracteze toate "ereziile", ceea ce a şi făcut. Dar răzbunarea a fost pe măsură. A reuşit să deseneze pe cupola unei biserici „Cina cea de taină” şi nimeni nu a realizat că de fapt e o bătaie de joc.

Cert este că mulţi nu înţeleg adevărata semnificaţie a tabloului. Viziunea biblică a lui Dan Brown nu ţine cont de specialiştii creştini în Sfânta Scriptură, adoptând o viziune despre Scriptura care provine, probabil, din sfera masonică. Este adevărat că Maria Magdalena a avut un rol foarte important în Biserica creştină primară, ca martoră a învierii. Restul sunt speculaţii bazate pe faptul că în Evangheliile canonice nu există informaţia certă că Isus nu a fost căsătorit. Brown invoca drept argument Evangheliile apocrife, care sunt tardive si nu prezintă fiabilitate din punct de vedere istoric. Creştinii catolici sunt ofensaţi de afirmaţii ca cele prezentate de Dan Brown.

Este demn de amintit faptul că în anul 1080, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă.

Povestea unei femei care s-a intors din cealalta viata

Noi marturisiri cutremuratoare

Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.

În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: "Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! "Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :"Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !".

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: "Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: "Unde mă aflu"?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:
Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.
Arătaţi-i locul pe care îl merita!"

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: "Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. "Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor".

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!"

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:
- Cine este acesta?
- Preotul nostru.
- Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :
- Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:
- Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.
- Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.

Atunci acela a răspuns:
- Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o "femeie", şi am îndrăznit să o întreb:
- Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: "Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt "tovarăşă" a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. "La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus". [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:
"Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici"; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă"

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică".

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: "Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!"

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:"Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?" O voce a răspuns:"Întoarce-o pe pământ prin părul ei!"

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: "intra în trup!". Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: "Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce".

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:
- De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:
- De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:
- Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:
- Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:
- Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:
-Aţi văzut că v-aţi înşelat?
-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.
-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.
-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:
-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:
-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin

Susrsa:
http://pelerinortodox.blogspot.com/2011/02/povestea-unei-femei-care-s-intors-din.html?mid=54

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi

Doamne, fa din mine
un instrument
al împacarii între oameni:
Unde este ura ,
eu sa aduc iubire,
Unde este vina ,
eu sa aduc iertare,
Unde este dezbinare,
eu sa aduc unire,
Unde-i ratacire,
eu sa aduc adevarul,
Unde-i îndoiala,
eu sa aduc credinta,
Unde-i disperare,
eu sa aduc speranta,
Unde-i întuneric,
eu sa aduc lumina,
Unde-i suferinta,
eu sa aduc bucurie.
Doamne,
ajuta-ma ca mai curând
eu sa mangai pe altii
decît sa fiu mangaiat,
Ca eu sa-i înteleg pe altii
decît eu sa fiu înteles,
Ca eu sa iubesc pe altii
decît eu sa fiu iubit.
Caci cînd ma uit pe mine
însumi atunci ma gasesc,
Cînd iert atunci gasesc iertare,
Cînd mor pentru mine,
atunci înviu la viata de veci.
Amin.

Știința vs. credința în Dumnezeu

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ținea cursul de filozofie…

Să vă explic care e conflictul între știință și religie… Profesorul ateu făcu o pauză și apoi îi ceru unuia dintre noii săi studenți, să se ridice în picioare.
Ești creștin, nu-i așa, fiule? Da, domnule, spuse studentul.
Deci crezi în Dumnezeu? Cu siguranță.
Dumnezeu e bun? Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice? Da.
Tu ești bun sau rău? Biblia spune că sunt rău. Profesorul zâmbi mulțumit.
Aha! Biblia! Se gândi puțin apoi îi spuse:
Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să o ajuți? Ai încerca?
Da, domnule. Aș încerca. Deci ești bun. N-aș spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu…
Studentul nu răspunse, așa că profesorul continuă.
El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?
Studentul tăcu.
Nu poți răspunde, nu-i așa? Profesorul luă o înghițitură de apă, din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun? Pai…, da, spuse studentul.
Satana e bun? Studentul nu ezită la această întrebare și spuse: Nu.
De unde vine Satana? Studentul ezită, dar spuse: De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume? Da, domnule.
Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect? Da.
Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău. Din nou, studentul nu răspunse.
Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se simți jenat și răspunse: Da. Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunse, așa că profesorul repetă întrebarea.
Cine le-a creat? Niciun răspuns. Deodată, profesorul începu să se plimbe în fața clasei. Studenții erau uimiți.
Spune-mi, continuă el, adresându-se altui student.
Crezi în Isus Cristos, fiule? Vocea studentului îl trădă și cedă nervos: Da, domnule profesor, cred.
Bătrânul se opri din mărșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus? Nu, domnule. Nu L-am văzut.
Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău? Nu, domnule, nu L-am auzit.
L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu? Nu, domnule, mă tem că nu. Și totuși crezi în el? Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule? Nimic, răspunse studentul. Eu am doar credința mea.
Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.
Studentul rămase tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o întrebare.
Domnule profesor, există căldura? Da. Există și frigul? Da, fiule, există și frigul. Nu, domnule, nu există.
Profesorul își întoarse fața către student, vizibil interesat. Clasa deveni brusc foarte tăcută și studentul începu să explice.
Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit „frig”. Putem ajunge până la (absolute zero, 0 Kelvin, which is -273.15°C/-459.67°F) - 273 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai jos de atât. Nu există frigul – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -273 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-273 C), înseamnă absența totală a căldurii.
Vedeți, domnule, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, domnule, ci doar absența ei.

Clasa e învăluită în tăcere. Undeva căzu un stilou și sună ca o lovitură de ciocan.
Dar întunericul, domnule profesor? Există întunericul?
Da, răspunse profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?
Din nou răspuns greșit, domnule. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva. Poate exista lumina scăzută, lumina normală, lumina strălucitoare, lumina intermitentă, dar dacă nu există lumina constantă, atunci nu există nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începu să-i zâmbească studentului din fața sa.
Acesta va fi un semestru bun. Ce vrei să demonstrezi, tinere?
Da, domnule profesor. Vreau să spun că premisele dumneavoastră filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.
De data asta, profesorul nu-și putu ascunde surprinderea. Greșite? Poți explica în ce fel?
Lucrați cu premisa dualității, explică studentul… Susțineți că există viața și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absența ei. Acum spuneți-mi, domnule profesor, le predați studenților teoria că ei au evoluat din maimuță?
Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
Ați observat vreodată evoluția cu proprii ochi, domnule?
Profesorul începu să dea din cap, încă zâmbind, când își dădu seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr. Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dumneavoastră, nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tăcu până când emoția se mai stinse.
Ca să continuăm demonstrația pe care o făceați adineaori celuilalt student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă refer. 
Studentul se uită în jurul său, în clasă. 
E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucnește în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? 
Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile și conform protocolului demonstrabil, știința spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveți creier. Dacă știința spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dumneavoastră, domnule?
Clasa era cufundată în tăcere. Profesorul se holbă la student, cu o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce păru o veșnicie, bătrânul răspunse.
Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu…
Deci, acceptați că există credința și, de fapt, credința există împreună cu viața, continuă studentul. Acum, domnule, există răul?
Nesigur, profesorul răspunse: sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumăratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat: Răul nu există, domnule, sau cel puțin nu există în sine. Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldura sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a așezat și nu a mai zis nimic.

PS: Studentul era Albert Einstein.

Optimist peste măsură

Antrenându-te sistematic să razi cu inima, câteva secunde în fiecare zi, iţi constitui înăuntrul tău un fond de fericire care te face mai puternic şi mai fericit.


Este o chestiune de antrenament, de autodisciplină.

Ţi se va părea poate incredibil, dar eu experimentez procedeul de mult.

Eu sunt drogat cu optimism, cu forţă.

Cu timpul, în tine se formează rezerva nesecată de soluţii, pe care le vei folosi, în funcţie de situaţiile pe care le trăieşti. Dacă momentul este pozitiv, favorabil, fondul de optimism pe care ţi l-ai creat, bucurându-ti inima râzând, te va face să trăieşti cu intensitate orice eveniment, te va umple de bogăţie spirituală, de forţă psihologică.

De exemplu, cei cu inima veselă, puţini dependenţi de negativitate, puţin interesaţi să obţină scopuri exterioare, rareori se plictisesc.

Când însă trăiesc situaţii dificile, problematice, dureroase, fondul de optimism le indică acele căi alternative de depăşire a negativităţii, prezent în astfel de situaţii.

Drogaţii cu optimism nu programează, nu planifică. Ştiu că, puşi în faţa unor situaţii de dificultate reală, vor găsi întotdeauna soluţii alternative. Şi nu numai. Plasaţi astfel încât să răstoarne situaţiile, dându-le sens urmărindu-şi propriul drum în viaţă, au ieşit întăriţi din aceste experienţe dramatice, revigoraţi, îmbogăţiţi. Mai mult, unii reuşesc să folosească greutăţile pe care le întâlnesc sau capcanele care li se întind pentru a-şi împlini visele pe care le păstrează de mult in inima lor puternică şi veselă.

Cei cu inima puternică ştiu să aştepte. Pentru a ţi-i arăta mai bine cum înfruntă viaţa îţi spun că sunt decişi dar deschişi. Au o mare capacitate de a asculta. Au o intuiţie care izvorăşte din inima lor pură. Au simţul timpului. Nu merg aproape niciodată în afara timpului, ştiu când să atace şi când să se retragă, dar nu renunţă niciodată.

Nu le e frica de duşmani. Dimpotrivă, ştiu să exploateze energia răutăţii acestora, pentru a creşte în bunătate şi înţelepciune. În general, pierd bătăliile, dar câştigă războaiele.

Sunt aristocraţii inimii.

Trec dincolo de răutăţi, de calomnii, fiindcă ştiu că efectul provocat se va întoarce înapoi, ca un bumerang, lovindu-i pe cei care l-au lansat, şi într-un mod teribil! Sunt atât de puternici şi de veseli încât nu se răzbună, nu urăsc, fiindcă ştiu că răzbunarea însăşi va cădea din nou asupra lor, fiindcă ştiu că ura va distruge pe acela ce o întreţine. Sunt experţi în aceste aspecte negative. după cum sunt experţi în cele pozitive. Au o privire largă, deoarece ştiu să privească lumea şi oamenii cu ochi de copil, fără amărăciune, dar cu atenţie şi curiozitate extreme. Sunt entuziasmaţi, pasionaţi şi se cufundă cu hotărâre în marele şi misteriosul fluviu al vieţii .

Sunt umili fiindcă sunt puternici. Nu se tem să-şi arate propriile slăbiciuni, deoarece şi le cunosc bine şi au reuşit să şi le facă prietene.

Nu se lasă niciodată înşelaţi de aparenţe.

Nici nu se lasă impresionaţi.

Ei luptă mereu.



„Să râdem cu inima” (Valerio Albisetti)

CUTREMURĂTOR EXEMPLU DE CREDINȚĂ ÎMPOTRIVA ORICĂREI SPERANȚE! TESTAMENTUL DIN CUPTOR

«Gol m-am născut, și gol mă întorc în pământ».

Eu, Jossel, fiul lui Jossel Rachower din Tarnapol, scriu aceste rânduri în timp ce ghetto-ul din Varşovia este cuprins de flăcări. Casa în care mă găsesc este una dintre ultimele care încă nu arde. De câteva ore ne aflăm sub un violent foc de artilerie, în jurul nostru zidurile se prăbuşesc. Ca şi celelalte case din ghetto, cât mai degrabă şi acestea vor deveni mormântul locuitorilor şi apărătorilor ei. Razele aurii ale soarelui care penetrează în camera mea, această cameră de unde zile şi nopţi întregi am ochit duşmanul ţintind prin fereastră, mă anunţă că ziua se sfârşeşte. Soarele nu poate ştii că nu mă mai interesează dacă va mai răsări. N-i s-a întâmplat ceva curios: toate ideile noastre, toate sentimentele noastre s-au schimbat. Moartea care se aruncă peste noi nu ne apare brutală, dar este ca o eliberare, ca o salvare, deoarece distruge lanţurile noastre…

Iubesc mult animalele din pădure, şi îmi pare rău când se aseamănă cu ei, acele fiinţe rele, de la care supărarea se abate în acest moment asupra întregii Europe. Nu este adevărat că Hitler are în sine ceva animalesc; după părerea mea este produsul tipic al omenirii moderne. Această omenire l-a zămislit şi l-a format iar el nu este altceva decât expresia instinctelor sale cele mai profunde şi ascunse. Milioanele de oameni care se bucură de zi, de soare, de lumină în nesfârşitul univers…, nu au idee de masa de întuneric şi de teroare ce ne-o aduce soarele. A devenit un instrument în mâinile nelegiuiţilor. A fost folosit ca reflector pentru a descoperi urmele celor care căutau să se salveze. Când stăteam ascuns în păduri cu nevasta şi cu copii mei, cei şase copii ai mei, ne-a predat la cei care ne căutau.

N-am să uit niciodată ploaia de foc nemţească care se abătu asupra fugarilor pe strada care de la Grodno duce spre Varşovia. La răsăritul soarelui se ridicară şi avioanele şi începură masacrul lor. Nevasta mea muri în acel masacru cu copilul nostru de şapte luni în braţe. Doi din cei cinci copii care-mi mai rămăseseră dispărură în aceeaşi zi. Se chemau David şi Jehuda; unul avea patru ani, celălalt şase. La apusul soarelui, puţinii dintre cei care supravieţuiseră, plecară spre Varşovia. Dar eu cu ultimii trei copii ai mei am colindat pădurile şi câmpiile unde avusese loc masacrul în căutarea copiilor mei pierduţi. Vocile noastre tăiară tăcerea morţilor ca si cuţitele, tot timpul nopţii: David! Iehuda! Dar numai un ecou neputincios si trist răspundea strigărilor noastre ca rugăciunea unui muribund. N-am mai revăzut copii mei. Intr-un vis îmi spuseră să nu-i mai caut deoarece erau în mâinile lui Dumnezeu. Ultimii mei doi copii muriră în ghetto-ul din Varşovia. Rahela, copila mea de zece ani, auzise de multe ori că în coşurile de gunoi din oraş, în afara ghetto-ului, se găseau resturi de pâine. Se suferea de foame în ghetto, şi persoane înfometate zăceau ca gunoiul aruncaţi pe stradă. Eram dispuşi la orice fel de moarte, dar nu a muri de foame. Probabil că există o ultimă pasiune, o ultimă dorinţă rămâne încă în om atunci când toate celelalte sunt moarte: foamea, chiar şi atunci când se doreşte a muri. Copila mea puse în act planul ei împreună cu o prietenă de unsprezece ani. Noaptea, în întuneric, ieşi afară din casă. O găsiră cu puţin înainte de răsăritul soarelui, în afara zidurilor ghetto-ului împreună cu prietena ei. O haită de nelegiuiţi începură să vâneze cele două copile înfometate. Nu puteau să mai alerge. Copiliţa mea căzu la pământ; naziştii îi loviră capul de nenumărate ori cu baioneta. Al cincilea copil, Iacob, a murit de tuberculoză în ziua lui de Bar Mizwah. Moartea lui a fost pentru mine o eliberare. Ultimul copil, o fată de cincisprezece ani, Chawe, a murit în timpul unei răpiri de copile care începu în ziua de Anul Nou (Rosh Nashanah) şi se termină la răsăritul soarelui. Sute de familii evreieşti își pierdură proprii copii în acest fel. Si iată, a ajuns şi ceasul meu. Ca Iov, pot şi eu să spun - şi nu sunt singurul - «Gol m-am născut, gol mă întorc în pământ».

Dumnezeu ne-a ascuns chipul său

Am 43 de ani şi când privesc la trecutul meu pot să spun, pe cât îi este posibil unui om să afirme ceva cu precizie, că am avut o viaţă minunată. Viaţa mea din trecut a fost binecuvântată de bucurie, dar nu am fost niciodată plin de orgoliu. Deschideam uşa oricărui nevoiaş, şi eram fericit când puteam să fac ceva pentru aproapele meu. L-am slujit pe Dumnezeu într-un abandon confident şi îi ceream numai să-l pot servi - cu toată inima, cu tot sufletul, cu toate puterile mele -. După tot ceea ce am suportat, nu pot să afirm că aceste dispoziţii ale sufletului nu s-ar fi schimbat, dar pot să spun cu siguranţă că credinţa mea în Dumnezeu nu s-a schimbat deloc. Într-o vreme, când eram fericit, mergeam la El, ca la unul care ţi-a acordat favoruri. Acum mă adresez Lui ca unuia care a devenit datornicul meu. Cred că am dreptul să îi spun lui Dumnezeu nemulţumirile mele. Si totuşi, nu cer ca Iov, ca Dumnezeu să-mi arate cu mâna sa păcatele mele pentru ca eu să ştiu de ce merit o asemenea pedeapsă. Oameni mai inteligenţi şi mai buni decât mine gândesc că evenimentele actuale nu sunt decat o pedeapsă pentru păcatele noastre. Se întâmplă ceva surprinzător în lume: este timpul în care cel Atotputernic își ascunde chipul celor care-L invocă. Dumnezeu a ascuns chipul său lumii. Pentru aceasta oamenii se abandonează plăcerilor lor sălbatice. Și este natural ca într-un timp în care aceste patimi domnesc în lume, primele victime să fie aceia în care ceea ce este divin şi curat trăieşte încă.

Poate nu este prea mângâietor, dar soarta poporului nostru nu este stabilită de legi pământeşti, dar de legi cereşti. Cine ocupă credinţa sa în aceste evenimente, trebuie să vadă o parte din marea reglare de conturi divine în comparație cu care tragediile umane sunt pline de sens. Aceasta nu vrea să spună că un evreu pios acceptă judecata aşa cum ea soseşte şi să spună: Dumnezeu are dreptate, judecata sa este dreaptă. A spune simplu că merităm loviturile pe care le-am primit înseamnă a ne dispreţui pe noi înşine şi a dispreţui şi numele lui Dumnezeu.

Si astfel nu aştept un miracol, nu-L rog pe Dumnezeul meu ca să aibă milă de mine. Să-mi arate chiar aceeaşi indiferenţă pe care a arătat-o milioanelor de oameni ai poporului său¸ eu nu sunt o excepţie de la regulă şi nu mă aştept ca să-mi acorde o atenţie particulară. Nu voi încerca să mă salvez, nu voi încerca să fug de aici. Iată, muncesc udând hainele mele cu benzină- îmi mai rămân trei sticle din toată duzina pe care am vărsat-o pe capul acelor criminali. Îmi sunt drage, aşa cum îi este drag vinul celui care se îmbată. Când voi vărsa ultima sticlă pe hainele mele, voi pune această scrisoare în sticla goală şi o voi ascunde între pietrele de la fereastră. Dacă cineva mai târziu o va găsi, va putea înţelege – poate – sentimentele unui evreu, sentimentele unuia din acele milioane de evrei care a murit, un evreu abandonat de acel Dumnezeu în care credea cu tărie.

Eram 12 în această cameră când a început revolta. Am combătut duşmanul timp de nouă zile. Cei 11 tovarăşi ai mei au murit. Au murit foarte frumos. Si acest tânăr a murit în pace ca şi ceilalţi colegi de luptă care erau mai în vârstă. S-a întâmplat azi dimineaţă degrabă. Se urcase pe cadavre pentru ca să privească pe fereastră. Rămase lângă mine pentru câteva minute. După aceea, imprevizibil, căzu pe spate şi rămase nemişcat, ca o piatră. Între două smocuri de păr, pe fruntea lui palidă văd o picătură de sânge. Ieri dimineaţă, când duşmanul începuse ofensiva, eram vii cu toţii. Toţi cei unsprezece. Încă erau răniţi dar continuau să lupte. Au murit cu toţii în aceste două zile.

 

Eu cred în Dumnezeul lui Izrael,  chiar dacă a făcut tot posibilul ca să distrugă credinţa mea în El

Îmi mai rămân numai trei sticle de benzină. Nu mai am muniţii. La etajele de mai jos se mai trage încă, dar nu pot să cobor ca să-i ajut deoarece scara nu mai există; pare că această casă trebuie să se prăbuşească dintr-un moment în altul. Scriu aceste rânduri întins pe pardoseală. In jurul meu zac prietenii mei morţi. Privesc chipurile lor: mi se pare că îmi surâd: «un pic de răbdare, încă câteva minute şi vei vedea şi tu totul va fi mai bine». Dar pentru moment sunt încă viu şi vreau să-i vorbesc Dumnezeului meu ca un simplu om, o fiinţă care are marele, dar tristul privilegiu de a fi evreu. Sunt foarte fericit că sunt evreu pentru că este dur, foarte dur. Sunt fericit de a aparţine poporului cel mai nefericit de pe pământ, care are Profeţii ca morală supremă şi lege sublimă.

Cred în Dumnezeul lui Izrael, chiar dacă a făcut tot posibilul ca să-mi stingă credinţa în El. Relaţia mea cu El nu este ca cea dintre un sclav şi un patron, dar ca relaţia dintre un discipol şi maestrul său. Cred în legile lui chiar dacă contest justificarea acţiunilor lui. Mă închin în faţa măreţiei lui dar nu voi săruta niciodată bastonul cu care mă pedepseşte. Îl iubesc, dar iubesc mai mult legea sa. Si chiar dacă m-aş fi înşelat în ceea ce priveşte persoana sa, eu voi continua să ador legea lui. Dumnezeu semnifică religie, dar legea sa înseamnă înţelepciune de viaţă. Tu spui că noi an păcătuit. Desigur, am păcătuit. Ca să primim o pedeapsă este drept. Aş vrea, totuşi, ca să-mi spui dacă există pe pământ un păcat care să merite o asemenea pedeapsă. Îţi spun toate aceste lucruri, Dumnezeul meu deoarece cred în tine, pentru că eu cred în tine mai mult ca oricând, deoarece acum ştiu că Tu eşti Dumnezeul meu şi nu Dumnezeul celor al căror fapte sunt rodul oribil al răutăţii lor.

Nu pot să te laud pentru acele acţiuni pe care Tu le suporţi, dar te binecuvântez şi te preamăresc pentru bunătatea Ta care inspiră teamă. Măreţia ta trebuie să fie nesfârşită dacă tot ceea ce se întâmplă nu reuşeşte să te impresioneze. Moartea nu mai vrea să aştepte. Trebuie să conclud. Sunetele mitralierelor de la etajele inferioare se răresc pe timp ce trece. Mor ultimii apărători din refugiul nostru şi cu ei cade marea şi frumoasa Varşovie evreie care îl temea pe Dumnezeu. Soarele asfinţeşte şi eu ţi mulţumesc, Doamne, că nu-l voi mai putea vedea răsărind. Raze roşiatice îmi ajung prin fereastră şi bucăţica de cer pe care reuşesc s-o o văd este în flăcări. Peste o oră maxim, mă voi reuni cu nevasta şi copii mai, cu milioanele de fii ai poporului meu, într-o lume mai bună unde nu domnesc dubiile, unde Dumnezeu este unicul împărat. Mor fericit, dar nu sunt mulţumit; abătut, dar nu disperat; mor în credinţă, dar fără să înalţ rugi; mor mărturisind iubirea mea pentru Dumnezeu, dar nu spun Amin orbeşte. L-am urmat pe Dumnezeu chiar şi atunci când m-a respins departe de El. Am împlinit porunca lui chiar şi atunci când, ca răsplată pentru această ascultare, mă lovea. L-am iubit. Am fost şi sunt încă îndrăgostit de Dumnezeu, chiar şi atunci când m-a trântit la pământ, m-a chinuit până la moarte, m-a făcut obiect de dispreţ şi râs.

Poţi să mă torturezi până la moarte, dar voi crede întotdeauna în Tine. Te voi iubi întotdeauna, în ciuda ta. Acestea sunt ultimele mele cuvinte, Dumnezeule judecător: nu vei reuşi să mă faci să-mi reneg credinţa în Tine. Ai făcut tot posibilul pentru ca eu să nu mai cred în tine, pentru ca eu să cad în dubiu, dar eu mor aşa cum am trăit, cu o credinţă de nedistrus.

Să fie lăudat în veci Dumnezeul morţilor, Dumnezeul răzbunării, Dumnezeul adevărului şi al legii, care peste puţin timp îşi va arăta din nou chipul său lumii şi va face să tremure fundamentele pământului cu vocea sa puternică.

Ascultă Izrael, Veşnic este Dumnezeul nostru, Veşnic este Unicul şi Singurul.

 

Din “Testament dans la fournaisse”, în Bible et vie chrètienne, n. 64 (1965), pp. 69-74.

Traducere de Pr. dr. Pătraşcu Damian

Sursa: http://sfintisisfinte.blogspot.com/2010_10_02_archive.html

O poveste frumoasa. Ce este iubirea?

O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“… ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala.

Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi.

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

sursa:

http://crestin3d.net/profiles/blog/show?id=2089840%3ABlogPost%3A1444951&xgs=1&xg_source=msg_share_post